Prăbuşirea regimului comunist, o poveste trăită

Spre sfârșitul anilor ‘80, privațiunile de tot felul au săpat adânc în capacitatea românilor de a supraviețui. Grevele erau interzise, la fel și întâlnirile în grupuri. „Nemulțumire” era doar un cuvânt în dicționar. În România comunistă oamenii nu puteau fi nemulțumiți. Fericirea și bunăstarea erau planificate de partidul-stat, iar populația, constrânsă, înfometată și dominată de frici trebuia să le simuleze cât mai convingător. Și totuși, în acest climat dominat de anxietate socială, în deceniul 1977-1987 au existat patru revolte: Valea Jiului, în 1977 (revolta minerilor), Iași - februarie 1987 (revolta studenților și cea a muncitorilor de la Fabrica „Nicolina”), Brașov - noiembrie 1987 (revolta muncitorilor de la „Steagul Roșu”). Cea din urmă a făcut să se clatine regimul.

Ultimul deceniu de comunism românesc a rămas, nu doar în cărțile de istorie, ci și în amintirile celor ce l-au trăit, ca o perioadă sinistră, care nu ar mai trebui să se repete vreodată. Ambiția lui Ceaușescu de a achita datoria externă a țării, sacrificând, pentru asta, propria populație, a făcut din România anilor ‘80 un loc în care nu era doar dificil să trăiești, ci chiar să supraviețuiești. Hăituiți de aparatul represiv, fără minime drepturi și libertăți sociale, fără alimente de bază, fără curent electric, căldură și apă caldă în case, românii au experimentat metode dintre cele mai inedite pentru a supraviețui.

Expresia „a face rost” (de orice se putea) a devenit parte din limbajul criptat și, chiar mai mult, un mod de a acționa. Se făcea rost, pe sub mână, de orice: de la cafea până la puțină carne, ouă sau unt. Fără mici aranjamente, nimeni nu se putea descurca. Statul la cozi nesfârșite pentru o banală sticlă de lapte a fost un mod de a umili sistematic populația. Dincolo de foamea resimțită fizic, a existat în acei ani o frică de a nu avea ce mânca, care a marcat generații.

„Au fost patru revolte în 10 ani, dar sunt foarte importante prin raportare la intoleranța regimului. În Iugoslavia comunistă, greve ale studenților și greve în fabrici aveau loc zilnic. Sistemul permitea să te revolți cu o grilă de revendicări, de tip sindicalist, pe față. Erau chestiuni strict domestice, interne. Nu aveau rever­berație internațională. În 1987, patria socialismului, Uniunea Sovietică, era blocată de greve. «Perestroika» dădea voie să-ți exprimi nemulțumirea pe domenii bine spe­cificate, sindicalizate, care țineau de zona de confort de zi cu zi. În România era interzisă orice formă de a pune în discuție sistemul. De aceea, prin com­parație cu celelalte țări, revoltele de la noi păreau uriașe, păreau de domeniul miracolului”, explică istoricul Daniel Lazăr, de la Facultatea de Istorie a Universității „Alexandru Ioan Cuza din Iași”. 

În țară, ajunsese cuțitul la os

Brașov, 1987. Lipsa alimentelor și întreruperea tot mai frecventă a energiei electrice încercaseră prea mult limitele fizice de rezistență ale muncitorilor de la fabricile din oraș. În anii ‘80, acesta devenise unul dintre cele mai importante centre munci­torești din țară, ca urmare a ofensivei industrializării operate de Ceau­șescu, prin împrumuturi externe, în anii ‘70. Era un pol de atracție pentru mulți dintre tinerii plecați din satele României să-și facă un rost la oraș. Mulți dintre aceștia proveneau din Moldova.

Și Aurel Huian venise dintr-un sat din Botoșani, mânat de gândul că își va face acolo un cămin și o familie. Abia așteptase să termine școala profesională și să rămână în Brașov, oraș de care s-a atașat puternic și pe care nu și-a dorit niciodată să-l părăsească. În 1987, avea 28 de ani, era însurat și avea doi băieței. Și el, și soția, Maria, erau angajați la una dintre fabricile-mamut din oraș - Întreprinderea de Autocamioane. Înființată în 1921, sub numele de ROMLOC, aceasta fusese redenumită „Steagul Roșu” de comuniști, în 1948. Din 1971, pe linia de producție au fost introduse autocamioane cu motoare Diesel sub licență MAN, iar fabrica a cunoscut o adevărată explozie în privința producției și angajărilor.

Soții Huian lucrau în Secția 440 Matrițe. El strungar, ea mașinist pod rulant. Se descurcau greu, ca toți ceilalți colegi, dar în ultimul an parcă le ajunsese cuțitul la os. Mâncare puțină în magazine, lumină cu țârâita, căldură și apă caldă deloc. În plus, de vreo câteva luni, chenzina nu mai venea la timp, plasând sub semnul imprevizibilului orice planificare a cheltuielilor unei familii cu doi copii și cu destul de multe nevoi.

„Era foarte greu, aveam copiii mici, nu aveam cu cine să-i las. N-aveam pe mama, n-aveam tată acolo, n-avea cine să ne ajute. Lăsam copiii în casă dormind și plecam la fabrică. Lumina se întrerupea des. Stăteam ore întregi la coadă pentru lapte”, rememorează Maria Huian.

„Eu am fost tot timpul muncitor și mi-am văzut de treabă. Încercam să mai fac și altceva, pe lângă muncă, să ne putem descurca. Coseam genți de piele, pentru dame, căciuli căzăcești, creșteam și doi purcei, în satul Cristian, pe furiș, să avem ce le pune pe masă copiilor”, completează și soțul, Aurel Huian.

Întârzieri la plata salariilor avuseseră loc și în alte fabrici din țară. „În anii ‘80, Ceaușescu a spus că se vor plăti oamenii în funcție de câte produse face întreprinderea respectivă, așa-numitul acord global, care a avut un mare efect negativ. Multe fabrici fiind necompetitive, pro­ducția era pe stoc. Fiind pe stoc, banii nu veneau. Și muncitorii ori luau jumătate sau un sfert de leafă, ori primeau banii târziu. Totul era într-o escaladă a nesiguranței. Pe fondul acesta a izbucnit revolta de la „Nicolina”, care s-a stins în trei ore, fiindcă cei de la conducere și de la partid au găsit bani pentru salarii. Această revoltă spontană a fost un semn că regimul nu mai poate face față unor nevoi minimale, de zi cu zi, ale populației. Criza sistemului românesc, care era în colaps, era dublată de propaganda deșănțată, care spunea că nu-i așa”, explică istoricul Daniel Lazăr. 

„Dacă n-ar fi existat 14 noiembrie ziua, n-ar fi fost posibilă mișcarea din 15”

Pe 14 noiembrie 1987, Aurel Huian era în schimbul I. Pe la 13:00, au primit fluturașii pentru chenzina a doua din luna octombrie. L-a luat și pe al soției, care urma să vină la lucru în schimbul III. Dar a simțit că i se face rău când a văzut o rubrică - Fond de dezvoltare - și o sumă consistentă reținută. „Eram peste 2.000 de an­gajați într-o secție. Ne reți­nuseră destul de mult din salariu, iar noi aveam de plătit apartamentul. Atunci m-am amărât. S-a adunat lumea ciorchine, câte trei-patru, în grupuri mici, în secție și am început să vor­bim. Toți eram nemulțumimți. Le-am spus că stăm ca fraierii și că trebuie să mergem la șeful secției. Am mers cu încă doi colegi și trei colege la șeful de secție, Valeriu Ghelase.” Fiindcă nimeni n-avea curaj, Aurel Huian a intrat singur în biroul acestuia. Onest, era convins că șeful de secție o să le înțeleagă nemulțumirea. Ghelase l-a ascultat și i-a trimis înapoi la muncă, cu promisiunea că va veni să stea de vorbă cu ei. Evident, n-a mai venit.

Acesta a fost punctul din care a pornit, practic, revolta de la „Steagul Roșu” din noiembrie 1987 - de la refuzul muncitorilor din Secția 440 Matrițe de a mai lucra și de la curajul lui Aurel Huian de a merge la șeful de secție. „Dacă n-ar fi existat 14 noiembrie ziua, n-ar fi fost posibilă mișcarea din 15”, spune azi Aurel Huian.

Apoi, lucrurile s-au rostogolit într-un mod cu totul neașteptat.

Muncitorii și-au abandonat posturile și au făcut mici ședințe. Erau prea necăjiți. La ora 15:00 au ieșit din schimb. Următorul schimb era cel de noapte; schimbul doi nu se mai făcea, din cauza lipsei curentului electric.

În tura de noapte nu s-a lucrat. „Dacă cineva pornea mașina, altul se ducea și i-o oprea. La noi se căleau piese mari, de dimensiunea unei camere. Eu trebuia să le așez, cu macaraua, piesa pentru lucru. Nu m-au lăsat, mi-au făcut semn să pun piesa jos, în mijlocul lor. La început, n-am înțeles, apoi mi-am dat seama că voiau să se adune în jur, să se încălzească. În noaptea aceea a venit și Securitatea în fabrică, dar eu n-am coborât de pe macara. Îmi era frică”, povestește Maria Huian. 

Prima mișcare transformată în protest politic din România comunistă

Duminică dimineața, pe 15 noiembrie, Aurel Huian a intrat din nou în schimbul unu. Soția, care ieșea, i-a șoptit ce se petrecuse în tura de noapte. Înăuntru, o vizibilă stare de nervozitate. Nimeni nu lucra. Aurel Huian s-a plimbat prin fabrică, peste tot erau grupulețe, lumea vorbea. „Le-am spus colegilor că hoții ne luaseră banii și voiam să știm dacă se solidarizează cu noi. Au venit din toate secțiile. Ne-am adunat vreo 2.000 și am pornit spre primărie.”

Cum la primărie n-a ieșit nimeni să stea de vorbă cu ei, s-au îndreptat spre sediul Comitetului Județean de Partid. Coloana s-a tot îngroșat, s-au alăturat și muncitori de la alte fabrici. Pe drum au strigat că vor apă, căldură, mâncare și banii reținuți.

Pe Calea Bucureștilor, în fața Spitalului Județean Brașov, grupul s-a oprit și, în cenușiul anost din jur, într-un oraș amorțit de frică, s-a cântat, pentru prima oară, „Deșteaptă-te, române!”. „A început un coleg și apoi a trecut cântecul de la unul la altul, din ce ne aduceam aminte. Îl auzisem de la «Șopârlica» (n.r. – posturile de radio Europa Liberă și Vocea Americii). Miliția era acolo, dar nu intervenea. Securitatea era printre noi, se auzea clanț-clanț; pe urmă mi-am dat seama că ne filmau sau ne înregistrau. Oamenii ieșeau la balcoane, bolnavii de la Spitalul Județean ne aplaudau”.

În clipele acelea de fierbin­țeală, frica se topise. La Comitetul de Partid, în sala festivă au găsit mese încărcate cu banane, portocale, salam de Sibiu, alimente pe care muncitorii nu le mai văzuseră de ani de zile în magazine. Atunci furia a fost de nestăpânit. S-au dezlănțuit. Au dat jos portretele lui Ceaușescu, le-au ars, au devastat sediul.

„În tot timpul ăsta, eu m-am uitat la ce se întâmpla de pe strada Postăvarului. De felul meu, nu eram violent; eu voiam doar banii pe care-i muncisem. Mă gândeam că o să înceapă arestările, că sigur ne fotografiază. Apoi s-a auzit un zvon, prin mulțime, că vine Securitatea. I-am văzut pe câțiva dintre colegii mei că se retrag, am plecat și eu. Pe urmă au venit tunurile cu apă și au înăbușit revolta”, își amintește Aurel Huian.

Acasă l-a cuprins panica; se gândea la consecințe. S-a dus să voteze la referendum (n.r. - organizat în cadrul campaniei lui Ceaușescu de luptă pentru pace, la care românii au fost chemați să spună „NU!” bombei cu neutroni), gândindu-se că o să vadă autoritățile că a fost acolo și o să țină cont. Peste oraș se lăsase o liniște suspectă.

De fapt, ce se petrecuse la sediul Comitetului Județean de Partid transformase revolta și furia socială, pornite de la nevoi elementare, într-un protest politic. A fost un duș nu rece, ci de gheață, pentru regim, urmat, în decembrie 1989, de evenimentele care aveau să pună capăt acelei epoci negre.

„La Brașov, sistemul a observat un fapt - că nu e vorba de revendicări de ordin pecuniar, ci că s-a depășit, vizual, acest stadiu. Când dai foc la tablouri și arunci pe jos portretul lui Ceaușescu, e clar că nu mai e vorba despre o revoltă sindicală. A fost primul semn că, dacă se continuă în forma asta, de a ignora total orice drept natural de a avea acces la resursa minimală, nu se va ajunge la nimic bun. A fost un semn că România continuă să bâjbâie în ideologia fixistă a lui Ceau­șescu, chiar dacă în celelalte țări socialiste se căutau soluții, moda­lități timide de a ameliora sistemul. De aceea, Brașovul a fost prima revoltă majoră antisistem”, consideră conf. univ. dr. Daniel Lazăr.

Iar sistemul a reacționat printr-o represiune cruntă - arestări, anchete barbare, bătăi și, în final, deportarea politică în alte județe. 

Brașov 1987, începutul sfârșitului

Au fost arestări chiar din noaptea de 15 noiembrie. În 16 noiembrie, la „Steagul Roșu” s-a lucrat ceas, ca și cum cu o zi înainte nu se întâmplase nimic. Oamenii erau înspăimântați, nimeni nu ridica privirea, nimeni nu mai îndrăznea să spună ceva vreunui coleg.

Pe 16 noiembrie, Maria Huian a lucrat în schimbul unu. La întoarcerea acasă a găsit pe frigider fluturașul de salariu, cel de la care pornise revolta, cu o însemnare pe spate: „Maricuța, sînt la porci, în Cristian”. I-l lăsase soțul, Aurel, plecat să îngrijească porcii până urma să intre în tura de noapte. N-a mai apucat să ajungă la ­fabrică. La puțin timp după ce s-a întors din Cristian, s-a trezit cu Securitatea la ușă.

L-au ținut pentru o noapte în arestul Miliției Brașov, apoi l-au dus pentru anchetă la București, din 17 noiembrie până pe 2 decembrie. „M-au bătut crunt, m-au terorizat, smulgându-mi firele de păr din perciuni și mustață, m-au lovit cu bastoanele de cauciuc. Într-o noapte, m-au bătut nonstop, să recunosc și ce n-am făcut. Mi-a fost teamă că nu mai ajung acasă”, își amintește Aurel Huian. În tot acest timp, soția și copiii n-au știut nimic de el. Toată lumea o evita în fabrică, de spaima arestărilor.

Întoarcerea de la București a fost urmată de un proces formal, pe 3 decembrie, cu sentința dată în aceeași zi. Aurel Huian a primit un an și jumătate de închisoare cu suspendarea executării pedepsei. De asemenea, în urma unei ședințe în care au fost anunțați că „oamenii muncii nu-i mai vor drept colegi”, 61 dintre partici­panții la revoltă au fost deportați în județul de proveniență. Aurel Huian a ajuns la Botoșani, la fabrica IUPS (de utilaje şi piese de schimb pentru industria textilă). Au urmat aproape doi ani chinuitori, care le-au schimbat definitiv și cursul vieții, și destinul: cu copiii crescuți într-un apartament neîncălzit, fără butelie, cu frica ascultării, a urmăririi permanente, a vizitelor săptămânale la Miliție, a interzicerii dreptului de a părăsi vreo secundă orașul Botoșani, cu frica pentru ce li se putea întâmpla familiilor lor, cu stigmatul de neșters al depor­taților politic. 

Decembrie 1989, o eliberare plină de spaime

Revoluția l-a prins în fabrică, muncind. „Pe 22 decembrie, tata a venit la Botoșani, cu treburi. Și, pe drum, niște femei l-au pupat, că auziseră la radio că l-au dat jos pe Ceaușescu. El a venit într-un suflet la mine, la fabrică, să-mi spună treaba asta. Toți din secție plecaseră în biroul maistrului să se uite la televizor, că se dădea în direct tot ce se întâmpla la București. Numai eu am rămas în secție. Eram împietrit de frică. M-au anunțat că mă cheamă cineva la poartă. N-am vrut să mă duc; mă temeam să nu fie securistul care mă supraveghea și să mă aresteze din nou. Dar a venit maistrul, mi-a spus că e tata și că totul s-a terminat”, își amintește Aurel Huian.

Soția a aflat vestea căderii regimului la magazinul universal. Nici acum nu-și amintește cum a ajuns acasă. „Am intrat încet în bloc, am închis ușa, nu credeam nimic și-mi era o frică teribilă. Mă gândeam că pe noi, ăștia deportați politic, ne iau primii, ne închid. În seara de Crăciun, când l-au împușcat pe Ceaușescu, am pus pături în geam, să nu ne vadă de afară, și ne-am uitat la televizor. Eram înlemniți de teamă”.

Libertatea lor a venit ceva mai târziu decât a noastră, după ce de la Miliție i-au anunțat că sunt liberi și că se pot întoarce la Brașov. „În 4 ianuarie 1990 am primit nota de transfer, iar în 6 eram deja la Brașov. Nu ne-a mai trebuit nimic, nu ne-am mai uitat la nimic. În martie au venit soția și copiii”, povestește Aurel Huian.

Frica lor și fricile României luaseră sfârșit.