În localitatea buzoiană Gherăseni de pe malul drept al Călmăţuiului, l-am întâlnit pe Gheorghe Grigore, „Moş Ghiţă“, cum îl ştiu consătenii, veteran de război ajuns la vârsta de 90 de ani. Cu înţelepciunea senectuţii şi cu o memorie neaşteptat de tânără, ni s-a despovărat de amintirile războiului. Pe cât ar fi vrut parcă să le uite, pe atât mai mult îl bântuie de-o viaţă şi i-au capturat cumva memoria pentru totdeauna (timp de două ceasuri cât am stat de vorbă, lacrimile i-au spălat fără întrerupere ochii şterşi de vreme).
S-a născut la 8 iunie 1923, fiind al şaselea copil al familiei. „Tatăl meu a luptat în Primul Război Mondial, a fost luat prizonier de turci, dus într-un lagăr şi eliberat după doi ani. Începând şi cel de-al Doilea Război Mondial, doi dintre fraţii mei au fost trimişi pe front, ambii şi-au pierdut viaţa pe câmpul de luptă. Apoi am fost şi eu chemat la oaste, fiind încorporat la data de 15 mai 1944, la Compania a II-a Transmisiuni din Deva.“
Simplitatea absurdă a războiului
„După două săptămâni de instrucţie, m-au trimis pe front. Mai întâi am luptat împotriva ruşilor, apoi ne-am aliat cu armata sovietică şi am întors armele contra nemţilor. În apropiere de oraşul Aiud, era cât pe-aci să-mi pierd viaţa. Un sergent
m-a trimis într-o vie nobilă ca să-i aduc o raniţă cu struguri. Ordinul trebuie executat! Aşa că ajung în vie şi încep să culeg. Nu iau decât zece struguri, când, deodată, aud un răcnet: Culcă-te la pământ! Mă arunc la pământ, apoi merg târâş lateral, cam patru rânduri de vie, ascunzându-mă după un butuc. În următoarele clipe, un avion de vânătoare nemţesc trece pe deasupra rândului din care culesesem şi începe să tragă. Avionul se întoarce, tot pe direcţia acelui rând, şi iarăşi îl mitraliază. Gloanţele şuieră pe lângă mine, dar nu mă nimeresc. Atunci am văzut, pentru prima dată, moartea cu ochii! Mă întorc la unitate cu raniţa plină de struguri, dar cu inima cât un purice. Primesc tot eu mustrări din partea sergentului, pentru întârziere...
Armata română trece apoi Mureşul, iar artileria trage fără oprire, atât de o parte, cât şi de alta a frontului, timp de nouă zile şi nouă nopţi. Un orăşel întreg de dincolo de Mureş este ras de pe faţa pământului! Câmpul de luptă e plin de morţi care miros a hoit, deoarece este foarte cald afară şi nu are cine să-i îngroape. Recruţii tineri şi neinstruiţi pentru război fug înapoi ca puii de cloşcă, dar în spatele frontului se află cordoane de jandarmi care-i întorc din nou la luptă. Proiectilele trec ca păsările pe deasupra noastră, iar când şuieră mai puternic, ştim că vor cădea în apropiere şi îmi vine să intru în pământ de frică. Acum mă rog la Dumnezeu, zicând: Doamne, dacă mă scapi de aici, din acest foc în care ard, vând tot ce am şi nu îmi mai trebuie nimic în viaţă! Cu toate că Dumnezeu m-a scăpat, eu nu mi-am ţinut promisiunea făcută. Această povară grea va apăsa pe sufletul meu până voi intra în mormânt! Din toată Divizia 20 Infanterie - din care şi eu fac parte - nu mai rămân apţi pentru front decât 200 de soldaţi, restul fiind morţi sau răniţi. Suntem plini de râie şi de păduchi. Uniformele sunt murdare şi rupte. Bocancii s-au uscat, iar cutele formate ne taie tălpile picioarelor... Locuitorii din satele pe care le străbatem ne dau pâine, brânză, ouă, câte o cămaşă, mănuşi, ciorapi.
În drum spre Războieni, întâlnim un convoi de civili ucişi de aviaţia nemţească. Peste tot sunt cadavre de cai şi de oameni, unii tăiaţi în două de cartuşe. Cred că nimeni nu mai scăpase cu viaţă. Nu pot să uit acele imagini...“
Departe de ţară, moartea-i tot aproape
Moş Ghiţă povesteşte mai departe, citind parcă dintr-un roman, dar este chiar viaţa sa: „În Austria, camionul în care se află centrala se răstoarnă într-o prăpastie. Mă aflu şi eu în acest camion, împreună cu alţi opt soldaţi. Credem că a sosit sfârşitul nostru, dar, după ce se rostogoleşte de câteva ori, se opreşte într-un morman de pământ şi scăpăm toţi. Dumnezeu mă salvează din nou! Ajungând în Cehoslovacia, trebuie să mergem pe jos, zilnic, 40 km. Această distanţă trebuie să o parcurgem în 10 ore, cu pauză de 5 minute la fiecare oră. Este un marş forţat, deoarece nemţii au avantaj în faţa noastră de câteva zile în retragerea lor. În 10 zile parcurgem 400 km. Suntem extenuaţi. Tălpile picioarelor sunt pline de bătături şi mă dor îngrozitor de tare...
În zorii unei zile din mai 1945, primim ordin de oprire a înaintării, deoarece armata germană capitulase. Divizia noastră se afla în localitatea Trişona, la aproape 100 km de Praga, unde am mai poposit o lună, deoarece foarte mulţi nemţi se ascunseseră în podurile caselor sau în pădurea din apropierea localităţii. De acolo ieşeau în cursul nopţii şi trăgeau asupra pâlcurilor de soldaţi români sau ruşi. În cele din urmă, au fost capturaţi şi am primit ordin să ne întoarcem în ţară. Tot pe jos“.
Războiul s-a sfârşit! Lupta cugetului continuă
„Eu sunt mutat de la transmisiuni la jandarmi, primind misiunea de a asigura paza şi ordinea în marile oraşe pe unde urma să treacă armata română. În aceste oraşe, autorităţile locale construiesc tribune din lemn şi le împodobesc cu flori, pentru ca prin faţa lor să defileze soldaţii români învingători. De asemenea, de la aceste tribune, ofiţerii ţineau discursuri despre faptele noastre de vitejie. Îmi amintesc cum, în Ungaria, un ofiţer român, în timp ce ţinea un astfel de discurs, a fost împuşcat mortal de un localnic ascuns într-o clădire din apropiere.
Ajungem la Oradea în august. După o lună, sunt trimis la Poşta Militară din Sibiu. În octombrie, primesc ordin să merg la Bucureşti. Aici sunt repartizat la un lagăr de prizonieri, pentru asigurarea pazei în zona Ghencea. Acest lagăr este foarte aglomerat, cu prizonieri nemţi, unguri, austrieci şi italieni. Muncesc în acest lagăr aproape un an, din octombrie 1945 până în vara lui 1946, când deţinuţii sunt urcaţi în vagoane şi transportaţi la Focşani, pentru a fi predaţi ruşilor. Din Focşani, sunt trimis la Piteşti, în zona Valea Ursului, unde este un depozit de muniţie. După o lună şi jumătate, cu multă bucurie, primesc ordin de liberare. Ajung la Bucureşti cu un camion militar, iar de aici, cu un tren de marfă, până la halta Stâlpu, aflată la distanţa de aproximativ10 km de satul meu, Gherăseni. Drumul spre casă îl parcurg pe jos. Picioarele nici nu mai ating pământul!
Spre seară ajung acasă şi sunt primit, cu multă bucurie, de mama mea şi de soţie. A doua zi plec împreună cu doi vecini să aducem porumb pentru animale tocmai din zona Olteniei, unde Dumnezeu binecuvântase pământul cu ploaie şi recolte bogate. Porumbul îl cumpăr din localitatea Cloşca, dând la schimb preşuri şi macaturi ţesute de soţia mea la războiul manual.“
Ajuns acasă, scăpat din război, Moş Ghiţă a muncit pământul până în anul 1962, când a fost obligat, ca toţi ţăranii, să intre în CAP. A lucrat acolo timp de 15 ani, apoi s-a angajat la o fabrică de betoane din oraşul Buzău, de unde a şi ieşit la pensie după 13 ani.
Poveţele lui Moş Ghiţă
Pentru serviciile militare aduse statului român, Gheorghe Grigore a fost decorat în 1954 de Ministerul Forţelor Armate cu Medalia „Eliberarea de sub jugul fascist“. Preşedintele Emil Constantinescu i-a acordat decoraţia Crucea comemorativă „Al Doilea Război Mondial 1941-1945“.
Întrebându-l cum vede viaţa acum, la 90 de ani, şi ce sfat ne poate da nouă, tinerilor de azi, Moş Ghiţă, stând un pic pe gânduri, cu ochii plini de lacrimi, mi-a răspuns: „Măi, tată, viaţa e frumoasă dacă e pace şi înţelegere între oameni, iar sfatul meu pentru voi este acesta: să munciţi cinstit! Şi să dea Dumnezeu să nu mai fie războaie pe faţa pământului, ca să nu mai moară atâţia oameni degeaba! Şi să ştiţi că Dumnezeu îl scoate şi din moarte pe omul credincios şi bun“.
