Din luna ianuarie a acestui an, există un loc în Bucureşti în care 10 oameni ai străzii îşi câştigă existenţa în mod cinstit, primesc o masă pe zi, transport gratuit, uneori haine şi suport în găsirea unui adăpost sigur şi stabil. „Atelierul de inserţie socio-profesională“ este singurul proiect de acest tip din ţară dedicat persoanelor adulte fără adăpost, a cărui ţintă precisă este reconversia profesională a acestor indivizi şi trimiterea lor pe piaţa muncii. Programul este rezultatul unui parteneriat încheiat între „Samusocial din România“ şi „Ateliere fără Frontiere“, două asociaţii româneşti care sunt de un real folos în eliminarea dificultăţilor cu care se confruntă persoanele marginalizate sau excluse din societate.
Casa lor este strada. Îşi duc zilele de azi pe mâine sub cerul liber, se hrănesc din coşurile de gunoi, dorm prin parcuri, canale sau scări de bloc. Şi, totuşi, trăiesc. Respiră acelaşi aer şi calcă acelaşi pământ asemenea celorlalţi muritori, realmente dezgustaţi de prezenţa lor. Deşi caracterizarea se potriveşte de minune câinilor fără stăpân, nu despre animale este vorba, ci despre oameni. Îi cunoaşteţi, cu siguranţă, pentru că îi întâlniţi zilnic, mai ales dacă locuiţi la oraş. Copii, tineri sau bătrâni, cei mai mulţi oameni ai străzii - cum sunt numiţi generic - cerşesc pentru o bucată de pâine.
Nu-i judecaţi, nu-i apostrofaţi înainte de a-i cunoaşte! Suntem cu toţii martorii şi subiecţii principali ai unei vieţi care ne oferă, în fiecare zi, surprize. De multe ori neplăcute. Nimeni nu ştie ce i se poate pregăti pe viitor, chiar dacă, deocamdată, premisele unui trai bun sunt încurajatoare, la fel ca şi gândurile naive că „răul, necazul, boala se pot întâmpla oricui, numai mie nu!“.
Un parteneriat în numele omeniei
Care sunt cauzele pentru care unii oameni ajung în stradă?
„Pe primele locuri sunt divorţurile, conflictele familiale, pierderea locuinţei, imposibilitatea de plată a întreţinerii şi a chiriei. Cele mai multe persoane care ajung pe stradă sunt bărbaţii“, spune Monica Tăutul, PR manager al Asociaţiei „Samusocial din România“. Nu cumva şi viciile în exces, cum ar fi alcoolul, aruncă oamenii în stradă? „Nu în toate cazurile. Băutura este singurul lor refugiu, este o consecinţă a vieţii de stradă. Odată ajunşi sub cerul liber, aceşti oameni se şochează. Se trezesc deodată într-o situaţie în care nu au mai fost până atunci, se simt neajutoraţi şi nu ştiu cui să ceară ajutorul. Gestul care le este cel mai la îndemână, privit ca un viciu de persoanele din jur, este să bea“, adaugă PR managerul Asociaţiei „Samusocial din România“. „Sunt amprente ale vieţii sociale. Mulţi nu au suportat să fie concediaţi, să fie despărţiţi de familie, fără soţie şi copii, fără un adăpost. Pentru cei mai mulţi, băutura nu este o problemă care să dureze de atât timp încât să se transforme în viciu“, completează Ovidiu Vasile, şeful „Atelierului de inserţie socio-profesională“.
Monica şi Ovidiu sunt doi dintre membrii unei echipe inimoase implicate în coordonarea proiectului „Atelier de inserţie socio-profesională“, care constă în angajarea, cu contract şi carte de muncă pe o perioadă determinată, cu posibilitate de prelungire, a persoanelor adulte fără adăpost. Programul, lansat în premieră în ţara noastră încă din luna ianuarie a acestui an, este rezultatul unui parteneriat încheiat între „Samusocial din România“ şi „Ateliere fără Frontiere România“.
Pe scurt, conform Monicăi Tăutul, „Samusocial din România“ are în vedere identificarea persoanelor adulte fără adăpost, oferirea de servicii de asistenţă socială, psihologică şi medicală cu ajutorul echipelor de la cabinetul de zi, al echipelor mobile de noapte, de zi şi al celor psihiatrice.
La ora actuală sunt 14 „Samusocial“-uri, răspândite pe patru continente, care dezvoltă peste tot în lume acelaşi sistem de asistenţă existent în România, pus la punct de fondatorul său, dr. Xavier Emmanuelli.
De cealaltă parte, „Ateliere fără Frontiere“ este o asociaţie română nonprofit, după modelul „Ateliers sans Frontičres“ din Franţa, a cărei misiune este de a oferi un loc de muncă persoanelor marginalizate sau excluse pentru a se integra în societate.
„Atelierul de inserţie socio-profesională“, o rampă de lansare către piaţa muncii
În prezent, în cadrul atelierului lucrează 10 oameni ai străzii, dintre care opt au fost incluşi în program la recomandarea asistenţilor sociali şi a psihologului de la „Samusocial din România“. Aceşti oameni, care până mai ieri umblau pe străzi fără nici o ţintă, debusolaţi şi trişti, trăiesc acum şansa unei vieţi decente, la care mulţi dintre ei nici măcar nu mai sperau. De luni până vineri, în intervalul orar 8:00-17:00, fiecare ştie foarte bine ce are de făcut în atelierul din fosta fabrică „Faur“, de pe bulevardul Basarabia, nr. 256, din Capitală. Sub atenta coordonare a şefului de atelier Ovidiu Vasile, munca angajaţilor constă în recondiţionarea şi reciclarea computerelor primite ca donaţii de la diverse companii din România şi Franţa. O parte din computere sunt recondiţionate, altele sunt dezasamblate şi date spre reciclare, iar cele perfect funcţionale sunt reabilitate şi donate către diverse instituţii sociale.
Pentru efortul pe care îl depun, salariaţii primesc lunar 600 de lei, au asigurată masa de prânz şi beneficiază de gratuitate pe transport (RATB şi metrou). Unii dintre ei primesc adăpost şi o parte din haine fără să plătească, însă cu măsură, pentru că „intenţia este de a-i face să fie din ce în ce mai puţin asistaţi, încercăm să îi învăţăm din nou cum este să se ajute singuri“, accentuează Monica Tăutul.
„La noi e un fel de rampă de lansare către piaţa de muncă. Încercăm să le impunem un ritm de lucru, o anumită conduită şi un regulament, care să le fie de folos pentru locul de muncă viitor. Aici învaţă ce înseamnă să fie punctuali, să respecte regulamentul de ordine interioară, să fie disciplinaţi. Vrem să-i scoatem din inerţie, să devină activi“, completează Ovidiu Vasile.
Până în 2012, data de încheiere a proiectului „Atelier de inserţie socio-profesională“, partenerii şi-au propus să reconvertească profesional şi să trimită pe piaţa muncii un număr de 30 de persoane adulte fără adăpost. „Angajatorului i se prezintă o fişă de observaţie în care se specifică aptitudinile, calităţile, capacităţile angajatului. Sunt ţinuţi în probă o lună de zile, pe un salariu oferit de cei de la atelier. Dacă sunt acceptaţi, bine, dacă nu, se întorc la atelier, asta în cazul în care nu rezistă la locul de muncă“, explică şeful de atelier.
Puterea de a lua viaţa de la zero
Înainte de a ajunge în stradă, cei mai mulţi dintre angajaţii de la atelier au avut o viaţa normală, o familie, un cămin, un loc de muncă. Spre exemplu, nenea Costică, care este cel mai în vârstă muncitor - are 64 de ani, a fost mecanic de locomotivă. Vali a lucrat ca mecanic de întreţinere utilaje grele, un alt coleg a fost plecat o vreme în SUA, unde şi-a deschis un salon propriu de frizerie şi coafură, însă a fost nevoit să se întoarcă în ţară şi să înceapă totul de la zero. Printre aceştia, sunt tineri care nu au lucrat niciodată. Media de vârstă a angajaţilor este în jur de 40 de ani.
Din luna mai, de când au fost incluşi în program, şi până astăzi Ovidiu Vasile a remarcat schimbări pozitive în comportamentul şi mentalitatea oamenilor cu care lucrează: „La început se priveau unii pe alţii cu reticenţă, mâncau singuri, munceau de unii singuri. Acum au devenit prieteni, pleacă împreună de la serviciu, se întâlnesc la sfârşit de săptămână. Şi-au format obiceiuri de colegi de serviciu. Trebuie răbdare cu ei, mai ales cu cei tineri. Să-i motivezi, să-i asculţi, să le vorbeşti cu mult calm şi încredere, în aşa fel încât să le dispară din minte fraza: «Nu sunt bun de nimic, sunt un boschetar»“.
Ovidiu Vasile are răbdare. Îi place să lucreze cu aceşti oameni şi nu regretă că a acceptat să facă parte din proiect, mai ales că „mulţi dintre ei sunt mai buni decât oamenii care se cred normali, care au un adăpost şi o familie. Poate cu aceia te înţelegi mai greu. Pe cei mai în vârstă, cu care lucrez acum, îi apasă sentimentul inutilităţii, dar au o altă satisfacţie când văd că au o ocupaţie şi că pot face ceva cu propriile mâini. O lecţie pe care o învăţ zi de zi de la ei este puterea de a o lua de la zero“.
Vasile, poetul străzii
„Omul de bază al echipei“, după cum îl prezintă şeful său, Vasile Andronic este unul dintre cei 10 angajaţi de la atelier care se pricepe la orice i se cere să facă în cele opt ore de serviciu. Pe timpul comunismului a lucrat la TCM, ca mecanic de utilaje grele. După revoluţie, odată cu valul restructurărilor, a rămas fără loc de muncă. Astăzi, în meseria lui şi la vârsta pe care o are, cu greu îşi mai poate găsi, de unul singur, să muncească cu forme legale.
Povestea celor 10 ani trăiţi în stradă începe cu momentul divorţului. Un subiect asupra căruia Vasile nu stăruie foarte mult, semn că nici după atâţia ani rana nu s-a închis. În urma partajului, apartamentul i-a revenit soţiei şi celor doi copii ai lor, aşa că bărbatului nu i-a mai rămas decât să se „mute“ în stradă. A locuit pe unde a putut, a mâncat ce a dat Dumnezeu, a lucrat ocazional - în pieţe, cu ziua, chiar şi la o firmă de pază - şi a scris. Poezii. A scris poezii pe stradă, despre stradă. La acestea se adaugă cele cu subiect religios, care sunt mai degrabă nişte rugăciuni. A ajuns la atelierul de la fosta fabrică „Faur“ datorită Elenei Adam, asistent social şi coordonator de proiecte la „Samusocial din România“. Pe zi ce trece, viaţa lui Vasile prinde contur şi sens, mai ales că se bucură de vizita copiilor săi, cărora le dă toţi banii pe care îi câştigă.
Când vorbeşte despre Dumnezeu, pare în largul lui şi este singurul moment când mă priveşte fix în faţă, ca să se asigure că înţeleg perfect, cât să-mi intre bine în cap ceea ce aud. Repetă mereu că viaţa pe stradă este grea atât din cauza lipsei unui minim necesar pentru supravieţuire, cât mai ales din cauza răutăţii oamenilor din jur.
Dacă nu aş şti nimic despre trecutul său şi l-aş asculta cum vorbeşte aşa de aşezat şi coerent, fără ezitări, îmbrăcat în salopeta de lucru, de un roşu curat, nu aş zice că a stat 10 ani pe stradă. „Şi încă mai sunt om al străzii“, replică Vasile şi continuă dintr-o suflare cu explicaţia: „Dacă stau să analizez fiecare lucru în parte al vieţii mele de acum - faptul că sunt dependent de serviciul actual, de locul în care mi se permite să dorm, sunt dependent de mâna întinsă care se cheamă «Samusocial» -, nu prea mă consider la casa mea. Când un străin îţi dă o bucată de pâine, oricât de dulce ar fi, parcă tot cu noduri o înghiţi. Una este să dormi pe perna ta şi alta este să dormi pe pernă străină“.
Când îl întreb despre fericire, omul îmi răspunde vesel la auzul acestui cuvânt, pe care l-a crezut dispărut de multă vreme: „Aş fi fericit să pot muri pe perna mea, nu cine ştie pe ce bancă. Aş fi fericit să am puţină linişte ca să pot scrie, să mă gândesc la ceea ce vreau să mă gândesc. Deseori am în minte versuri pe care nu le pot scrie, pentru că lucrez şi în momentul acela sunt chemat, sau pentru că nu mă pot aduna, fiindcă trebuie să fiu prezent acolo unde este nevoie de mine. Mi-aş mai dori un loc în care să pot citi - mai am încă mult de citit -, însă am obligaţii pe care trebuie să le îndeplinesc, chiar dacă sunt stăpân pe timpul meu şi depinde doar de mine cum mi-l organizez“.
„Niciodată Dumnezeu nu îţi închide o uşă până nu-ţi deschide alta“
Despre viaţă are o teorie originală: „Viaţa aceasta mi se pare o tablă imensă cu o mulţime de ecuaţii a căror rezolvare te duce mereu la alte, şi alte rezultate. Ori dai din rău în mai rău, ori, dacă vrea Dumnezeu şi te ajută minţile capului, te ridici cu ajutor Lui până când ajungi la o linie de plutire, la o demnitate şi un statut“.
Mărturiseşte deschis, fără să pozeze în victimă, că a avut o soartă nefericită încă de mic copil. Cu toate acestea, Vasile Andronic n-ar schimba nimic, „pentru că viaţa este şi amar, şi chin, asta ca să simţi cu adevărat bucuria, pe care, oricât de mică ar fi, trebuie să o guşti altcumva decât cu indiferenţa cu care o gustă un om prea plin cu de toate“.
A găsit explicaţia pentru care i-a fost dat să îndure necazurile de până acum - apropierea de Dumnezeu. Iar dacă de acum înainte altele şi mai rele va avea de tras, nu poate decât să se supună, pentru că doar aşa va fi mai aproape de divinitate.
Pentru zilele pe care le mai are de trăit îşi doreşte înţelepciune, ca să poată alege drumul cel bun, după care se consolează de unul singur: „Dacă ai o relaţie deosebită cu Dumnezeu, poate că nu eşti chiar dat uitării pe lumea asta. Niciodată Dumnezeu nu îţi închide o uşă până nu-ţi deschide alta. De multe ori am stat de vorbă cu Dumnezeu, eu, în mine. Mi se întâmplă des să îmi fie foarte dor de Dumnezeu. Stau mereu şi mă întreb de ce. Am simţit deseori ceva care m-a sfâşiat în piept. Eu ştiu că există. Că El este adevărat“.
Poezii scrise de Vasile Andronic
Primeşte-mă la uşa Ta
Priveşte-mă Iisuse, sunt cel care mă-ntorc,
Căci poate-acum e vremea ce-i scrisă de soroc
Îngăduie de vrei să mă întorc acum
Pierdut mă simt şi stau în cumpănă de drum.
Rebele gânduri rele ce nu le înţeleg,
Mă ţin în laţ viclean, ce nu pot să-l dezleg,
Iar slaba mea credinţă abia de se mai ţine,
Ca o cetate arsă rămasă doar ruine.
Mi-au trebuit ani mulţi plătiţi cu suferinţă
Să ştiu să mă întorc la lege şi credinţă,
Te uită la ruina ce stă încă-n picioare
Ce poate să-l mai ţină decât a Ta chemare?
Născutul în durere din carne şi păcat,
Te roagă să îl ierţi şi stă îngenuncheat.
Că n-am ştiut s-aleg ce-i bun, ce e de preţ,
Şi nu-ţi merit iertarea, ci doar al Tău dispreţ.
Dar bunătatea Ta mă arde şi mă cheamă,
Cât Te iubesc de mult şi totuşi mi-este teamă,
Cum câinelui de Om şi răului de Bine
Nu mă lăsa să mor Stăpâne, ca un câine!
Doar voia Ta, cea care-atâte-a săvârşit
Va ridica pe-acela ce zace prăbuşit.
În cumpănă de drumuri şi drumuri în răscruce
Fără lumina Ta nu ştie unâse duce.
Căci Ţie, Doamne, Ţi-am greşit şi Ţie mă închin,
Eliberează-mi viaţa de negru meu venin!
Căci de vei vrea, e vremea ce-i scrisă în soroc
Ca rob ce-s dezlegat, la Tine să mă-ntorc.
Rugăminte
Tu, Tatăl nostru Care eşti în cer,
Dă-mi mila Ta pe care azi o cer
Ajută, Doamne, neputinţei mele
Pierdutului pe drumurile rele.
Căci nu mai văd nici calea ce-o păşesc
Vrând să n-o pierd mai rău o rătăcesc.
Când răul şi ispita mă aşteaptă,
Îndreaptă, Doamne, calea mea nedreaptă.
Ajută-mă când necredinţa şi-ndoiala
Mă ard încet, mă macină ca boala,
Stă templul Tău pustiu ca să se prăbuşească,
Doar voia Ta mai poate să-l oprească.
Pribeag şi trecător prin viaţă sunt pierdut,
Ca frunza ce-i desprinsă şi-a căzut,
Purtat ca ea mă poartă vântul soartei
Ca pe veninul urii-n gura gloatei,
Ce-a dat Mântuitorul cel curat
Pe-un criminal nebun şi disperat
Monedă calpă şi fără de valoare
Pierdută în ţărâna din cărare.
Tu, Tatăl nostru Îndurător şi Sfânt,
Nu mă lăsa în starea-n care sunt.
Eu sunt moneda fără nici un preţ
Găsită în ţărână de un sărman drumeţ.
