Preoteasa, satul ce renaște din sine și din credință

Lucian Blaga, în „Trilogia culturii”, spunea: „Vedeam satul aşezat oarecum înadins în jurul bisericii şi al cimitirului, adică în jurul lui Dumnezeu şi al morţilor”, strângând în această sintagmă întreaga taină a veșniciei. Satul Preoteasa din comuna Valcău de Jos, județul Sălaj, poartă în tăcuta lui trecere prin timp această taină continuă a învierii. Deși izolat undeva în partea sud-vestică a județului, pe cursul râului Barcău, rezemat cu trupul pe coastele Apusenilor, el își păzește veșnicia cu un braț sprijinit pe legendă și cu celălalt pe Biserică.

Tărâm magic, scoborâtor în istorie din aburul vremurilor, în care lupul dădea nume de botez pruncilor „părăsiți” în mijlocul drumului, satul Preoteasa a ajuns până la noi legitimat de un topor de piatră aparținând culturii Tisa și de o legendă care îi leagă numele de o preoteasă și o moară de apă pe Barcău. Deși împuținată la număr, așezarea rezistă asaltului nemilos al vremurilor, ba, mai mult, se pregătește, cu un optimism demn de urmat, de înviere. De continua renaștere din sine, din trecut, dar mai ales din nesecata credință în Dumnezeu, pentru Care, să nu o prindă viitorul nepregătită, a ridicat o biserică nouă. Semn că aici nu vremurile fac legea, ci Dumnezeu.

Ni se întorc copiii

Părintele paroh Claudiu Popiț, preot la Preoteasa din 1996, a ținut să ne convingă de toate cele spuse mai sus. De aceea ne-a plimbat prin sat să-i cunoaștem enoriașii și ne-a dus până sub zidurile noii biserici, ca să înțelegem de ce este nevoie de ea și de ce în cimitir nu există mormânt fără flori. Fie ele și de plastic sau de hârtie. Așa l-am cunoscut pe domnul Nicolae Sabău, zis „Eminescu”, om așezat, cu gospodărie, familie și credință, care și-a dobândit apelativul pentru că scrie versuri și pentru că, în tinerețe, i-a copiat  poetului frizura! Astăzi, domnia sa, om respectat în sat, duce mai departe nu numai o sfântă tradiție, ci și memoria unei istorii și credințe ancestrale cu care satul se va legitima în veșnicie.

„Noi, aci, suntem în Apuseni, dar dacă trecem Barcăul nu mai suntem. Vecinii mei de peste apă nu mai sunt în Apuseni! Ne învecinăm cu Clujul și cu Bihorul. Satul, foarte vechi, este atestat documentar pe la 1400. Numele lui vine de la o preoteasă dintr-o așezare vecină, care a venit aici și a construit o moară pe apa Barcăului. Deși am rămas doar vreo 600 de locuitori și tinerii ne-au plecat la muncă în străinătate, mă mândresc totuși că nu suntem o populație îmbătrânită. S-au construit multe case de către acești copii care se întorc în sat, mai ales la Crăciun și la Paști, sărbători sfinte pentru familiile noastre. Suntem toți ortodocși, iar claca a rămas cea mai specifică tradiție la Preoteasa. Prin clacă ne ajutăm dezinteresat între noi, la ridicarea unei case, la coasă și la multe alte treburi. Mai mă mândresc și că oamenii din sat țin foarte mult la biserică, respectă slujbele, pe preot și ceea ce acesta ne spune. Eu cred că satul se va dezvolta, pentru că i se întorc fiii acasă. Iar florile de pe morminte semnifică raiul. Și cine nu dorește să fie măcar vecin cu raiul?”, se întreabă retoric nea Sabău.

Am plecat apoi la o altă gospodărie, unde am discutat cu Gheorghe Peșteleu. Un bătrân de 88 de ani, „veteran-erou”, cum ni s-a prezentat cu mândrie. Un fost mecanic pensionar, șugubăț, care a devenit „veteran-erou” pentru că, în 1941, când avea 11 ani, a fugit din sat până la Beiuș, iar de acolo a mers pe jos până la Arad, de unde a luat trenul spre București, din cauza ungurilor, care i-au aplicat 12 lovituri la spate, „pentru că nu m-am putut sui pe o rudă (prăjină), la «levende», adică la premilitărie”. „La București, am vândut ziare și semințe pe strada Vergului, aproape de Mărcuța. De curând, au venit niște militari la mine, mi-au dat o cămașă albastră și mi-au zis că sunt erou. În 1938 am participat la sfințirea bisericii în care se slujește acum. Atunci am văzut eu pentru prima oară mașină mică în Preoteasa!”, ne povestește acesta.

Mulțumire jertfitoare

În cele din urmă, am intrat și ne-am închinat în actuala biserică a satului, înconjurată de cimitir, cu toate mormintele acoperite cu flori. După aceea, am urcat dealul pe care s-a zidit biserica nouă.

„Parohia noastră a fost înființată în 1996. Până atunci, era doar filia satului Fizeș. Preoteasa este un sat mai izolat. De aceea se poate vorbi de o slujire care presupune mai multă jertfă, multă alergare, pentru că locuințele sunt la distanțe mai mari între ele. Când am venit eu aici exista doar o stație telefonică. Dar toate aceste provocări te duc până la urmă și la o satisfacție duhovnicească. La o mulțumire sufletească, pentru că îți îndeplinești slujirea și datoria în locul în care ești rânduit. Aici, la Preoteasa, o primă biserică exista prin 1794, ea fiind lucrată de meșterii lemnari de aici. Se spune că și la venirea generalului Bàthory la Șimleu, pe la 1595, cetatea orașului ar fi fost construită tot de meșteri din Preoteasa. Această biserică s-a păstrat până în 1949. Ea ar fi fost asemănătoare cu cea din Fizeș. Sfântul locaș în care slujesc în prezent s-a ridicat în 1934-1938, din râvna credincioșilor, pe locul unei foste școli, care a ars. Din cauza terenului mișcător însă, au început să apară crăpături, să se distrugă. Motiv pentru care ne-am hotărât să ridicăm o alta. În 2009, cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Petroniu, episcopul nostru, am ridicat-o pe dealul Groiu Morii. Acum urmează să o acoperim cu tablă, să o tencuim și după aceea se trecem la lucrările din interior. La noi vin la slujbă de la cei mai mici la cei mai bătrâni. Biserica actuală este mică și, la sărbători mai ales, devine neîncăpătoare. Eu lucrez cu vreo 25 de copii din sat în cadrul grupei de cateheză, fapt care mă bucură, pentru că ei reprezintă viitorul satului”, ne spune părintele paroh Claudiu Popiț.

Preoteasa. Un sat adunat „în jurul bisericii și al cimitirului”. Metaforă supremă a veșniciei, pentru care și părintele paroh și cei ce locuiesc în sat, dar mai ales cei ce se întorc acasă se nevoiesc, să o preschimbe în înviere. În permanentă renaștere din sine, din trecut, dar mai ales din nesecata credință în Dumnezeu.