Există la țăranul român o dorință tainică de a ține timpul pe loc, înveșnicindu-și astfel existența. Poate și de aceea el și satul poartă în ridurile chipurilor lor neîmplinirile vremurilor, umilințele, dar și speranța în viitor. Năzuință care, uneori, oricât ar părea de surprinzător unora, nu-și găsește sens decât în Biserică. Și asta pentru că actul liturgic săvârșit de preot nu are numai consecință religioasă, ci influențează decisiv și viața socială a locului. Un exemplu în acest sens este satul Podul Doamnei, din comuna Clejani, județul Giurgiu.
Ninsoarea căzută peste sat se creponase pe alocuri din cauza buruienilor înghețate. Șoseaua șerpuia printre case ca o vietate casantă îngrozită că se sparge. Un fel de tăcere îmbrăca așezarea învăluită într-o ceață gri, apărută de neunde. „Cărăm toată viaţa pe tălpi datul locului natal”, gândeam aforistic, văzând o căruță abandonată în dreptul unei curți cu zidurile casei ruinate respirând astmatic sub zăpadă. Imagine emblematică a stării prezente a multor așezări rurale din sudul țării, atât de agresiv călcate în picioare de colectiv. Peste numai un ceas însă aveam să „retușez” tabloul aflând că, în noianul de tristeți, există și speranță. Există dor de viitor. Și asta datorită părintelui paroh Mihai Cristian Taraș, un bucureștean care s-a mutat cu familia în satul în care slujește.
O așezare veche
Podul Doamnei își trage numele de la o veche stație de poștă de pe „Drumul Olacului”, din secolele XVII-XVIII, unde funcționa și o căpitănie care păzea hanul de acolo și percepea taxe vamale negustorilor care tranzitau zona. Satul s-a aflat inițial pe malul stâng al Neajlovului, pe moșia vechiului schit Babele, care fusese mănăstire închinată Mitropoliei Ungro-Vlahiei. Prima atestare datează din 1714, din vremea domnitorului Ștefan Cantacuzino, care trimitea o scrisoare proprietarului hanului, somându-l să închidă cârciuma ridicată pe moșia schitului fără aprobarea egumenului. Satul însă este mult mai vechi. Numele în sine are legătură cu un pod peste Neajlov, remarcat de Mitropolitul Neofit I Cretanul, în timpul vizitei sale canonice prin episcopie, în 1746, pentru dimesiunile lui și pentru faptul că facilita o importantă scurtătură între București, Slatina și Bănia Craiovei. Mai târziu, așezarea s-a mutat pe malul drept al râului, locuitorii ei mergând însă la slujbe în fostul schit Babele, deoarece biserica le rămăsese pe malul celălalt și se ruinase. În perioada lui Cuza, satul s-a numit „Nebuna Velea” sau „Nebuna”, după moara veche care funcționa pe malul drept al Neajlovului, în dreptul Schitului Babele și satului Velea. La începutul veacului XX, s-a numit și „Cavelea”. Între 1874 și 1875, ajutați de locuitorii din satele apropiate, sătenii din „Nebuna Velea” și-au ridicat propria biserică. Între 1924 și 1925, un moșier local, Ion Vasilescu Valjan, cunoscut dramaturg, memorialist, celebru avocat și om politic, a consolidat biserica, iar Dimitrie Belizarie a pictat-o. Satul are astăzi în jur de 150 de familii.
A locui în parohie
Părintele Mihai Cristian Taraș ne aștepta pe scările care „călcau” dealul spre biserică, unde câțiva copii făceau pachete cu daruri pentru cei nevoiași din sat. Am mers apoi acasă la sfinția sa, i-am cunoscut familia și am discutat despre prezentul și viitorul așezării.
„Deși sărac, lipsit de locuri de muncă, satul are totuși în jur de 100 de copii. Familiile unora au însă mari probleme sociale, de unde și carențele în educația copiilor. De aceea am hotărât să ne implicăm, încă de acum aproape opt ani, când am venit aici de la București, împreună cu soția și cu cei trei copii. Am fost și suntem preocupați să-i ajutăm pe tineri să-și proiecteze viitorul, să nu abandoneze școala. De aceea, am înființat un grup de cateheză, pe care l-am extins, conferindu-i și alte dimensiuni educaționale - lectură, comportament social, bune maniere, orientare profesională, joc și relaxare -, iar copiii au prins drag de Biserică. Cel mai important lucru care ne-a motivat a fost faptul că locuim în parohie”, ne spune părintele.
Prin grija Preasfințitului Părinte Ambrozie, Episcopul Giurgiului, a fost achiziționată casa parohială, care nu de puține ori s-a transformat în școală. Locuind permanent în sat, familiei preotului i-a fost mai ușor să se îndrepte către săteni, să-i cunoască mai bine, să se întâlnească cu ei, să le afle nevoile și problemele, să marcheze anumite zile, să facă filantropie, să organizeze pelerinaje la București sau la mănăstirile din eparhie, să viziteze muzee, locuri istorice, locașuri de cult și locuri de recreere și, cel mai important, să reînvie dorul de viitor al tinerilor și dorința lor de a rămâne în sat. Rezultatul? Profesiile spre care aspiră copiii din grupul de cateheză al parohiei: avocat, preot, mecanic auto, medic, polițist etc.
În această slujire, părintele a fost sprijinit și de autoritățile comunei Clejani, de școala și grădinița din localitate, cu care a derulat proiecte sociale, educaționale sau filantropice, iar pelerinajele la moaștele Sfintei Sabina din Avila, primite în dar în 2013, au mărit numărul prietenilor parohiei și implicit sprijinul în activitățile ei. Astfel s-a consolidat poziția preotului ca păstor de suflete și om apropiat sătenilor.
Omul potrivit
Am mers și la familia medicului veterinar Marin Constantin și profesoarei de istorie Melania Constantin, acum pensionari. Domniile lor cred că într-un fel satul a evoluat față de acum 10-15 ani, în sensul că unii locuitori lucrează la București, au început să dispară cocioabele, a crescut numărul copiilor, dar „calitatea tinerei generații este discutabilă”. Doamna profesoară crede că printre multele cauze ale degradării se află și mass-media, pentru că „înfierbântă” mințile tinerei generații, cu care, practic, nu prea te mai poți înțelege. „Noi avem două nepoțele care nu concep decât să stea cu telefoanele și cu tabletele în mână toată ziua!” Părintelui Mihai Cristian Taraș îi revine însă meritul că „a atins populația satului exact la coarda sensibilă. Sunt familii pe care le-a ajutat și cu văruitul în casă, cărora le-a făcut sobe. Dar multe dintre ele sunt, în principal, de vină, pentru că doresc ca și copiii lor să facă ceea ce se vede la televizor. Adică să nu mai muncească, și asta este problema! Iar meseriile care presupun muncă dispar”, ne spune doamna profesoară.
„Țăranii adevărați sunt foarte înțelepți, deși mulți sunt neștiutori de carte, sunt blânzi, cu bun-simț, corecți, iar atitudinea lor față de muncă este ireproșabilă. Din păcate, aceștia s-au cam dus. A venit o generație care nu mai e de țărani, ci doar locuitori care stau la țară. Ei nu știu ce înseamnă a fi țăran. Viitorul satului este greu de întrezărit. Există o monotonie teribilă. Lumea este dezorientată și parcă nu știe încotro să o ia. Dar Biserica joacă un rol enorm în conservarea a ceea ce este valoros într-o comunitate rurală. Părintele nostru este ceea ce îi lipsea Podului Doamnei!”, ne spune și domnul doctor Marin Constantin.
Așa am fost nevoiți noi să „retușăm” imaginea din tabloul cu căruță și ziduri ruinate de la început și să descoperim că, la Podul Doamnei, preotul „împământenit” acolo, prin slujirea sa, a reușit să reînvie dorul de viitor al copiilor satului.
