Drumul bisericilor de lemn ale Moldovei trece şi prin Cândeşti, o aşezare întinsă pe malul Siretului, în judeţul Botoşani. Obştea de aici a primit, la începutul veacului trecut, un lăcaş de închinăciune din Pătrăuţii de Jos, localitate aflată astăzi pe teritoriul Ucrainei.
Aşezat pe malul râului Siret, la graniţa dintre judeţele Botoşani şi Suceava, Cândeştii, la fel ca şi Rogojeştii vecini, duc în spate o istorie interesantă. Comunitatea de aici e formată preponderent din colonişti ucraineni, strămutaţi în vremea stăpânirii habsburgice a localităţii, practică frecvent întâlnită în teritoriile româneşti stăpânite de austrieci. Din punct de vedere etnic, satul şi-a păstrat şi acum caracterul omogen. Ucrainenii n-au plecat, nu şi-au uitat tradiţiile, obiceiurile şi, mai ales, credinţa. Aşa că şi acum stâlpul comunităţii este bisericuţa de lemn a satului. Lăcaşul, adus cu carele cu boi din Pătrăuţii de Jos, sat aflat azi în componenţa Ucrainei, la 1914, a fost restaurat şi păstrează, graţie eforturilor neobosite ale preotului paroh Ionuţ Amarinei, înfăţişarea sa de la început. „Oamenii sunt ataşaţi de bisericuţa lor. Dacă n-ar fi fost ei, n-am fi putut face atâtea lucruri. Gândiţi-vă numai că jumătate din sat este format din văduvi. Dar toţi au susţinut refacerea bisericii“, povesteşte părintele.
După construirea sa, în 1777, la Pătrăuţii de Jos, biserica a primit hramul Sfinţilor Arhangheli. La strămutarea în Cândeşti, lăcaşul a fost încredinţat purtării de grijă a Sfântului Dimitrie.
Începuturile, în veacul al XVIII-lea
Lăcaşul de lemn de la Cândeşti a fost ridicat în 1777, în localitatea Pătrăuţii de Jos, raionul Storojineţ, din imediata apropiere a Cernăuţilor, zonă aflată în prezent în componenţa Ucrainei. De altfel, în perioada ocupaţiei austriece în Bucovina (1775-1918), satul Cândeşti a fost împărţit în două, graniţa Regatului României cu Imperiul Habsburgic fiind stabilită pe râul Molniţa, care trece chiar prin mijlocul aşezării.
În 1912, în vremea mitropolitului Vladimir Repta al Bucovinei şi Dalmaţiei, pentru că în Pătrăuţi s-a construit o biserică mult mai mare şi mai impunătoare, vechea biserică de lemn a fost dăruită satului Cândeşti şi strămutată efectiv la 1914. „Aşa s-a întâmplat în mai toate satele din zona noastră, a Siretului. La Pătrăuţi, biserica a fost demontată bârnă cu bârnă şi mutată aici, unde spun bătrânii că ar fi fost o groapă, o mlaştină. Oamenii au acoperit acea mlaştină, au ridicat nivelul pământului şi au încheiat din nou bârnele, ridicând biserica. Înainte, în Cândeşti nu exista decât clopotniţa veche, iar aceasta se folosea doar la înmormântări. Iar preotul din satele vecine venea o dată pe lună şi ţinea aici o slujbă“, a precizat parohul de la Cândeşti.
Stilul arhitectural
Bisericuţa de la Cândeşti este construită din bârne groase de brad, încheiate la colţuri „în coadă de rândunică“ şi aşezate pe talpă de stejar şi temelie de piatră de râu. Iniţial, acoperişul a fost de şindrilă. Ulterior, draniţa a fost înlocuită cu tablă zincată.
Toate îmbinările sunt lucrate în cepuri de lemn, iar bârnele sunt cioplite numai din bardă. La exterior se remarcă brâul înflorat, lucrat în lemn, în partea superioară, precum şi consolele acoperişului, cioplite „în cap de cal“.
Vreme îndelungată, bisericuţa a fost tencuită atât la interior, cât şi la exterior, lucru care a condus către o degradare accelerată a tălpii şi, mai ales, a fundaţiei. „Prin anii â60, bisericuţa a fost tencuită pe interior şi pe exterior, favorizând umezeala şi, deci, degradarea lemnului. Acum am reuşit să o refacem exact aşa cum ştim că a fost în Pătrăuţii de Jos, localitatea din care a fost adusă“, povesteşte părintele Ionuţ Amarinei.
Graţie eforturilor sale neîntrerupte, bisericuţa, încadrată în lista monumentelor istorice din judeţul Botoşani, a fost salvată de la dispariţie. Tânărul paroh a luptat cu birocraţia şi cu piedicile de tot felul şi a reuşit, într-un sat mic şi îmbătrânit, să facă imposibilul. Adică, să redea comunităţii şi generaţiilor care vin cel mai valoros bun al lor - biserica satului. Exteriorul a fost supus unui minuţios proces de refacere. Astfel, bârnele putrezite, de deasupra temeliei, au fost înlocuite, lemnul a fost tratat şi tăbănuit cu scândură. „Am lucrat numai cu meşteri din Bucovina, care cunosc tehnica lucrului în lemn. După toată procedura de refacere şi consolidare, am repodit cu scândură pe dinafară, iar biserica şi-a recăpătat chipul original“, explică pr. Amarinei.
Catapeteasma, cea mai de preţ podoabă a interiorului
Pe dinăuntru, bisericuţa este tencuită şi văruită în alb. Spaţiul, împărţit doar în altar şi un naos prelungit, prezintă particularităţi specifice zonei din care provine. Aici nu există perete despărţitor şi nici pronaos sau pridvor. De asemenea, iniţial, catapeteasma nu a avut uşi diaconeşti.
Albul imaculat al pereţilor contrastează puternic cu icoanele înnegrite de pe fundal, sporind taina şi pacea locului. Catapeteasma este cea originală şi reprezintă cea mai de preţ podoabă din patrimoniul bisericii. „Icoanele au fost doar curăţate. Am consultat un specialist şi aşteptăm să vedem ce se poate face, dacă o vom putea restaura integral“, explică vrednicul preot de la Cândeşti.
Dacă şi aceasta va putea fi restaurată, aşa cum speră părintele Amarinei, bisericuţa îşi va întregi chipul în care a fost croită la Pătrăuţi. Iar Botoşanii se vor putea mândri cu încă o ctitorie în lemn salvată de la dispariţie.
Cândeşti, satul ucrainenilor
Aşezat pe valea Siretului, în vecinătatea localităţilor Talpa şi Rogojeşti, satul Cândeşti a fost atestat documentar încă din anul 1463. În perioada dominaţiei habsburgice în Bucovina, satul a fost despărţit în două, jumătate rămânând în vechiul regat al României, iar jumătate în Bucovina. Despărţiţi vreme de aproape un secol şi jumătate de un râu mic, ce trece prin mijlocul aşezării, cei de la Cândeşti încă îşi mai spun şi acum „regăţeni“ şi „bucovineni“, după locul în care îşi au întemeiată gospodăria.
Astăzi, satul este format preponderent din etnici ucraineni, ortodocşi practicanţi şi iubitori ai tradiţiilor lor vechi. „Când am venit aici, nu înţelegeam deloc ce vorbesc. Din patru cuvinte, trei erau în ucraineană, de fapt mai mult un dialect local al acestei limbi. În cei 12 ani de când le sunt paroh, cei mai bătrâni au murit. Iar cei mai tineri vorbesc mai mult româneşte. Dar păstrează obiceiurile lor vechi. Spre exemplu, Cândeştiul este singurul sat de pe valea Siretului unde de Bobotează se colindă. De asemenea, în primele două zile de Crăciun, toţi bătrânii din sat merg la colindat în fiecare casă“, povesteşte părintele Amarinei.
