În satul prahovean Homorâciu, comuna Izvoarele, există o biserică-monument istoric în care se slujeşte de 270 de ani. Însuşi Patriarhul Miron Cristea a înălţat rugăciuni de la acest Sfânt Altar, într-o vizită în anul 1925. Mărturia trecerii vrednicului de pomenire patriarh prin aceste locuri sunt câteva rânduri pe care le-a scris pe o Sfântă Evanghelie, păstrată şi astăzi în colecţia de odoare ale bisericii.
Pentru părintele Tiberiu Florin Cojanu, ziua de 8 septembrie a anului 2010, în care a fost numit în postul de preot paroh al Bisericii „Adormirea Maicii Domnului“ din satul său natal, a fost un vis împlinit. De când se ştie, părintele Cojanu a fost nedespărţit de acest sfânt locaş, pe care îl consideră „o capodoperă de interes naţional, un monument istoric de categoria A, cu o vechime de 270 de ani“.
Locaşul de închinăciune a fost ctitorit de căpitanul grec Iani, împreună cu soţia sa, Aniţa. „În forma iniţială, biserica a avut formă de poligon dreptunghiular, fiind mult mai mică, având un amvon susţinut de stâlpi de piatră, care se pot vedea şi astăzi. Ulterior, datorită faptului că numărul populaţiei crescuse, s-au adăugat, în anul 1877, absidele şi strănile laterale, astfel încât suprafaţa sfântului locaş s-a mărit cu cel puţin încă 10 metri pătraţi utili. Suprafaţa totală a bisericii este de aproximativ 100 metri pătraţi“, spune tânărul preot din Homorâciu.
Haina de culoare a bisericii
Identitatea meşterilor pictori a rămas necunoscută până astăzi. De-a lungul timpului, din cauza diferitelor calamităţi (incendiu, cutremur, vijelie) ce s-au abătut asupra locaşului de cult, pictura a suferit câteva modificări, astfel că doar Altarul şi catapeteasma mai păstrează fresca originală de la 1744.
Inspirat de câteva documente de dată recentă (1926) - căci arhiva cu hrisoavele vechi ale bisericii a ars în întregime într-un incendiu din anul 1913 -, părintele Tiberiu Florin Cojanu aduce în atenţie informaţii istorice esenţiale: „În anul 1821, turcii au dat năvală în sat şi, mâniaţi că nu au găsit pe nimeni în calea lor (localnicii s-au refugiat pe unde au putut ca să-şi salveze viaţa), au intrat în biserică, unde au adăpostit caii şi au scrijelit cu suliţa ochiii sfinţilor ierarhi din Altar. Astăzi, urmele acestea nu mai sunt vizibile, deoarece, în anii 1848 şi în 1877, au avut loc câteva restaurări ale picturii. Astăzi, se observă cu ochiul liber diferenţa de culoare şi de stil. Ultima restaurare a picturii a început în 1985 şi s-a terminat în 1995.“
„Când voi fi moşneag, să mă primiţi în biserica cea nouă“
Primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea, a slujit în frumoasa biserică din Homorâciu şi a vorbit localnicilor adunaţi în număr foarte mare la Sfânta Liturghie în ziua de 27 iunie a anului 1925. Ca semn al trecerii sale pe aceste plaiuri ale Văii Teleajenului, Patriarhul a scris într-o Sfântă Evanghelie câteva rânduri, pe care le-a încheiat cu o semnătură. Din monografia bisericii, redactată în anul 1930 de preotul Ioan Costeanu (primul dascăl al satului, caracterizat de părintele Cojanu „printr-o hărnicie ieşită din comun, plin de iniţiative la nivelul comunităţii: a susţinut construirea căminului cultural, a băncii, a monumentului eroilor“), redăm cuvântarea de atunci a Patriarhului Miron Cristea: „Şi eu sunt fiu de ţăran şi-i iubesc mult pe ţărani. Văd că biserica este prea mică pentru poporul de azi. Acum 180 de ani, poate că era de ajuns pentru populaţia de atunci. Astăzi, nu corespunde nicidecum cerinţelor timpurilor de faţă. Formaţi comitete şi prin străduinţă şi stăruinţă veţi avea mijloace pentru construirea unei biserici frumoase şi măreţe şi atunci când voi fi moşneag şi voi mai veni pe această vale, căci mie îmi place Valea Teleajenului, să mă primiţi în această biserică“.
Planuri măreţe
Chiar dacă nu are decât patru ani de slujire preoţească, părintele Tiberiu Cojanu este suficient de entuziast şi dornic să îndeplinească dorinţa patriarhală de a ridica o biserică nouă, pe care o vede ca fiind un „ideal înălţător“. Deocamdată, în ordinea priorităţilor se numără construirea unei case parohiale, a unui centru pastoral cultural şi a unei capele.
Cât priveşte responsabilitatea pastoral-misionară faţă de cele 400 de familii din sat, părintele paroh îi acordă o atenţie maximă, răbdare şi timp preţios, căci, explică preotul: „Mă străduiesc prin tot ceea ce înseamnă pastoraţie, catehizare, relaţie părinte-credincios, să-i apropii pe oameni de biserică, de Dumnezeu. Să-i fac pe toţi, de la mic la mare, să înţeleagă că ai Lui suntem şi fără El nu putem face nimic. Aş putea spune că toate eforturile depuse îşi au ecoul lor, oamenii vin la sfintele slujbe, sunt alături de noi, şi mai mult de atât, am construit împreună opt troiţe în sat. De asemenea, consider că tinerii nu trebuie neglijaţi. Ţinuţi cât mai aproape de noi, cei maturi, pentru a-i învăţa tot ce este mai bun şi mai frumos prin exemplul personal pe care îl oferim, îi putem aduce pe calea cea bună.“
