Parafrazând versul poetului Costel Zăgran, „Poetul închide circuitul lui Dumnezeu în natură“, am putea spune că la Sohatu, din judeţul Călăraşi, cel care închide acest circuit este Valentin Maliciuc. Un pensionar polivalent, de 77 de ani, un fel de comutator uman care se „conectează“ pe sine, deodată cu satul, la verticala cerului, dând sens căutării, răspuns întrebărilor, frumuseţe gândului şi chip lucrării mâinilor sale, într-o profundă dragoste şi credinţă în Dumnezeu.
Valentin Maliciuc, din satul Sohatu, judeţul Călăraşi, are o poveste de viaţă tragică şi deopotrivă înălţătoare. Aflând-o, cuvintele refuză parcă să se mai aşeze în propoziţii. Ar trebui poate să te mulţumeşti cu tăcerea. Dar, pentru că ea este pilduitoare, nu poţi să nu o redai. Căci, în dramatismul şi urmarea ei ziditoare, străluceşte lumina unei inimi care pulsează dragoste pentru frumos, pentru tainicul şi statornicia neamului românesc şi pentru Dumnezeu.
Alungaţi din Basarabia
S-a născut în Basarabia, comuna Coşeni, raionul Bălţi, într-o familie de intelectuali. La Sohatu a ajuns în 1959, după ce cu ani în urmă familia îi fusese alungată din casă. „În 1941, bunicul meu, care era notar, avea 50 ha de pământ, herghelie de cai, vie, stupi, a fost împuşcat într-o noapte prin geam, în timp ce ne aflam la masă. Eram copil şi nu înţelegeam de ce fusese aşezat pe masă şi doctorul se chinuia să-i scoată ceva din spate. La scurt timp a murit. Apoi, ai mei au primit ordin ca în 24 de ore să părăsească Basarabia“, povesteşte bătrânul.
Aşa s-a trezit într-o căruţă, într-o lungă coloană de refugiaţi. Pe drum spre Iaşi, au fost mitraliaţi de două avioane. „Tata s-a aruncat peste mine, iar mama peste fratele meu“, povesteşte domnul Maliciuc.
Când au ajuns la Iaşi, au vândut o parte din produsele pe care le luaseră de acasă şi au pus banii într-o geantă. Au găsit apoi o casă, „cu doi lei de marmură în faţă“, unde urmau să rămână nu mai mult de 24 de ore.
Tatăl, care era învăţător, a hotărât s-o pornească spre Bucureşti să caute un loc de muncă. Au lăsat bagajul în casa aceea şi au plecat. „Când am ajuns în Gara de Nord, am auzit sirenele. Imediat au început avioanele să bombardeze oraşul. Noi am fugit într-un adăpost. Eu cu mama şi cu fratele meu într-un loc, iar tata într-altul. La un moment dat, mama a căzut la pământ. Leşinase. Când a ajuns tata la noi, am constatat că mamei îi fusese tăiată geanta şi banii furaţi“, îşi aminteşte bătrânul.
Lumea satului
După ce tatăl a obţinut un post de învăţător la Vasilaţi, lângă Olteniţa, familia s-a întors la Iaşi să-şi recupereze bunurile, dar nu a mai găsit nimic. Casa fusese părăsită. Aşa că s-au întors la Vasilaţi doar cu ce aveau pe ei şi cu o singură cană din care serveau ceaiul pe rând.
După armată, Valentin Maliciuc a urmat o şcoală agricolă, fiind repartizat ca tehnician la Sohatu, în cadrul primăriei. „În anul acela, 1959, în sat nu existau decât o bicicletă, un radio cu galenă, un gramofon şi un cămin cultural, ridicat de comunişti cu materiale dintr-un conac boieresc, în care nu intra nimeni. Între timp, am făcut cursuri de biblioteconomie, de coregrafie, regie şi teatru. Sohăţenii, în majoritate oieri, nu erau prea comunicativi. Vorbeau mai mult pe la horele care se organizau prin cătune. Şi tot acolo hotărau căsătoriile copiilor. Nu existau întâlniri tainice între fete şi băieţi, ci numai la hore, şi acelea bine supravegheate. Fetele jucau în mijloc, iar în exterior băieţii. Ele se mişcau într-un sens, băieţii în celălalt. Când se întâlnea cu fata pe care o plăcea, băiatul îi punea o întrebare. La tura următoare, ea îi răspundea, iar la hora de peste o săptămână, dacă îl plăcea, fata venea cu o garoafă la ureche. Dacă băiatul îi fura floarea şi apărea duminica următoare cu ea la ureche, însemna că vorbise cu părinţii şi existau speranţe să se căsătorească. Dacă nu venea cu floarea la ureche, clar, fata nu fusese acceptată de familia lui“, ne povesteşte bărbatul.
Valentin Maliciuc a fost bibliotecar vreo 40 de ani, apoi director de cămin, reuşind, după o lungă străduinţă, să-i aducă pe tineri în „templul“ cultural al satului. „Am încercat să-i atrag arătându-le nişte figuri de dansuri ardeleneşti cu bătăi de cizmă, apoi nişte jocuri copilăreşti şi, încet-încet, am reuşit să-i atrag. Am început să lucrez cu ei şi să-i învăţ dansuri populare, poezii, scenete, teatru şi, în ani, am ajuns să participăm la concursuri naţionale (Festivalul umorului «Constantin Tănase» de la Vaslui, la alte festivaluri din Bucureşti, Alexandria, Ploieşti, Braşov, Constanţa, Slobozia etc.), la emisiuni de televiziune, cu sute şi sute de spectacole, uneori susţinute chiar şi în faţa unor membri ai corpului diplomatic. Şi, în tot acest timp, nu am făcut niciodată politică în căminul cultural!“, povesteşte acesta.
Sporirea talanţilor
I-au trecut prin mână sute şi sute de elevi, chiar şi bătrâni de 80 de ani, după care, atunci când s-au retras la Domnul, a plâns foarte mult. Pasionat de dansul popular, de folclor, de chitară, de ţambal şi acordeon, a rămas şi astăzi cu aceleaşi preocupări. De curând, a participat la Casa de cultură a studenţilor şi la un liceu din Capitală cu un spectacol de umor şi poezie realizat cu formaţia de copii pe care o pregăteşte. „Apropo de poezii, toate sunt «made în Sohatu»! Adică sunt făcute de mine. Am şi publicat din ele“, menţionează domnul Maliciuc.
Dar talantul cu care l-a hăruit Dumnezeu s-a tot înmulţit. În perioada aceasta trebuie să apară „Jurnal de Sohatu“, o publicaţie iniţiată de el, are scrise 400 de poezii şi 500 de colaborări la revista „Vânătorul şi pescarul“, acestea însemnând articole, caricaturi, catrene etc. Scrie în continuare, dar şi sculptează, pictează şi încă mai dansează. Mâinile lui au realizat două troiţe şi, alături de părintele paroh Gheorghe Palcă şi preotul Adrian-Lucian Scărlătescu, a contribuit la întocmirea impresionantei monografii a satului.
Visurile septuagenarului nu se opresc aici. „Tinerilor, mai ales, trebuie să le întărim credinţa în Dumnezeu. De aceea mă gândesc la un cor de copii al bisericii. Să-i fac să se apropie şi mai mult de Dumnezeu. Credinţa care a pătruns în sufletul meu pe vremea când mergeam cu familia la biserică şi cântam pe patru voci, pentru că unchii mei erau profesori de muzică, lucrează şi acum“, mărturiseşte Valentin Maliciuc, închizând prin lucrarea sa, întocmai poetului, „circuitul lui Dumnezeu în natură“.
La Sohatu, se vede altfel cerul. În acest sat pierdut în spuza de smarald a câmpiei, lui Valentin Maliciuc, cum ar spune Costel Zăgran, „Nici un înger nu-i mai sperie singurătatea“…
