Viaţa în România în timpul celui de-al Doilea Război Mondial nu a fost deloc uşoară. Iar când vine vorba despre Transilvania, cuvintele sunt sărace în a povesti drama celor care s-au refugiat în Regat de teama ungurilor. Ajuns în Moldova, părintele Mihail Goia, stareţ al Mănăstirii Topliţa până în 1995, s-a închinoviat la Pângăraţi. A fost scos afară din mănăstire cu Decretul 410 din 1959. Părintele Mihail vorbeşte mai jos despre zbuciumul vieţii sale închinate lui Dumnezeu.
Părinte arhimandrit Mihail, povestiţi cum aţi plecat la mănăstire.
Aveam 13 ani. Mama mea era asistentă medicală şi lucra la una din clinicile din Cluj. Dar au venit ungurii şi mama a trebuit să se transfere la Sibiu. Atunci, care ce-o putut o luat. Eu stăteam la Topliţa, la bunici, într-un cătun. Mai aveam un frate, care a murit de mic. În â40 am plecat cu mama la Sibiu. Dar nu aveam unde sta. Preasfinţitul Teodor Scorobeţ, arhiereu vicar al mitropolitului Nicolae Bălan, s-a interesat şi m-a îndrumat să merg la Mănăstirea Neamţ, unde este şcoală monahală. În decembrie 1940 am sosit acolo. Stareţ acolo era părintele Melchisedec Dumitriu, după care i-a urmat Victorin Ursache, care a stat vreo 10 ani conducător al obştii nemţene şi a ajuns episcop în America.
Români sărmani…
Stăteam la seminar cu ceilalţi fraţi de mănăstire. În total eram 140. Luam şi eu parte la cursuri, deşi eram de 13 ani. Eu eram cel mai mic şi tot aşa ca mine mai era un basarabean pe nume Timoftei, care a ajuns argintar în Bucureşti la Schitul Maicilor, la Atelierele Patriarhiei. Noi eram cei mai mici şi încă ne ţineam de mână când mergeam de la seminar la mănăstire, fiindcă era un kilometru între cele două. Mergeam la trapeză să mâncăm la mănăstire pe orice vreme, prin zăpadă, prin noroi. Eu, copil năcăjit, refugiat din Transilvania, prietenul meu năcăjit şi el, refugiat din Basarabia. Români sărmani… Ne ajutam şi ne spuneam păsurile. Am stat la seminar până când celor din mănăstire li s-a părut că mai au nevoie de un ucenic la stăreţie. Şi m-au luat pe mine. Şapte fraţi uceniceam la stăreţie. Primeam musafiri, făceam curăţenie. Când venea patriarhul Nicodim, căci el era pe vremea aceea şi mai toată vara stătea la Neamţu, ajutam la palat sau la stăreţie, sau la casa preasfinţitului Visarion Puiu de la Vovidenie.
Anii au trecut şi am ajuns la 18 ani. Terminasem şi şcoala de cântăreţi, primisem certificat de absolvire. Dar când a fost să mă prezint la patriarhul Justinian Marina pentru a mă înscrie la Facultatea de Teologie, el uitându-se la hârtia pusă-i înainte a zis: "Aceasta este egal cu 0. Trebuie să faci seminarul". Şi am făcut seminarul din nou, cinci ani la Cluj. Eram deja ieromonah trimis la Alba Iulia când am început şcoala seminarială.
Dar am uitat să vă spun despre începuturile mele în ale monahismului…
Numele meu de botez era Miron. Ca monah mi-au ales alt nume, Mihail. Eu am fost botezat de nepoata patriarhului Miron Cristea, Măriuca, căsătorită cu Antal Ilie, cel împuşcat de comunişti. El era şeful ţărăniştilor din Topliţa şi pentru că comuniştii nu îi vedeau bine pe ţărănişti, l-au omorât… M-am făcut călugăr la Mănăstirea Pângăraţi în 1948, având naş de călugărie pe preasfinţitul Eftimie Luca şi pe părintele Irineu Chiorbeja, care a fost doctorul patriarhilor Justinian şi Iustin, retras apoi la Mănăstirea Neamţ.
Hirotonia în ierodiacon
Aveam 19 ani. În acelaşi timp s-a aprobat să fiu hirotonit diacon. S-a făcut comisie şi am dat examen la Tipic şi la Cântare bisericească. În comisie era şi fostul patriarh, Teoctist, pe atunci exarh al mănăstirilor din Moldova. În ziua de Rusalii am fost hirotonit diacon de preasfinţitul Valeriu Moglan, vicar la Mitropolia Moldovei. Catedrala era plină de oameni. Episcopul mă cunoştea de când eram la Mănăstirea Neamţ şi, pentru că eram printre cei mai mici, îmi spunea "cârlanul". Când m-a văzut la catedrală mi-a zis: "Cum ai ajuns, măi cârlane, tu aicea, ca tocmai eu să te hirotonesc?" Eu eram în faţa icoanelor împărăteşti cu lighenaşul în mâini, galben la faţă ca peretele. "Mergeţi, măi, şi luaţi-l de acolo că ne face de minune şi se produce aicea un necaz mare", le-a spus episcopul diaconilor slujitori, care m-au luat şi m-au dus la proscomidiar. M-au spălat cu apă rece şi mi-am mai revenit. Am mai stat puţin şi a venit momentul hirotoniei. M-au luat diaconii şi au început să cânte: "Sfinţilor Mucenici…". Aşa am ajuns ierodiacon la Pângăraţi. Şi n-o trecut multe zile şi s-o făcut reîntregirea Bisericii, când or trecut greco-catolicii la Biserica Ortodoxă.
Pribegia la Alba Iulia
Cum era Topliţa în tinereţile sfinţiei voastre?
Dacă ne întoarcem mai mult în trecut, îmi aduc aminte cum călugării au fost scoşi din Mănăstirea Topliţa cu Decretul 410 din 1959. Au rămas numai preasfinţitul Emilian Antal, nepotul patriarhului Miron Cristea, şi un singur frate, pe nume Gavriil. După ce s-au domolit tulburările, am venit la Parohia Lunca Bradului, iar de acolo mitropolitul Nicolae Mladin m-a trimis înapoi aici la Topliţa.
Eu am fost trimis la Catedrala din Alba Iulia doar aşa, provizoriu, cu decretul. Dar aşa, provizoriu, am stat 10 ani… (râde). Odată cu venirea lui Ceauşescu la putere, acesta a început să viziteze toate mănăstirile. Prima mănăstire vizitată a fost Putna. Au urmat altele. A ajuns şi la Alba Iulia. Acolo erau mulţi călugări daţi afară cu decretul şi adunaţi acolo la catedrală, care aşteptau ca vremurile să se mai îmbuneze. Unii dintre cei daţi afară s-au dus în lume, s-au angajat la fabrici. Dar majoritatea au rămas monahi, pentru că atunci când ne călugărim depunem un jurământ acolo, de bunăvoie, jurământ care durează până la moarte.
Cei care s-au opus puternic în Transilvania decretului de închidere a mănăstirilor au fost Nicolae Colan şi Nicolae Popovici. Ultimul a fost dat afară din episcopat şi a stat 20 de ani la Cheia, apoi a venit la casa părintească. El era originar din Biertan.
Am ajuns la parohie, unde am stat un an şi jumătate. Ca preot la Lunca Bradului m-am confruntat cu o situaţie mai neobişnuită; aproape jumătate din credincioşii parohiei nu erau cununaţi la biserică. Episcopul Ioan Moga, când a venit la Stânceni să sfinţească biserica pe care a adus-o apoi patriarhul Miron la noi, la mănăstire, nu a vrut să doarmă la nici o familie din sat, pentru că erau necununaţi şi s-a culcat în pridvorul bisericii de lemn, păzit fiind de doi diaconi. De la această întâmplare, oamenii, văzând că nu sunt în rânduială, şi-au mai venit în fire.
Şi episcopul m-a rugat: "Du-te, măi, la Topliţa, că preasfinţitul Emilian Antal este bolnav şi nu are acolo decât doi călugări neputincioşi". Şi m-am dus de ascultare la Topliţa.
Pe drumul de întoarcere spre casă
Cum aţi ajuns din nou în Transilvania din Moldova?
Când s-o făcut reîntregirea a trebuit să trimită în Ardeal slujitori, pentru că bisericile de parohie rămăseseră pustii, nemaiavând cine sluji acolo. Au trimis de la Pângăraţi doi slujitori, pe mine şi pe părintele Varahiil Jitaru, care era arhimandrit, iar în locul nostru l-a adus de la Râşca pe părintele Macarie Vrabete. Ne-au trimis la Nicula, cu două săptămâni înainte de Crăciun. Ne-am dat jos la Nicula din tren îmbrăcaţi în rasă, cu culion pe cap, cu părul lung, cum e portul călugăresc în Moldova. Când am ajuns în gară, imediat o venit Securitatea şi ne-o arestat. Am ajuns la Securitatea din Gherla, unde am stat închişi într-o celulă. Am fost anchetaţi, cine suntem, de unde venim, ce vrem să facem. Am prezentat actele. Au dat telefon la Cluj, de unde li s-a răspuns că într-adevăr trebuie să vină doi călugări din Moldova, de la Pângăraţi.
Era greu la Nicula. Mănăstirea era devastată. Nu tu animale, nu tu bucate, arhiva fusese arsă, cărţile de cult distruse toate. Icoana Maicii Domnului fusese dusă de catolici într-un deal numit Podoaş şi ascunsă în peretele de lut al unei case ţărăneşti. Icoana a fost învelită într-un cearşaf şi a stat în peretele casei fără să ştie aproape nimeni timp de 14 ani. Am stat la Nicula şapte ani. Au trecut anii, am făcut şi Facultatea de Teologie, începând cu anii 1968, cu teza la disciplina morală, la părintele Zăgrean. Examenul de admitere la Teologie atunci se dădea serios, timp de două săptămâni. Şi asta, deşi aveam seminarul teologic. Mai trebuia să ai şi originea socială sănătoasă.
În 1971, PS Emilian Antal a murit. Am fost ales stareţ. Cam aşa au stat lucrurile. La Topliţa suntem şi acum cu ajutorul şi binecuvântarea lui Dumnezeu.
