Povestea lutului din atelierul unui olar

Unde altundeva ai putea să cunoşti un olar priceput, dacă nu în satul Olari, de lângă Horezu? Aici am poposit şi noi mânaţi de curiozitatea de a afla povestea unei oale de lut şi a omului care o modelează. Aşa l-am întâlnit pe Gheorghe Ţambrea, unul din meşterii ceramişti ai satului vâlcean amintit, olar din moşi-strămoşi.

De sute de ani arta tradiţională a olăritului împodobeşte sufletul românesc. Românul spune că atunci când ţii în palme o oală de lut, nu poţi să nu simţi legătura cu pământul pe care te-ai născut, simţi fiorul fiinţial şi te intrigă totodată misterul facerii unui obiect din ceea ce şi noi am fost făuriţi: ţărână.

Înainte de a fi un obiect artizanal sau casnic, o oală, o simplă oală, este un prilej foarte potrivit pentru o meditaţie asupra sensurilor primordiale şi existenţiale ale vieţii. Aceasta este lecţia pe care ne-a oferit-o meşterul Gheorghe Ţambrea, din satul Olari, de lângă Horezu. Din cei 44 de ani câţi are, 15 i-a dedicat olăritului. Îşi câştigă pâinea cea de toate zilele în felul în care au făcut-o şi părinţii lui, de la care a furat - zice el - meşteşugul.

Nu ne-a fost foarte greu să-l găsim. Stă la prima casă din satul Olari, mai la deal de biserică, iar curtea casei îl dă de gol de la depărtare: e plină de oale. Până şi pereţii casei par a privi către drum cu nenumăraţi ochi de toate culorile.

Când am intrat în atelier ne-am fi dorit să întâlnim un bătrân cărunt, cu vorbe pline de tâlc şi cu poveşti despre vechii olari. Nea Gheorghe nu este aşa, este în puterea vârstei şi se arată a fi un om de toată isprava. Ştie foarte bine ce are de făcut, este harnic şi are sinceritatea omului de la ţară. Îi spunem că suntem "de la ziarul Bisericii" şi nu încearcă nici măcar o clipă să imite o credinţă profundă doar pentru a se acomoda cu aşteptările noastre. Îşi face simplu semnul Sfintei Cruci, ia o gogoloaţă de lut, pe care o bate de parcă ar vrea s-o domesticească şi îşi începe lucrul fără să ne facă "teologia" oalei de lut.

În câteva clipe din gogoloaţa de pe roata olarului, se naşte un urcior pe care deja ni-l imaginam plin cu vin şi aşezat pe o masă îmbelşugată, dar în timp ce noi visăm, olarul nostru îl frânge între mâini pentru că avea, chipurile, o mică deviaţie. Nu e nici un fel de problemă! Într-o clipită, din mâinile olarului apare o nouă operă, de data aceasta un taler, pe care am evitat să-l mai umplem cu bucate imaginare tocmai pentru a preîntâmpina o nouă suferinţă în cazul în care o altă eventuală deviaţie l-ar fi nemulţumit pe cel care i-a dat naştere, lucru care, de altfel, s-a şi întâmplat.

În lumea creată de Gheorghe Ţambrea

Meşterul Gheorghe Ţambrea nu ne-a vorbit despre sensul adânc al lucrului său, ci ni l-a arătat pur şi simplu. Este surprinzător cum asistenţa la naşterea unei oale poate fi o lecţie de teologie şi un prilej bine-venit de cugetare existenţială. Şi pentru a ne alimenta cugetarea în continuare, meşterul ne ia de mână din atelier şi ne duce să contemplăm lumea creată de el. Într-o încăpere nu foarte largă, stau aşezate pe rafturi sau atârnate de pereţi, sute de oale: căni mici şi mari, urcioare de diferite forme, farfurii şi castroane, toate unice în felul lor prin formă, culori şi întrebuinţări. Cele mai impresionante sunt modelele pictate pe aceste oale; nici un punct nu este întâmplător, ci totul are o semnificaţie. "Cocoşul e emblema ceramicii de Horezu, e ceasul deşteptător şi îţi aduce aminte de lepădarea lui Petru. Pomul, de asemenea, ne aduce aminte de pomul cunoştinţei binelui şi răului din care au mâncat Adam şi Eva. Şarpele este ocrotitorul casei. Aşa spun bătrânii, că fiecare casă are câte un şarpe ocrotitor. Eu am văzut unul la casa mea, nu ştiu dacă o fi ăla. Peştii reprezintă sănătatea. Modelele de obicei sunt aceleaşi, dar fiecare meşter le îmbină în viziunea lui", spune meşterul hurezean.

Din inima pământului pe masa românului

De la scoaterea lui din inima pământului şi până la a ajunge urcior frumos şi folositor, lutul trece prin mâinile întregii familii Ţambrea. Dacă Gheorghe este cel care frământă lutul ca pe un aluat şi îl modelează, soţia este cea care le decorează, suflând cu atenţie şi cu o măiestrie uimitoare culorile prin cornul de vacă, înşirându-le cu ajutorul "gaiţei", un obiect cu o coadă de lemn cu o peniţă metalică în vârf. Fiul învaţă şi el meşteşugul şi ajută la aşezarea oalelor în cuptor şi la coacerea lor. Tataia, fiind mai bătrân şi cu mai multă răbdare, păzeşte focul din cuptor. Până şi câinele familiei are un rol cu sarcini foarte bine trasate, de la care nu face nici o concesie: păzeşte cu o rigoare militărească garajul unde este expus patrimoniul de lut al familiei sau mărşăluieşte ca un cerber pe lângă cuptorul în care se lămuresc în foc străchinile.

Procedeul este destul de complicat, dar nu şi pentru cel care îl ştie de 15 ani. Se vede din uşurinţa cu care ne explică cum face dintr-un pumn de pământ o oală atât de frumoasă, încât te gândeşti că dacă pui mâncare în ea, o întinezi. "Lutul e adus toamna din Dealul Ulmetului, de la 12 metri adâncime, şi e depozitat în troc. Înainte era băgat la cuţitoaie de câteva ori, până ieşeau din el toate impurităţile, după care îl călcam la picior. Acum îl băgăm la malaxor. Îl frământăm până se face fin. Dacă rămâne o pietricică, se strică oala. Apoi se fac gogoloaţe de pământ şi se păstrează la sac până ajung pe roată, unde le dăm formă după diferite modele sau după cum simţim. După ce sunt făcute oalele, se lasă să se zvânte, adică să iasă apa din ele cam o zi, ca să le poţi decora. Culorile sunt naturale, făcute tot din pământ, aduse din diferite zone ale ţării. Fiecare meşter îşi prepară singur culorile. După ce le decorezi le punem iarăşi pe poliţe la uscat ca să iasă apa din culori. După prima ardere se glazurează şi se bagă iar la cuptor şi abia după a doua ardere e gata oala", ne spune meşterul rezemat pe cuptorul construit tot de el, după secretele vechilor olari.

Meseria se fură, dar el preferă să o predea de bunăvoie

Totul necesită foarte multă răbdare, experienţă şi perseverenţă. Nu e suficient să frămânţi lutul sau să te joci în el ca şi cu plastilina de la grădiniţă, ci trebuie să înţelegi lutul, să cunoşti modul în care se comportă. Sunt taine care în satul Olari constituie o zestre de valoare, ce se transmite din generaţie în generaţie sau prin furat. "Asta e o meserie care se fură. Eu am furat-o de la părinţi. Înveţi tot timpul din ceea ce vezi la ceilalţi. Mai vezi pe cineva făcând un obiect şi încerci să-l faci şi tu, dar nu îţi mai iese la fel, ci iese în felul tău. La noi în sat e tradiţie. Din ce ştim şi noi, din ce am mai auzit de la părinţi, care au auzit şi ei de la părinţii lor, cică vodă Brâncoveanu a strâns olarii de aici din sat şi i-a dus la mănăstire la Hurezi ca să facă blide şi olane pentru mănăstire", ne mărturiseşte meşterul Gheorghe. Şi pentru că meşterul nostru a fost nevoit să o fure, acum a decis să-i ajute pe alţii "să fie cinstiţi" şi să-i înveţe meşteşugul. De aceea, în fiecare vară, copiii de la Parohia Olari din Capitală vin la Gheorghe Ţambrea acasă ca să înveţe arta celor care le-au construit biserica. Îi place ocupaţia lui, o consideră nobilă şi esenţială pentru păstrarea identităţii româneşti. Acesta este motivul pentru care preferă să rămână în ţară, în ciuda multelor oferte pe care le-a primit de a pleca în străinătate. "Astă vară au fost la mine nişte francezi pentru un schimb de experienţă, o familie tânără: ea era ceramist, iar el picta. Au dorit să vadă tehnica românească şi mi-au zis: "Dacă veniţi în Franţa, într-un an de zile vă luaţi casă!". Străinii sunt foarte interesaţi de olăritul românesc, dar eu nu plec…", povesteşte meşterul.

Ceramistul Gheorghe Ţambrea este şi un renumit expozant. Îşi prezintă obiectele la târgurile tradiţionale din toată ţara. Este mulţumit că lumea încă mai manifestă interes faţă de valorile populare româneşti. "Lumea vrea oale mai mult pentru decor sau pentru cadouri, dar sunt foarte mulţi cei care le folosesc în casă pentru că oala de lut ţine gustul mâncării. În strachină nu-şi strică gustul nici fasolea, şi nici ciorba", zice el.

Înainte de a ne lua la revedere, ne-am înfipt şi noi mâinile în lutul de Horezu în încercarea de a realiza prima oală. Cu puţin ajutor, am reuşit să facem câte o oală din care speram să şi mâncăm cândva. Dar încântarea noastră s-a risipit în palmele olarului Gheorghe Ţambrea care, cu un zâmbet părintesc pe buze, ne-a sfărâmat capodoperele. Mai avem până să devenim meşteri...

"Şi am intrat în casa olarului"...

Meşterul Gheorghe Ţambrea este foarte exigent cu sine, face şi reface lucrul său până iese perfect. Dar dincolo de aceste rigori meşteşugăreşti, se întrezăreşte misterul acestei îndeletniciri seculare: la roata sa, olarul este atotputernic, în mâinile sale lutul dobândeşte deodată formă şi sens. Poate din acest motiv, în conştiinţa populară există credinţa că Dumnezeu l-a făcut pe om la roata olarului. Privindu-l pe meşterul nostru cum creează şi strică după cum doreşte, ca lucrul său să iasă desăvârşit, ne vin în minte cuvintele proorocului Ieremia: ""Scoală şi intră în casa olarului şi acolo îţi voi vesti cuvintele Mele!", zice Domnul. Şi am intrat în casa olarului şi iată acesta lucra cu roata şi vasul pe care-l făcea din lut s-a stricat în mâna lui; dar olarul a făcut dintr-însul alt vas, cum a crezut că-i mai bine să-l facă. Şi a fost cuvântul Domnului iarăşi către mine şi mi-a zis: "Casa lui Israel, oare nu pot să fac şi eu cu voi ca olarul acesta? Iată, ce este lutul în mâna olarului, aceea sunteţi şi voi în mâna Mea! "" (Ier. 18, 2-5). În felul acesta atenţiona Dumnezeu pe poporul neascultător că va strica vasul lui Israel şi va lucra un nou vas în care el să picure harul Său: vasul poporului creştin. Aşa face şi nea Gheorghe: ori de câte ori un vas devine "neascultător" ca formă îl strică şi îl reface până simte că lutul îi iubeşte mâinile şi nu se simte asuprit de ele, ci se lasă în voia lor ca într-un dans graţios ca, în final, să fie luminat de zâmbetul mulţumitor al stăpânului. Oalele îi aduc şi ele mulţumire, ca Isaia care striga către Dumnezeu: "Doamne, Tu eşti Tatăl nostru; noi suntem lutul şi Tu olarul care ne-ai întocmit; toţi lucrul mâinilor tale suntem!" (Isaia 64, 8). Suntem oale pe care Dumnezeu ne-a sfărâmat şi ne-a plăsmuit din nou în cuptorul Botezului. Nu ne-a lăsat să rămânem ţărână, ci ne-a frământat din nou şi ne-a întărit prin focul Duhului Sfânt, ca să rămână neatinsă oricăror lovituri comoara iubirii lui Dumnezeu aşezată în noi.