Preotul Florea Tudoran şi istoria unei familii greu încercate

Biserica a avut dintotdeauna slujitori vrednici ai Sfintelor Altare. Pe unii îi cunoaştem din arhivele vremii, însă numele celor mai mulţi rămân scrise doar pe răbojul lui Dumnezeu. De aceea, atunci când istoria este generoasă şi ni-i scoate la iveală prin mărturiile unor urmaşi, suntem datori să le consemnăm. Povestea familiei preotului Florea Tudoran este o epopee de încercări şi biruinţe pe care ni le-a destăinuit Nona Magdalena Dumitru, fiica sa octogenară.

Părintele Florea Tudoran s-a născut în Amărăştii de Jos, judeţul Romanaţi, astăzi Dolj, în 26 octombrie 1907. A urmat cursurile Seminarului Teologic „Sfântul Ierarh Nicolae” din Râmnicu Vâlcea, pe care l-a absolvit în iunie 1928. În toamna aceluiaşi an, la 7 octombrie, s-a căsătorit cu Gabriela Moanţă, o tânără din Redea, raionul Caracal. A primit Sfânta Taină a Hirotoniei întru diacon la 16 decembrie 1928, iar a doua zi a fost hirotonit preot pe seama Parohiei Celaru, judeţul Romanaţi, din încredinţarea Episcopului Bartolomeu Stănescu al Râmnicului-Noul Severin. S-a înscris între timp la cursurile Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, pe care le-a absolvit în iunie 1936. Între 1936 şi 1937, a frecventat Seminarul Pedagogic al Universităţii din Iaşi, la finalul căruia a primit dreptul de a preda religia şi istoria în şcolile de stat. Printr-o adresă din 15 mai 1942, semnată de Mitropolitul Nifon Criveanu al Olteniei, preotul Florea Tudoran de la Parohia Celaru era „orânduit a merge în Transnistria” împreună cu clericii misionari olteni, plecarea fiind programată la 20 mai. Adeverinţa nr. 420 din 7 februarie 1944, eliberată la Odesa de Misiunea Bisericească pentru Transnistria, atestă că „preotul Tudoran Florea a funcţionat în cadrul acestei Misiuni, dela 15 iunie 1942 şi până la 31 iulie 1943, ocupând postul de paroh şi subprotoiereu la Ciorna, judeţul Dubăsari”.

Adriana în acte, Nona Magdalena în faţa lui Dumnezeu

În 1932, familia preotului a fost binecuvântată de Dumnezeu cu naşterea primului prunc, un băiat cu numele Ciprian Ştefan. La 5 septembrie 1934, s-a născut şi cel de-al doilea copil, o fetiţă declarată în registrele de evidenţă a populaţiei trei zile mai târziu. Prunca de atunci este acum o venerabilă doamnă, care a avut răbdarea şi amabilitatea de a ne prezenta frânturi din istoria zbuciumată a familiei Tudoran. Când a venit pe lume, părintele Florea era plecat la Ierusalim. „Rămasă singură acasă la Celaru, mama s-a dus la bunica, în Redea, localitate aflată la doar 20 de kilometri, dar în judeţul Olt. Când m-am născut, satul fiind mic, cei de la primărie au considerat că Adriana este un nume frumos, potrivit pentru fata părintelui Tudoran. Şi aşa m-au declarat. Când s-a întors din Ţara Sfântă, tata a fost supărat foc”, aminteşte fiica părintelui. Convenise cu soţia sa ca prunca să se numească Nona Magdalena, după mama Sfântului Ierarh Grigorie Teologul şi sfânta mironosiţă. „Mămica era tânără, nu ea m-a declarat, ci funcţionarii de la primărie. Totul s-a rezolvat la botez, când tata m-a botezat Nona Magdalena. În timpul şcolii şi al liceului, toată lumea m-a ştiut după certificatul de botez. Abia când m-am dus la facultate mi-a trebuit certificatul de naştere, când era deja noul regim”, ne povesteşte doamna Nona Magdalena, căci acesta este numele cu care se identifică şi după 86 de ani. 

Chemat de părintele Toma Chiricuţă ca misionar la Biserica Zlătari

În anii ‘30 ai secolului trecut, părintele Toma Chiricuţă, vrednicul paroh al Bisericii Zlătari din Bucureşti - a cărui biografie o scoate la iveală de sub colbul vremii actualul său urmaş de la Sfântul Altar, părintele consilier patriarhal Nicolae Dascălu -, „oferea” amvonul bisericii în care slujea preoţilor tineri pe care îi remarca în întreaga ţară. Pe lângă slujitorii bisericii, la Zlătari erau invitaţi să slujească şi să predice preoţi de mare viitor, rânduiţi de părintele Toma Chiricuţă, cu program liturgic de o săptămână sau două. Aşa a fost şi părintele Florea Tudoran. „Tatăl meu era paroh la Celaru, dar mai avea un coleg de slujire la biserică şi putea pleca timp de o săptămână la Bucureşti, unde cânta în corul preoţilor împreună cu părintele Constantin Sârbu şi era rânduit de părintele Toma Chiricuţă să slujească şi să predice în zilele de rând sau la sărbători. Părintele Chiricuţă urmărea preoţii talentaţi din toată ţara şi îi invita să scrie în revistele de teologie, iar pe cei mai buni îi chema la Biserica Zlătari să slujească şi să predice timp de o săptămână sau două. Aveau slujbe zilnic, dimineaţa şi după-amiaza. Eram mică, dar îmi amintesc că era un spectacol foarte frumos când venea regele Carol al II-lea la slujbă, cu un alai nemaipomenit pe Calea Victoriei. Urca treptele Bisericii Zlătari îmbrăcat în mantie albă şi intra în Sfântul Altar prin uşile împărăteşti. Pentru noi era nemaipomenit! Ne explica după aceea tata că regele este unsul lui Dumnezeu şi are acest drept. Părintele Toma Chiricuţă i-a fost naş de botez fratelui meu, Ciprian Ştefan, în 1932. 300 de persoane au participat la evenimentul de la Biserica «Sfântul Nicolae» din Celaru! Pentru că în tot acest timp tatăl meu a rămas preot de parohie la Celaru, dar venea ocazional în Bucureşti, când îl solicita părintele paroh de la Zlătari pentru misiune”, îşi aminteşte fiica părintelui Tudoran. 

Drama înscrierii la facultate

Ciprian Ştefan era mai mare cu doi ani decât Nona Magdalena, însă părinţii au decis ca amândoi copiii să fie înscrişi la şcoală în acelaşi an, deoarece generaţia fetei avea perspectiva unui învăţător de foarte bună calitate. „Ca să avem acelaşi învăţător, pe Marin Georgescu, părinţii au decis să începem clasa întâi împreună. Aşadar, deşi eram cu doi ani mai mică, am fost colegi de clasă. Amândoi am făcut liceul la Caracal, eu de fete, el de băieţi. Tata ne preda atât religia, cât şi limba română”. Când ajunge cu povestea la susţinerea examenului de admitere la facultate, doamnei Nona i se umplu ochii de lacrimi. „A venit vremea să ne înscriem la facultate, la Bucureşti. Era anul 1952 când ni s-a întâmplat nenorocirea. Eu, pentru că nu suportam disecţiile, nu am putut da la Medicină şi am ales Biochimie. El nu a avut această problemă şi a ales Medicina. Ne-am înscris fără probleme, ne-au primit documentele la registratură. Eram pregătiţi, învă­ţaserăm cu seriozitate. În ziua examenului am fost anunţată că intră în sală numai cei care sunt strigaţi, în ordine alfabetică. Eram cu stiloul în mână, dar de la colega mea de clasă, Săvulescu, au sărit direct la Veleanu! Tudoran, nu. Fratele meu, aceeaşi problemă. Ne-am dus la decanat şi am întrebat de ce nu am fost primiţi la examen. «Sunteţi respinşi de la acte», a fost răspunsul primit. Eram de origine socială nesănătoasă. Părinte, a fost cel mai mare şoc pentru noi! Am rămas paralizaţi. Mamei i-a venit rău când a aflat.” Era durerea a doi copii care se pregătiseră, învăţaseră, dar nu erau îngăduiţi să studieze mai departe. 

Un binecuvântat compromis

Preotul Florea Tudoran îl avea duhovnic pe vrednicul de pomenire Mitropolit Nicolae Bălan al Ardealului. Când a aflat ce li se întâmplase copiilor lui, a luat drumul Sibiului pentru a cere sfat. „Mitropolitul Nicolae i-a spus să nu fie disperat, că se rezolvă, dar i-a cerut un lucru surprinzător: să divorţeze! Evident, de faţadă. Oraşul era mic, putea obţine dezlegarea în acte a căsătoriei, însă ierarhul l-a rugat să o lămurească pe biata mama că e doar o măsură temporară, ca să ne putem înscrie la facultate, după care pot încheia din nou căsătoria la starea civilă. Ceea ce au şi făcut, bineînţeles, îndată după ce fratele meu a terminat Medicina. I-a spus să o lase pe mama acasă, să ne ia pe noi cu el în Ardeal şi acolo va primi o parohie, însă nu va fi încadrat la biserică, ci la sfatul popular. Practic, va sluji în continuare, dar va fi funcţionar public. A venit acasă, iar mama a spus că, dacă are certitudinea că eu şi fratele meu putem face facultatea, acceptă. Am o scrisoare în care îl roagă pe tata ca noi, copiii, să nu avem nici un fel de lipsă!” Pentru reuşita copiilor în viaţă, presbitera Gabriela nu doar că a consimţit, dar a trimis-o cu ei în Ardeal chiar pe propria sa mamă, pentru a-i îngriji, ea rămânând singură. Despre chinurile maicii preotese, fiica sa avea să afle abia după câteva decenii, la căderea comunismului, când a mers pe plaiurile natale pentru a desluşi documentele succesorale: „Eu nu am ştiut nimic despre suferinţele mamei din perioada când a rămas singură, pentru că le-a tăinuit de noi. Peste câteva zeci de ani, când am mers să rezolvăm fondul funciar în baza Legii 18 din 1991, nu găseam evidenţa suprafeţelor. Ne-au găsit în lista de chiaburi şi mi-au arătat beciurile în care mama era chemată la anchete, ca să declare «unde-i popa»”. În Caracal, părintele Florea Tudoran a avut un conac lângă Casa Memorială „Iancu Jianu”, în spatele bijuteriei arhitecturale a Judecătoriei. Într-una dintre înfăţişări, Nona Magdalena l-a chemat ca martor la proces pe singurul vecin din acea perioadă: „Am mers la o înfăţişare cu un bătrân care îl salvase pe tăticul de la înec atunci când comuniştii l-au aruncat în lacul din jurul casei! Prefectul noului regim administra, chipurile, acest domeniu. Tata era îmbrăcat în reverendă, venise să le ceară socoteală pentru că ocupaseră abuziv casa şi pur şi simplu l-au aruncat în apă. Câinele acestui vecin a sărit după el în lac şi l-a tras de reverendă până la mal. El încercase să înoate, însă din cauza hainelor s-ar fi înecat. Când a ieşit din apă, se pregăteau să continue cu bătaia, până a intervenit acest vecin şi l-a salvat”.

Printre documentele păstrate în arhiva familiei se numără şi adresa nr. 920 datată 11 februarie 1953, prin care Mitropolitul Nicolae răspunde la o scrisoare a preotului Florea Tudoran din 9 februarie, oferindu-i să aleagă între două parohii recent revenite la Ortodoxie. Părintele a ales Parohia Tuşinu, un sat din comuna Sânpetru de Câmpie, actualul judeţ Mureş. „Era o parohie vacantă, au bătut clopotul, oamenii s-au adunat în biserică, unde protopopul le-a spus adevărul şi a făcut cu ei o convenţie: părintele Florea Tudoran rămâne şi slujeşte în mijlocul lor atât timp cât ei nu spun nimănui că este preot, ci doar salariat al primăriei. Oamenii s-au învoit şi, într-adevăr, nu au păstrat acest secret numai în cei 6 ani de studii ai fratelui meu, ci tata, pentru că au fost atât de discreţi, nu a mai putut să-i părăsească! A rămas acolo, nu a mai venit în Bucureşti decât când mama mea a paralizat, şi o îngrijeam în casa mea”, povesteşte doamna Nona. 

Un nou început, la Cluj-Napoca

În 1952, când au fost respinşi de la admiterea la facultate din cauza actelor, Nona Magdalena a rămas un an acasă şi s-a pregătit pentru o nouă admitere. „Mitropolitul Nicolae Bălan cunoştea problema noastră şi l-a ajutat pe fratele meu să se înscrie la Institutul Teologic din Sibiu, explicându-le profesorilor Nicolae Mladin - viitorul mitropolit, Milan Şesan şi Mircea Păcurariu situaţia în care ne aflam. El nu putea rămâne un an acasă, deoarece l-ar fi luat în armată. La Teologie, deoarece nu era absolvent de seminar, trebuia să aibă măcar diplomă de şcoală de cântăreţi. L-au trimis la Mofleni, în Craiova, cu recomandarea Mitropolitului Ardealului. Aşa a făcut un an de Teologie la Sibiu”. În februarie 1954 a fost pronunţată hotărârea de divorţ, iar în toamna aceluiaşi an „copiii funcţionarului din Tuşinu” s-au putut înscrie la facultate la Cluj-Napoca: fiica la Secţia Biologică a Facultăţii de Ştiinţe Naturale-Geografie a Universităţii „Victor Babeş”, iar fiul la Medicină. „Am fost admişi şi am făcut un pact cu fratele meu, în sensul că aveam de demonstrat că suntem foarte buni, deoarece primiserăm o şansă extraordinară! Aveam noua autobiografie memorată, dar o păstram cu mine, pentru a răspunde coerent dacă eram întrebată despre originea mea. Am terminat facultatea cu diplomă de merit, nu pentru că eram mai presus de ceilalţi ca inteligenţă, ci deoarece îmi dădeam toată silinţa, voiam să nu cumva să păţim ceva din cauza vreunei note mici. Aşa l-am învăţat şi pe fratele meu, ca să profităm de şansa pe care ne-o oferise Dumnezeu cu toate sacrificiile familiei”. 

Nona Magdalena a absolvit în 1959, iar Ciprian Ştefan a terminat Medicina în 1960. Primul lucru pe care l-au făcut părinţii după absolvire a fost să încheie din nou căsătoria civilă, de data aceasta la Sânpetru de Câmpie, în 27 iunie 1960. Calvarul se încheiase, copiii erau în siguranţă, familia s-a putut reîntregi. 

La Bucureşti, în sfârșit

După absolvire, nici unul dintre colegii Nonei Magdalena nu a fost repartizat la oraş. „Doar eu am fost repartizată la Turda, chimist în laborator clinic. M-am dus la director, se numea Ilie Bănăţeanu, un om foarte cumsecade. I-am dat diploma şi el mi-a spus: «V-am cerut diploma de studii». «Da, aceasta este.» S-a uitat mai atent, era prima oară când vedea o diplomă de merit, avea altă culoare. Apoi am dat concurs de intrare în Sibiu. Acolo, tata ne-a făcut o casă pe Calea Dumbrăvii”, continuă povestea familiei. După câţiva ani de căsnicie eşuată pentru care şi acum îşi reproşează că nu a ascultat sfaturile părinteşti, s-a îndreptat către Capitală. A dat concurs de intrare în Bucureşti şi a luat. A vândut locuinţa din Sibiu şi, cu un ajutor din partea părintelui Florea Tudoran, a achiziţionat un imobil în zona Barierei Vergului, unde locuia împreună cu cele două fiice şi cu mama Gabriela. Tatăl a rămas alături de oamenii buni din parohia care l-a adoptat până când maica preoteasă a paralizat, în 1978. După 8 ani şi jumătate de chin, presbitera Gabriela s-a mutat la cereştile locaşuri.

În Bucureşti, Nona Magdalena l-a cunoscut pe Virgil Dumitru, cel de-al doilea soţ. „Păcatul meu a fost că nu l-am ascultat pe tata şi m-am căsătorit cu primul soţ. Dar Dumnezeu mi l-a dat pe Virgil, pentru care nu am putut vreodată să-I mulţumesc. Pentru felul cum le-a îngrijit pe mama mea şi pe cele două fiice, a fost asemenea unui înger pentru mine. Pe fete le-a iubit mai mult decât un tată natural.” 

Până în cel din urmă ceas, preotul Florea Tudoran îi pomenea continuu pe toţi cei apropiaţi. În fiecare dimineaţă citea Evanghelia zilei, pomelnicul personal, presa şi apoi se odihnea. În 1993 s-a mutat la Domnul, la vârsta de 86 de ani. Este înmormântat alături de soţia sa Gabriela în cimitirul Mănăstirii Pasărea. La început, părintele dorea un loc de îngropare la Mănăstirea Cernica. Presbiterei însă i-a plăcut mai mult cimitirul Mănăstirii Pasărea, unde maica stareţă Lucia Dumbravă le-a oferit un loc lângă capelă. Când părintele a ajuns în faţa locului, s-a închinat şi a bătut o metanie mare. Pe prima cruce pe care a văzut-o era scris numele Ion Popescu Pasărea, profesorul care îl făcuse să îndrăgească atât de mult muzica psaltică.