Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Reportaj Popas la Mănăstirea Sfântului Teodosie cel Mare

Popas la Mănăstirea Sfântului Teodosie cel Mare

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Reportaj
Un articol de: Mariana Borloveanu - 09 Ian, 2015

Într-un pelerinaj la Locurile Sfinte, după ce am străbătut Pustiul Iudeii, am trăit bucuria închinării la mormântul Cuviosului Teodosie cel Mare (pomenit la 11 ianuarie), păşind în locaşul de închinare al sfântului, acolo în peştera din imediata apropiere a Betleemului. Deşi distrusă în urma invaziei persane, Lavra Sfântului Teodosie mai poartă încă duhul rugăciunii şi vieţuirii monastice din vremuri străvechi. Peste aceste lespezi, peste care astăzi cu sfială păşim şi noi, se simte prezenţa sfântului, al cărui gând de fiecare clipă era: „Povăţuieşte-mă, Doamne, în calea Ta şi voi merge întru adevărul Tău“. 

Pe platoul din faţa Mănăstirii Cuviosului Teodosie, o mare de oameni privea admirativ la arhitectura oarecum deosebită de a celorlalte locaşuri de cult ortodoxe. Mulţime de oameni, minunat lucru, având în vedere că şi sfântul provenea dintr-o familie cu mulţi fraţi, ceea ce i-a adus gândul ca acolo, chiar lângă peştera nevoinţelor sale, să întemeieze această sfântă mănăstire. Având în vedere faptul că Sfântul Teodosie a fost începătorul vieţuirii în obşte, aici, în locul acesta din lumea rugăciunii şi în imediata apropiere a pustiei, pentru acest inedit început, a fost numit „chinoviarhul“ (începătorul de obşte). Intrând în biserica monahilor greci, am trăit senzaţia că am intrat într-una din bisericile noastre româneşti, atât de mare era asemănarea. Pictura bizantină, de o frumuseţe aparte, amplifică rugăciunea sufletului şi viază lumina aducătoare de pace şi linişte. Ceea ce este cu totul impresionant este prezenţa celor patru biserici în cadrul aceleiaşi mănăstiri: o biserică pentru monahii care vorbesc greceşte, alta pentru monahii armeni, arabi şi perşi, alta pentru bessi (cei veniţi din părţile dinspre miazănoapte) şi o a patra pentru toţi cei de pretutindeni. În imediata apropiere a bisericii grecilor, pe acelaşi platou al Mănăstirii Sfântului Teodosie cel Mare, foarte apropiate între ele, se aflau alte trei clădiri despre care am aflat că aveau trebuinţe aparte: una dintre ele era bolniţă pentru cei suferinzi, o alta, azil pentru bătrânii neputincioşi, iar cea de-a treia era destinată pustnicilor.

Aşa cum noi acum privim cu fascinaţie spre deşertul pe care tocmai l-am străbătut, spre pacea pustiei prin care am trecut, dar ne reculegem la slujba care a început în biserica mănăstirii sfântului, la fel şi el se pare că a cumpănit îndelung pe care din două vieţi să pornească: pe calea cea singuratică sau pe calea celor care se mântuiesc în obşte. Într-un târziu, a ales viaţa de pustie, socotind că în singurătate se va linişti, neştiind însă că şi acolo se va zbate în lupta cu duhurile vicleşugului şi cu nebănuite primejdii. „Dacă cei ce ostăşesc în lume nu sunt atât de pricepuţi încât la începutul luptelor să se arunce în foc, fiind încă neiscusiţi şi nedeprinşi, cu cât mai mult eu - zicea sfântul întru sine -, neînvăţând încă mâinile mele spre luptă şi degetele mele la război, nici de sus fiind încins cu putere, cum voi îndrăzni să aleg singurătatea împotriva începătoriilor puterilor şi stăpânitorilor lumii întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii celor de sub cer? Se cade mai întâi să mă împărtăşesc cu sfinţii nevoitori şi să învăţ de la părinţi cum mă voi lupta cu vrăjmaşii cei nevăzuţi; apoi, după o vreme, să adun roadele cele ce cresc în singurătate şi linişte“.

Peste 30 de ani n-a gustat pâine

Fiind înţelept din fire, a cântărit îndelung până când şi-a găsit un sfetnic care să-i fie călăuză în drumul spre mântuire. Stareţul Longhin, un trăitor desăvârşit al celor sfinte, i-a arătat calea spre nevoinţă şi neîncetată rugăciune. Acolo, în chilia de lângă Turnul lui David, a deprins ostenelile monahiceşti şi calea cuvintelor întru zidire către toţi cei care îl căutau din cele mai îndepărtate locuri. Cuviosul Teodosie era cunoscut de toţi cei ce vieţuiau în Hristos ca un desăvârşit vindecător cu ajutorul cuvintelor temeinic rânduite. Şi pentru că lumea îl căuta neîncetat, iar ucenici de pretutindeni doreau să i se alăture în lucrarea sa mântuitoare, sfântul era înconjurat zi şi noapte de cei care îl doreau în preajmă. La un moment dat, fiind răpus de neodihnă, dar şi de slava oamenilor, cuviosul s-a retras în peştera în care s-au odihnit şi cei trei magi care au mers la Hristos, în Betleem, cu aur, smirnă şi tămâie. Această mutare a lui acolo a fost cu dumnezeiască rânduială, ca astfel în acel loc să se ridice această minunată lavră şi să se adune pentru Hristos Dumnezeu cete de oşti duhovniceşti. Dorinţa sfântului era să împlinească totdeauna poruncile Domnului, fiind cuprins de dragostea dumnezeiască şi neîncetata rugăciune. Nesecată dragoste avea în nevoinţele sale. Rugăciunea lui era neîncetată, privegherea de toată noaptea, lacrimile din ochi totdeauna curgeau ca nişte izvoare. Posturile Cuviosului Teodosie au fost fără seamăn, fără măsură, pentru că 30 de ani n-a gustat pâine, mâncând numai fructe de finic, ierburi şi rădăcini de pustie, astfel încât să nu moară de foame. Când nu mai găsea hrană prin pustie, hrana lui erau sâmburii de curmale înmuiaţi în apă. Cât despre suflet, neîncetat îl hrănea cu cuvântul lui Dumnezeu, săturându-l cu dumnezeiasca râvnă mântuitoare.

Călăuza noastră, Iusuf,  ne-a detaliat una din trăirile sfântului, care a conturat ineditul nostru popas la această sfântă mănăstire: Cuviosul Teodosie, luând o cădelniţă şi umplând-o de cărbuni stinşi, a pus tămâie şi umblând prin pustie, se ruga astfel: „Dumnezeule, Cel ce prin multe şi mari minuni ai încredinţat pe Israel şi pe plăcutul Tău Moise, prin felurite semne, ca să primească începătoria peste poporul Tău… Tu şi acum acelaşi Dumnezeu eşti, ascultă-mă pe mine, robul Tău, şi-mi arată locul unde va fi plăcut Stăpânirii Tale, ca să se ridice sfânta biserică şi să se facă locaş robilor Tăi şi ucenicilor mei. Vei arăta aceasta cu adevărat, în locul unde se vor aprinde aceşti cărbuni de la sine, în slava Ta, spre cunoştinţa multora şi spre încredinţarea adevărului“. Pe când nu mai spera, ajuns lângă peşteră, sfântul a zărit înălţându-se din cădelniţă fum binemirositor, căci cărbunii s-au aprins. A înţeles de îndată că acela era locul unde binevoieşte Dumnezeu să zidească locaşul. Aşa a început viaţa monastică în locul acela încărcat de sfinţenie, din care cu greu am reuşit să plecăm.