Povestea mamei cu 10 copii

Dacă aş fi întâlnit-o pe stradă, cu siguranţă, nu mi-ar fi fost indiferentă. Puţini sunt oamenii care, fără să te ştie de undeva, te privesc direct în faţă, cu ochi buni. Dacă nu aş fi cunoscut-o şi nu mi-ar fi vorbit ca unei vechi prietene, nici măcar nu aş fi bănuit cât este de puternică, responsabilă, iubitoare şi darnică. Pe aceia dintre noi care refuză să creadă că mai există oameni capabili de gesturi nobile, lipsite de interes, îi asigur că fac o mare greşeală. Un astfel de om este Camelia Elena Niţă, preoteasă, mamă a doi copii şi instructor-educator la Centrul de plasament în regim de urgenţă "Pinocchio" din Bucureşti.

Aparent fragilă, mereu cu zâmbetul pe buze şi foarte atentă la nevoile celor din jur. Acestea au fost primele impresii pe care mi le-am formulat repede în minte, în timp ce o urmăream îndeaproape, în lumina de paloarea unui suferind hepatic, pe coridoarele Centrului de plasament în regim de urgenţă Pinocchio, din sectorul 1 al capitalei.

Silueta feminină, de înălţime medie, păşeşte cu o cadenţă corespunzătoare sunetului scos de tocurile pantofilor negri, fini. Din reflex, mai mult dintr-un sentiment matern, deschide ambele mâini şi le închide imediat ce prinde palmele mici ale copiilor, care îi ies în întâmpinare. "Încet, încet, e loc pentru toată lumea. Păstrăm liniştea", îşi domoleşte protectoarea micuţii, mai ales când aceştia năvălesc, deodată, din toate părţile.

"Mami" pentru doi copii acasă şi pentru alţi zece la "Pinocchio"

Copiii îi spun "mami". Şi nu sunt doar unu, doi sau trei, ci sunt zeci de pitici care o numesc astfel. Nu este mama biologică a niciunuia dintre ei, însă, după cum se comportă, îşi merită, fără îndoială, titlul de mamă. La început, când micuţii au strigat-o "mami, mami", Camelia Niţă, instructor-educator la "Pinocchio", nu a reacţionat nicicum. Şi asta pentru că mami era obişnuită doar cu timbrul vocii copiilor săi, de-acasă, Ciprian şi Ana-Maria. Cu timpul, însă, aceeaşi mami s-a obişnuit cu noii săi copii. Şi-a dat seama cât de mult le lipsesc acestor orfelini propriile mame, aşa că, de patru ani încoace, doamna Camelia este cu adevărat mamă pentru zeci şi zeci de copii ai nimănui. "Copiii aceştia sunt doza mea zilnică de hrană spirituală. Eu nu mai pot trăi fără ei. Cu timpul, şi-au dat seama şi cei de-acasă că aşa simt şi că aşa este cel mai bine pentru mine, pentru noi. Nu fac deosebire între copiii mei şi copiii de aici. În fiecare îl văd pe fiul meu sau o văd pe fiica mea", spune instructorul-educator, în timp ce caută în geantă după o minge mică, albă, ca urmare a rugăminţilor stăruitoare ale lui Ionuţ. Se ştie, în poşeta mamei Elena se găsesc mărunţişurile fiecărui copil din grupa pe care o are în grijă. "Sunt mamă cu normă întreagă", se arată amuzată Camelia Niţă. Grupa sa este formată din 10 copii, dintr-un total de 40 de suflete, câte trăiesc la un loc în centrul de plasament.

"Mă împiedicam de scame, când oamenii aveau necazuri"

Crede cu tărie că viaţa sa este un dar oferit de Dumnezeu, şi că este datoare să-l înmulţească, spre bucuria celor necăjiţi.

"Viaţa mea a fost şi este în continuare plină de daruri. Numai bucurii am avut. Tristeţile n-au fost tristeţi, mi

le-am făcut singură. Spre exemplu, tristeţea la mine a însemnat o notă de opt a fiului meu. Eu mă împiedicam de scame, în timp ce oamenii aveau adevărate necazuri. Am doi copii minunaţi şi un mariaj fără cusur. Şi-atunci, cum Îi pot eu mulţumi Bunului Dumnezeu?", se întreabă doamna Camelia. Răspunsul şi-l dă singură, în fiecare zi, de când a ales să fie mami pentru copiii centrului de plasament la care lucrează.

Totul a început într-o seară. Cu un telefon. Era soţul său, care a rugat-o să noteze un număr. L-a notat. A sunat a doua zi şi la capătul celălalt i-a răspuns o angajată a Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, Sector 1. Asta se întâmpla în 2006, la doi ani după revenirea în Bucureşti.

După o experienţă de 10 ani la catedră, ca profesoară de religie, timp în care i-au trecut prin mână generaţii de elevi sclipitori, Elena Niţă a simţit că vrea să se dăruiască unei categorii defavorizate. Mai precis, să aibă un loc de muncă unde să facă mai mult decât îi cere fişa postului, şi pentru asta să nu primească o plată materială, ci pronie cerească, atât cât este posibil. Pe scurt, aceasta a fost explicaţia oferită la interviul de angajare membrilor comisiei, nedumeriţi, pe bună dreptate, de opţiunea candidatei supercalificate pentru postul scos la concurs. Aceeaşi uimire a provocat-o înainte de interviu, la depunerea dosarului, când o doamnă a sfătuit-o să încerce în altă parte, gândindu-se că nu va rezista într-un asemenea mediu, dur, solicitant. A fost momentul în care replica părintelui Cristian Vasile Niţă, soţul doamnei Camelia, care i-a fost întotdeauna sprijin, a venit prompt: "Aşa ceva nu se poate. Dacă nu ne ducem noi, cine altcineva să meargă? Cineva trebuie să meargă şi acolo."

Furcile caudine

Dacă oamenii au fost relativ uşor de convins, nu la fel s-a întâmplat şi cu, să le spunem, forţele potrivnice. La trei luni după ce i s-a oferit postul, fix la data în care trebuia să dea răspunsul final în privinţa locului de muncă, a leşinat pe stradă, în apropierea centrului. Cauza pierderii conştienţei a fost apariţia bruscă, din senin, a mai multor câini, care au înconjurat-o. Asemenea unor lupi fioroşi, lătrau neîncetat, dar fără a îndrăzni să atace. Două săptămâni de concediu medical au pus-o pe picioare şi nu mică a fost mirarea familiei, dar şi a colegilor, când preoteasa a ales să se întoarcă la copiii ei cei mulţi.

Nu peste mult timp, avea să fie din nou personajul principal al unui incident, deloc fericit. S-a întâmplat ca într-o zi doi copii să se certe pe seama unei rigle de lemn. Unul o voia pentru el, celălalt nu ar fi cedat-o nici în ruptul capului. Încrâncenaţi, copiii trăgeau fiecare de bucata de lemn, cu putere. Când instructorul s-a apropriat de ei să îi despartă, unul dintre copii a scăpat din mâini capătul stinghiei şi …esenţa lemnoasă, dură ca un ciocan, a nimerit chiar în capul doamnei Camelia. Lovitura a fost foarte puternică. Ca şi în cazul primului accident, toată lumea a spus că doamna Niţă nu se va mai întoarce vreodată la zbenguiţii de la centru. S-au înşelat a doua oară.

Pentru încercările prin care a trecut, preoteasa are o explicaţie: "Candidaţi la sfinţenie suntem cu toţii, nu toţi reuşim. Îmi place să compar sufletul mântuit cu aurul pur, care ajunge să fie pur dacă stă în foc, ca să se distrugă toate impurităţile. Iar focul acela nu este uşor de îndurat. Înseamnă viaţa noastră aici. Una peste alta, sunt la locul potrivit".

"În vis, noaptea, sunt cu ei"

Mai spune educatoarea că munca cu prietenii lui Pinocchio a ajutat-o să vadă în orice lucru rău partea bună şi în orice lucru bun partea rea. Ca şi cum incidentele din trecut nu ar fi avut loc, Camelia Niţă îşi consideră locul de muncă o "activitate superbă", chiar dacă unii colegi, care se confruntă zilnic cu aceleaşi probleme ca ale sale, vor considera exagerată declaraţia. Şi adaugă, în semn de convingere: "Dacă îmi iau liber sau merg în concediu, îi visez noaptea. În vis, noaptea, sunt cu ei. Exact cum îmi visez părinţii şi îmi trece dorul, aşa mi se întâmplă şi cu ei."

Mărturiseşte cu sinceritate, privindu-mă în ochi, că nu a plecat până acum şi nici nu va pleca de la centru, pentru că prezenţa sa printre copii a fost răspuns al rugăciunilor sale stăruitoare. Şi, aş mai adăuga eu, şi al rugăciunii doamnei Paraschiva, buna sa colegă şi prietenă. Aceasta din urmă i-a cerut lui Dumnezeu, înainte de venirea la centru a preotesei, să-i trimită un om care să o facă să înţeleagă care este rostul ei în acest cămin, după atâţia ani de experienţă în serviciul de plasament. Dar omul Camelia Niţă nu a câştigat doar prietenia doamnei Paraschiva şi a copiilor, ci pe a tuturor colegilor de muncă, faţă de care se simte foarte ataşată. Împreună au găsit răspunsuri, împreună au găsit energia să se lupte cu greutăţile vieţii.

Derulând anii, experienţa legată de "Pinocchio" a venit într-un moment potrivit. I-a fost de folos activitatea didactică, de un deceniu, la care se adaugă cunoştinţele de psihologie, obţinute ca urmare a absolvirii facultăţii de profil. Nici una din aceste experienţe anterioare nu ar fi ajutat-o astăzi, dacă nu ar fi avut credinţă. Puterea de a merge pe această cale, deloc uşoară, de a fi deschizător de drumuri, a venit de la Dumnezeu. Tot El i-a dat curaj să meargă înainte şi să nu se lase copleşită, până la inerţie sau abandon, atunci când a văzut pentru prima dată aurolac, păduchi, boli de piele şi câte altele. Până să ajungă la Pinocchio, nu ştia care îi sunt resorturile fizice şi sufleteşti. Acum a aflat.

"Exact ca tâlharul de pe Cruce, acest copil vrea să fure Raiul"

Graţie doamnei Niţă, copiii din cămin primesc educaţie religioasă. După ce îi supraveghează la teme, dascălul le vorbeşte de Dumnezeu. Acelaşi Dumnezeu al cărui nume este scris în carioca de copiii cei mari pe pereţii dormitoarelor. O dată, de două ori, de trei ori, de patru ori… Profesoara spune că adolescenţii sunt interesaţi, în mod special, de Viaţa de Apoi. Şi dă exemplul unui băiat de 15 ani, care i-a cerut detalii despre ce trebuie să facă ca să ajungă în Împărăţia lui Dumnezeu. Dacă toţi oamenii îşi doresc să ajungă acolo, el de ce nu ar face-o? Dacă părinţii l-au abandonat, dacă nu se mai interesează nimeni de el, dacă şcoala la care este nu îi aduce satisfacţia la care se aşteaptă, pentru că este la o şcoală specială, măcar la final să ajungă într-un loc în care să-i fie foarte bine. Aşa gândeşte băiatul. "Exact ca tâlharul de pe Cruce, acest copil vrea să fure Raiul", punctează dascălul.

Mai mult decât simpla teorie, instructorul le vorbeşte copiilor pe înţelesul lor şi le dă exemple practice. Aşa i-a învăţat să împartă totul între ei şi să se aibă ca fraţii, să nu fie pricină de supărare unii pentru alţii, să fie uniţi, şi asta, pentru că, spune Camelia Niţă, esenţa mesajului religios este unul singur: "Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi".

"Am fost educată să fac bine"

În fiecare duminică, după Sfânta Liturghie, instructorul vine la copiii de la centru. Nu ar spune o dată că lucrează, că se duce la serviciu. În primii ani de liceu, când nu era foarte solicitată la şcoală, o însoţea şi Ana - cea atât de dragă mamei -, care din toamnă va fi studentă.

Doamna preoteasă spune că, aşa cum părintele Niţă consideră că biserica este casa dânsului, "ceea ce mi se pare firesc, dar în acelaşi timp înălţător, Pinocchio este casa mea. Cele două - biserica şi căminul de copii - sprijină casa noastră. Aceasta nu ar fi întreagă fără biserică şi cămin. Mulţi vor case pe orizontală, pe verticală, la noi sunt la distanţe mari, dar formează una singură."

Dar biserica din localitatea Cosâmbeşti, Ialomiţa, cea de-a doua parohie în care părintele a slujit înainte de a veni în Bucureşti, acolo unde copiii i-au crescut odată cu biserica pe care a ridicat-o din temelii? Aceea nu este o altă casă, aceeaşi casă? Cu siguranţă, atâta timp cât preoteasa îi numeşte pe sătenii din comuna ialomiţeană "părinţii pe care nu-i mai avem".

Soţii Niţă coordonează împreună Asociaţia "Faptele Credinţei". Activitatea misionară şi socială a acesteia este dedicată persoanelor defavorizate: copii, bătrâni, familii cu posibilităţi reduse.

Ideea înfiinţării asociaţiei a venit ca urmare a dorinţei familiei preotului de a ajuta un copil diagnosticat cu limfom malign Hodgkin celularitate mixtă faza I. Exemplul carităţii a fost imediat urmat de credincioşii din Parohia Cosâmbeşti, care au avut, fiecare după putere, propria contribuţie. Drept răsplată pentru solidaritatea oamenilor, graţie Celui de Sus, copilul a fost salvat.

"Mama şi bunica mea mi-au fost modelele de trăire moral-religioasă. Am fost educată să fac bine. Măsura binelui făcut este binele din familia noastră. Ce pot să-i ofer eu celuilalt pentru binele pe care mi-l dă Dumnezeu? Nimic", răspunde cu lacrimi în ochi Camelia Niţă.

▲ Copilărie furată

Deodată, o uşă mare se deschide. Ca şi cum un bolovan imens ar fi fost urnit de la gura unei grote, lăsând lumina să fugărească întunericul dinăuntru, tot aşa un soare puternic năvăleşte în coridor şi ne izbeşte pe toţi, drept în ochi. Întru început, cu greu putem desluşi, prin plasa genelor împletite sub ochii strânşi de soare, chipurile celor din încăpere. În scurt timp, vedem totul cât se poate de limpede. O doamnă la un pupitru notează într-un caiet mare răspunsurile unei fete şi a doi băieţi care stau în picioare, sprijiniţi de un perete, în faţa sa. Sunt doar nişte copii, de vârste apropiate; să tot aibă între 9 şi 11 ani. Cu părul vălvoi, murdari, îmbrăcaţi cu haine ponosite, privesc în jur nedumeriţi, cu ochi măriţi, asemenea unor animale hăituite. Aşa arată cei mai mulţi dintre copiii găsiţi pe stradă, nesupravegheaţi, care sunt aduşi, uneori temporar, la "Pinocchio". Suferinzi din cauza paraziţilor, a bolilor de piele, a lipsei de hrană corespunzătoare dar şi a unui cămin, minorii găsesc la aici un acoperiş, un pat, o masă caldă, o vorbă bună. Dacă, în urma anchetei sociale, se ajunge la concluzia că un copil găsit pe stradă nu poate fi întreţinut de familia sa, el este trecut în plasament. La fel se întâmplă şi cu micuţii din afara Bucureştiului ai căror părinţi sunt plecaţi în străinătate. Dar asemenea copii ajung accidental la "Pinocchio". Obişnuiţii centrului sunt fie copii abandonaţi, fie copii ai căror părinţi au fost decăzuţi, temporar, din drepturi. Pe lângă aceştia există şi un număr considerabil de suflete care trăiesc în centru încă de când erau bebeluşi. Chiar dacă până acum nu au avut parte de o existenţă normală, în ciuda necazurilor, aceşti copii sunt puternici, descurcăreţi, sufletişti, dar şi fideli celor cărora reuşesc să le câştige respectul. Elena Niţă este unul dintre acei oameni, puţini, dar buni, din viaţa lor.