Polovragi, stupul Domnului dintre livezi

Complexul mănăstiresc Polovragi este aşezat la poalele muntelui Piatra Polovragilor, în vecinătatea Cheilor Olteţului, pe raza comunei Polovragi din judeţul Gorj. De la începuturile sale şi până în 1968, la Polovragi au vieţuit călugări. Din 1968, aici s-a format o obşte de maici, organizată după principiul "roagă-te şi munceşte". Maicile de la Mănăstirea Polovragi - această vatră de spiritualitate ortodoxă românească, veche de peste 500 de ani - sunt cunoscute pentru evlavia, hărnicia, seriozitatea şi ospitalitatea lor creştinească.

E trecut de ora 15:00 şi continui să merg pe drumul care duce spre mănăstire. Privesc în stânga şi-n dreapta şi nu mă mai satur să casc gura prin curţile oamenilor. Acum îmi dau seama cât de dor îmi era de sat şi de viaţa care se zbate în el! E zi de duminică. Gopodarii, mai ales cei în vârstă, stau la porţi şi sporovăiesc cu gurile lor ştirbe, cutate din pricina anilor, mai ceva ca la televizor. Salut zâmbind, iar ei mă privesc îndelung, ca pe o străină. După câţiva paşi aud vorbe în spate: "Cine o fi? Sigur se duce la mănăstire."

"Am timp", îmi spun, inspirată de lentoarea cu care un cârd de gâşte se leagănă când pe un picior, când pe altul, în praful unei uliţe lăturalnice. Am timp să-mi ostoiesc arşiţa drumului din rodul merilor şi perilor crescuţi pe la porţi, cu crengile parcă anume plecate, spre bucuria călătorului. Am timp să privesc cerul. Mă amuz din iarbă de vântul sprinţar care zbârleşte bărbile albe şi pufoase ale norilor bătrâni, adunaţi ca într-o cunună în jurul soarelui. Este timp...

Aşa să arate drumul spre Rai?

"Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului", stă scris cu litere mari, sculptate în poarta din lemn de stejar, plină cu dantelării, a lăcaşului sfânt. Grigore, un om necăjit, blând şi domol, stă lângă troiţa din stânga porţii, închinată eroilor şi martirilor României, şi caută ochii oricărui om care intră sau iese. Nu cere nimic, el dă. Primesc, la rândul meu, din grămăjoara maronie cuibărită în frunze uscate, trei nuci. Trei daruri mici oferite cu inimă.

Oboseala acumulată în cele peste patru ore de călătorie, la care se adaugă efortul drumului parcurs pe jos, povara rucsacului, nimic din toate acestea nu contează când trec dincolo de poartă. Aşa să arate drumul spre Rai? O alee pietruită, căptuşită pe margini cu iarbă proaspătă, aprinsă la culoare, şi străjuită de brazi înalţi şi deşi printre crengile cărora se cern suliţe de lumină caldă? Aşa? La capăt se întrezăreşte o boltă albă - intrarea în curtea mănăstirii, deasupra căreia se înalţă o clopotniţă -, învăluită în lumină. Mă cred de una singură în mijlocul acestei splendori, când o veveriţă se coboară ageră din înaltul unui brad tânăr direct pe vârfurile netezite ale gardului de lemn. Bag seamă că este obişnuită cu oamenii, dacă are curajul să mă însoţească câţiva paşi buni, până la un nuc, aproape de intrare, în care se urcă dibace şi începe să roadă pofticioasă la o nucă.

O maică tânără, în ai cărei ochi cerul şi-a picurat seninul, mă salută binevoitoare de îndată ce păşesc în curtea mănăstirii. Mă lasă să privesc în voie biserica, zidurile din piatră ca de fortăreaţă care încing curtea, chiliile, îmbrăcate în puzderie de flori, aranjate pe la ferestre şi cerdacuri. Nu trece mult şi maica Heruvima îmi iese în întâmpinare. Măruntă, dar sprintenă, cu ochii ageri, frumoşi şi buni, maica mă poartă printre florile din curte spre arhondaric, nu înainte de a trece printr-o poieniţă de pomi fructiferi, încărcaţi cu mere, pere şi prune. Sunt ospătată în trapeza aşezământului monahal, o sală încăpătoare, cu icoane mari fixate pe peretele dinspre răsărit, prin ferestrele căreia văd grădina de zarzavaturi, pomi fructiferi şi stupii verzi, aliniaţi soldăţeşte. Un orologiu vechi, aşezat chiar lângă uşă, bate gongul. E fix cinci după-amiază. Mă ridic şi, în momentul în care deschid uşa, glasul puternic al clopotului se face auzit. Începe Vecernia. Urmează Utrenia.

Cântările maicilor şi binecuvântările preotului se aud din megafoane în orice ungher din curtea mănăstirii, dimineaţa devreme, seara şi noaptea târziu. Cu atât mai înălţător este când în astfel de momente, ca la un semn, natura se linişteşte, iar rugăciunile se propagă în ecouri, departe, în pădurile şi în firidele stâncilor sălbatice din apropiere.

Maicile-surori

În Paraclisul "Sfântul Ilie", chipurile maicilor care cântă la strană se desluşesc în lumina galbenă a lumânărilor. Cele mai în vârstă participă la slujbă din stranele pronaosului, cu închinăciuni şi rugi necontenite pe şiraguri de metanii. Maica Florentia, maica Ecaterina, senioarele obştii, sunt nelipsite de la slujbe. Maicile primesc la ceas de rugăciune pe oricine vrea să-şi liniştească sufletul. În plus, nici un credincios nu pleacă nemiluit de la mănăstire, fără să i se acorde toată atenţia şi grija. Mai ales în vremurile de astăzi, multora le este greu să creadă, chiar să înţeleagă gesturile unor astfel de oameni care îşi iubesc cu adevărat aproapele, fără vreun interes sau fără monedă la schimb. Credeţi! Înţelegeţi! Astfel de sufletele nobile încă mai există, trebuie doar să deschidem bine ochii să le vedem şi să ne dorim să le întâlnim. Cât despre maicile de la Polovragi, acestea sunt un exemplu şi un model bun de urmat.

Asemenea unor bune surori, maicile sunt împreună peste tot: la slujbe, la munca câmpului, în gospodărie, la bucătărie, în trapeză. Sunt nedespărţite, se ajută reciproc şi se sfătuiesc. Înţelepte, blânde şi inimoase, de o seninătate rar întâlnită, desprinse parcă dintr-o lume a oamenilor buni, vieţuitoarele nu mai prididesc să umble de dimineaţă până seara ca nişte albine. Sunt 35 cu toate. Chiar dacă multe dintre maici au ajuns la o vârstă înaintată şi nu mai pot munci, cele tinere se ostenesc din răsputeri să facă faţă volumului mare de muncă, pentru ca totul se fie în bună rânduială. "Dumnezeu ajută şi sporeşte", este de părere maica Veronica, maica florilor.

Încă din prima zi, de când am ajuns la Polovragi, şi până am plecat nu am întâlnit pelerin care să nu se arate impresionat de acest loc şi de spiritualitatea lui şi să nu-şi dorească să rămână aici, cel puţin o zi. Un ceva, un altceva nedefinit, atrage ca un magnet sufletele. "Toată lumea spune că se simte bine la noi, nu ştiu de ce", arată cu smerenie maica Minodora, responsabilă cu pangarul.

"Maica Niculina, maica Niculina", aud strigând din poieniţa cu stupi. Maica Pantelimona, în grija căreia grădina este pe mâini bune, adună ardeii, câţi au mai rămas după ploaia cu piatră, care a lăsat în urmă câteva stricăciuni. Termină repede cu strânsul şi fără să se odihnească apucă de coarne o roabă plină cu buruieni. Zâmbeşte, este mulţumită, şi îmi dau seama că este fericită.

De Ziua Crucii

Mă bucur de sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci, la slujbă, alături de maici şi de sătenii veniţi la mănăstire. Biserica e plină ochi cu oameni evlavioşi, cuminţi şi modeşti, asemenea tuturor gorjenilor pe care i-am întâlnit în călătoria mea. Cei care nu au loc în sfântul lăcaş ascultă slujba de la intrare. Prin uşa larg deschisă se vede dimineaţa călduţă, proaspătă şi luminată, ca o răsuflare îngerească. Toate maicile, conduse de maica stareţă stavrofora Evghenia Vaida - un model pentru obşte -, şi urmate îndeaproape de câţiva credincioşi, se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele Mântuitorului.

După slujbă, Ilie Berca, omul care l-a îngrijit timp de doi ani şi jumătate pe părintele protosinghel Iosif Florea, fost duhovnic al mănăstirii, trecut la cele veşnice în anul 2008, îmi spune că nu vom reuşi să depăşim vremurile grele de astăzi decât cu mult post şi multă rugăciune. Cât timp va purta cu sine reproducerea icoanei făcătoare de minuni "Acoperământul Maicii Domnului" de pe frontispiciul bisericii mănăstirii (aflată momentan în plin proces de restaurare), speranţa nu-l va părăsi.

Nu trece mult şi Maica Tecla, cea cu chip luminos şi glas ca de înger, se oferă să mă conducă la peştera Polovragilor (care a fost administrată de mănăstire timp de 300 de ani) şi la chilia săpată în munte a părintelui Corneliu Săbărean (1840-1926), fost stareţ al sfintei Mănăstiri Polovragi.

Ni se alătură maica Heruvima şi o credincioasă din Cluj, Daniela Macovescu. Străbatem un drum forestier şi nu contenim să ne minunăm de frumuseţea Cheilor Olteţului. La o cotitură, ne întâlnim cu un grup format din trei persoane, două femei şi un bărbat. Între ei, Jamie Powell, jurnalistă pe politic la o publicaţie din Texas. Turista este pentru prima dată în România şi se arată plăcut impresionată de oameni, peisaje, de mâncarea noastră tradiţională, însă adaugă: "Mai aveţi puţin de lucrat la infrastructură. În rest, e excelent, mă simt minunat aici şi clima este foarte bună". Despre Craiova, Jamie spune amuzată că este Texasul României, având în vedere temperatura ridicată din termometre. Chiar şi aşa, promite că se va întoarce cât de curând.

Facem câţiva paşi şi intrăm în galeriile peşterii care formează un adevărat labirint. Cu o lungime de circa 27 km, numai 1 km este vizitabil. O veche legendă spune că aici trăieşte Zamolxe, zeul dacilor, şi că picăturile ce se preling din ţurţurii de piatră sunt lacrimile vărsate de zeu după cucerirea Daciei de către romani. Cert este că peştera a fost refugiu pentru locuitorii zonei în vremuri de restrişte. În plus, bătrânii satului povestesc că în urmă cu câteva sute de ani, pe timpul lui Tudor Vladimirescu, aici ar fi fost ascunsă din calea turcilor o parte din comorile Ţării Româneşti.

Ne vedem mai departe de drum. Maica Heruvima, sprintenă ca o căprioară, ştie drumul spre chilia părintelui Corneliu Săbărean. Urcăm pieptiş muntele până ajungem în faţa unei stânci albe, colţuroase. Intrăm cu pasul piticului, una după cealaltă, în întunericul din capsula muntelui. Maicile aprind lumânări care ne luminează calea până la "Athosul nostru", după cum numeşte maica Tecla altarul din piatră, care imită forma Sfântului Munte. E o linişte perfectă, luminată de flăcări de ceară. În rest, cuvintele sunt prea sărace...

Am plecat cu inima plină de la Mănăstirea Polovragi. Nu am fost singura. În urmă cu câteva zile, am primit un mesaj din partea Danielei Macovescu, în care îmi spunea: "Ne însoţeşte dulcea lumină a Polovragilor şi Harul Domnului şi, undeva în mine, aud cântecul de laudă minunat al măicuţelor, vrednice roabe ale Domnului. Mi-a fost tare greu să mă despart de ele şi de minunata casă a Domnului".

De secole, rugăciunile se aud neîncetat la Polovragi

Maica ghid Spiridona explică: "Din 1505 şi până astăzi, rugăciunile nu au încetat în sfânta Mănăstire a Polovragilor". Măicuţa ghid, care are pentru oricine vorbe de alinare, duce firul istoric ţesut în jurul complexului monahal până în vremea ctitorilor de început - Radu şi Pătru, fiii lui Danciul Zamona -, pomeniţi într-un hrisov emis la 18 ianuarie 1480 de voievodul Basarab cel Tânăr (1477-1481). În anul 1645, satul Polovragi trece sub stăpânirea lui Danciu Pârâianu, fiul lui Hamza, cel care zideşte biserica pe vechile temelii. Prima atestare documentară a bisericii este dată de hrisovul emis la 6 iulie 1648 de Matei Basarab.

Mai spune maica Spiridona că domnitorul Constantin Brâncoveanu poate fi socotit al treilea ctitor al Mănăstirii Polovragi, pe care o răscumpără de la patriarhul Dositei al Ierusalimului, în anul 1693, după ce Danciu Pârâianu o închinase Sfântului Mormânt. Constantin Brâncoveanu o restaurează în jurul anului 1703 (unele surse indică anii 1698-1705), şi aşa se face că la Polovragi se află una dintre cele mai frumoase şi mai bine păstrate picturi din perioada brâncovenească. De o parte şi de alta a intrării în pridvor se găsesc două reprezentări iconografice, unice în ţara noastră, ale mănăstirilor româneşti închinate Sfântului Munte Athos.

Aşezământul monahal are forma unei cetăţi. În centru se află biserica cu hramul "Adormirea Maicii Domnului", în apropierea căreia se ridică paraclisul închinat Sfântului Prooroc Ilie. De asemenea, pe latura de nord se pătrunde în cea de-a doua incintă a mănăstirii, unde se găseşte biserica bolniţă cu hramul "Sfântul Ierarh Nicolae", ctitorie a egumenului Lavrentie, la 1732.

Mănăstirea deţine o colecţie muzeală, formată din icoane pe lemn şi pe sticlă, datate în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, precum şi un considerabil depozit de carte veche, cu peste 3.000 de volume

Conform cercetărilor arheologice, zona se caracterizează printr-o străveche locuire. Aici s-a descoperit o aşezare dacică cu două nivele, din sec. II - I î. Hr. Unul dintre nivele, o cetate de refugiu, era situat la înălţime pe platoul Padeşului şi al Crucii lui Ursache. Un alt nivel, jos, în apropiere de ieşirea Olteţului din chei, la Gura Pietrei, funcţiona ca aşezare civilă.