Pridvorul cerului de la Schitul „Sfânta Ana” - Cota 1400

Schitul „Sfânta Ana” de la Cota 1400 din Munții Bucegi este un loc retras unde s-au nevoit pustnici încă de la anul 1453. Chiar dacă drumul care duce către sfântul așezământ este anevoios, iubitorii de liniște duhovnicească și rugăciune ajung până sus și se bucură de frumusețea muntelui și trăirea în simplitate. Aici, departe de zgomotul și provocările marilor orașe, Dumnezeu parcă e mai aproape de noi și inima se deschide mai ușor spre a-I aduce mulțumire pentru binefacerile primite.

În încercarea de a scrie despre tră­irea în singurătate, cuvintele se dovedesc neputincioase, este o lume întrezărită la granița dintre cer și pământ, un univers în care îngerii conviețuiesc și slujesc oamenilor și care rămâne o taină la care au acces doar cei care se jertfesc până la sânge. Un asemenea loc este schitul de la Cota 1400 din Munții Bucegi, înălțat în anul 1453, ca un mic paraclis pentru pustnicii din împrejurimi, care se adunau o dată pe săptămână la Sfânta Liturghie și împărtășirea cu Sfintele Taine. A primit numele Sfintei Ana poate și pentru că exista o asemănare de relief cu cel de la Schitul „Sfânta Ana” din Muntele Athos, și mulți dintre viețuitorii de acolo au părăsit muntele după căderea Constantinopolului, purtând cu ei în suflet amintirea lăcașurilor sfinte în care viețuiseră.

Societatea de azi e o lume a impactului imediat, care caută argumente concrete în lumea aceasta. Or, pustnicii din această zonă au trăit retrași într-o discreție totală, în peșteri și bordeie din Munții Bucegi. Ei doar au dorit să se întâlnească în adâncul inimii cu Creatorul tuturor făpturilor și au căutat cu ardoare așezarea în firescul lucrurilor, pe care la începuturi Dumnezeu l-a rânduit oamenilor.

Inochentie, ultimul pustnic din secolul al 19-lea

În scurta monografie închinată schitului, arhim. Nifon, starețul Mănăstirii Sinaia, scria despre ultimul pustnic al locului, Inochentie, care a trecut la cele veșnice în anul 1875. Despre viețuirea acestuia, starețul Nifon aflase informații de la bătrânii călugări care-l cunoscuseră. Inochentie venise în Mănăstirea Sinaia în anul 1826, la vârsta de 25 de ani, făcând ­ascultare până în anul 1851, dată la care a fost călugărit, apoi hirotonit ierodiacon și ieromonah. În anul 1851 a luat hotărârea de a merge în ­pustie, la Schitul „Sfânta Ana”, viețuind acolo până în anul morții sale. La mănăstire cobora doar duminica și de sărbători, la slujbe. Tot atunci își lua și ceva hrană pentru restul săptămânii. Blând povățuitor, căutat de mulți dintre cei care veneau la Sinaia pentru sfaturile sale, pustnicul Inochentie era cunoscător al limbilor germană și greacă. Unul dintre cei care îl cercetau era marele om de stat Barbu Catargiu, care în vacanțele sale îl vizita adesea, stând de vorbă cu pustnicul pe care îl onora cu o adevărată prietenie. În fiecare an îi aducea o haină nouă pe care Inochentie o schimba, după plecarea ­binefăcătorului, cu alta veche, pe cea nouă dând-o altui monah. Aici își pregătise pust­nicul și mormântul săpat în piatră cu inscripția: „Aceasta este odihna mea în veacul veacului, aici voi locui”, iar mai sus, tot pe peretele stâncii a scris: „Adio de acum, o, stâncă seculară, lângă care petrecui o scurtă viață dulce și amară”. Numai că Dumnezeu a hotărât ca odihna lui să fie în mănăstire, pentru că în toamna anului 1877, coborând pentru Sfânta Liturghie, s-a îmbolnăvit greu și la puțin timp a trecut la Domnul, luând cu sine taina originii sale și a numelui său, se arată în descrierea Schitului „Sfânta Ana” de pe arhiepiscopiabucurestilor.ro.

Renașterea schitului sfințit în 2008

Oamenii care s-au sfințit prin asceză retrași din zgomotul lumii în locuri tainice nu au făcut decât să descopere și să se conformeze sensului dat lumii de Dumnezeu. Monahii trăitori în sihăstria Munților Bucegi n-au fugit de lumea creație a lui Dumnezeu, ci de lumescul din lume. Este și cazul ieromonahului Ioanichie Șoncuteanu, monah din Mănăstirea Sinaia, care a trudit începând cu anul 1995 la înălțarea unui nou schit în amintirea celui vechi, mai sus de vechea peșteră, pe aceeași stâncă, la aproximativ 500 de metri depărtare. Astfel, cu binecuvântarea vrednicului de pomenire Patriarh Teoctist, numeroși credincioși din Sinaia și din alte zone ale țării au contribuit la zidirea noului Schit „Sfânta Ana”, în apropierea stâncilor unde au viețuit odinioară sihaștrii iubitori de liniște și rugăciune. Sfințirea acestui sfânt așezământ a avut loc de sărbătoarea Schimbării la Față, 6 august 2008, slujba fiind oficiată de Episcopul-vicar Varsanufie Prahoveanul al Arhiepiscopiei Bucureștilor, înconjurat de un sobor de preoți și diaconi. La Sfânta Liturghie săvârșită în prezența câtorva sute de credincioși a participat și Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, care a rostit un cuvânt de învățătură. Astfel că în liniștea munților, schitul de la Cota 1400 continuă tradiția de veacuri a sihaștrilor rugători pentru mântuire, liniște și pace, se aminteşte pe acelaşi site.

„Niciodată nu sunt singur!”

Omul modern trăiește drama scindării, aflat în neputința de a pune la un loc atâta risipire de lucruri oferite în mod ademenitor de societate și care cel mai adesea sunt contrare, trăind presiunea de a alege între ele. Risipirea noastră e în fuga și în graba de fiecare zi în care încercăm să prindem și să supunem lumea din jur, dorind-o mai plăcută și mai confortabilă. Proiectăm cu mintea noastră o lume iluzorie, care să ni se ofere fără condiții spre consum nelimitat. În schimb, munții și retragerea în singurătate i-au învățat pe pustnici sentimentul eternității și al unității cu Dumnezeu. Starețul actual al schitului, ieromonahul Nicolae Dănăilă, ne-a primit cu bucuria și seninătatea omului așezat în rânduiala și firescul locului. A preluat condu­cerea sfântului aşezământ după trecerea la cele veșnice a părintelui Ioanichie Șoncuteanu, în anul 2011. Chiar dacă în prezent este singurul călugăr din schit, părintele Nicolae ne-a spus zâmbind: „Niciodată nu sunt singur!” De peste 13 ani viețuitor în ­sihăstria de la „Sfânta Ana”, ne-a mărturisit ce-l ține aici: „Harul ascultării și gândul că dacă apare o problemă, Dumnezeu e deja lângă tine ca să-ți dea o soluție. Iar pentru ca harul să lucreze ne ținem de rânduiala rugăciunii. Mai beneficiem și de ajutorul unor preoți pensionari la slujbe și al unor oameni de bine la treburile gospodărești”.

Rugăciune și ajutor pentru lume

Fiind mai mult singur, nevoile locului l-au învățat pe ieromonahul Nicolae să rezolve toate problemele, după cum ne-a povestit: „De când am ajuns aici am devenit un bun electrician, un bun bucătar și chiar un bun fochist. În prezent, avem toate înlesnirile ­secolului al 21-lea. Iarna se mai blochează drumurile, dar reușim să le deszăpezim”. Nu-i este frică de urși, pe unii care stau mai mult în preajma schitului chiar îi cunoaște și își respectă fiecare teritoriul. Când l-am întrebat ce anume îl ajută să reziste în acest loc, ­părintele stareț ne-a răspuns: „Eu cred că Dumnezeu Își alege omul pentru fiecare loc. Chiar dacă sunt singur și am multe de rezolvat, simt că nu le îndeplinesc eu, ci întotdeauna este ocrotirea Maicii Domnului, a Sfintei Ana și a sfinților care ne veghează. Oamenii care vin aici sunt, în general, căutători ai liniștii și spunem noi că o găsesc aici în acest pridvor al cerului, deoarece revin an de an”.

Pe lângă hramul închinat Sfintei Ana, sărbătorit astăzi, 9 septembrie, biserica schitului mai are încă doi ocrotitori: Sfântul Iustin Martirul și Filosoful (1 iunie) și Sfântul Ioanichie cel Mare (4 noiembrie), ultimul fiind dat și pentru cinstirea părintelui Ioanichie Șoncu­teanu, care a avut o contribuție deosebită la ridicarea acestui așezământ monahal.

Oamenii aflați în nevoie caută ajutor chiar și în vârf de munte, sperând într-un răspuns de la Bunul Dumnezeu. Părintele Nicolae ­Dănăilă se bucură nespus când poate aduce un licăr de lumină prin Taina Sfintei Spovedanii în sufletele credincioșilor împovărați de griji și dureri sufletești. Când este întrebat de ce a ales monahismul, el spune senin: „Nu am plecat la mănăstire, ci am venit acasă. Nădejdea cea mai mare nu este în oameni, ci în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Care ­lucrează neîncetat și le poartă de grijă tuturor celor care-I cer ajutor”.

Oricât de tăinuit ar fi în rasa lui neagră, monahul poartă un întreg univers în inima sa, plânge și se bucură pentru fiecare biruință a unui necunoscut trecut pe pomelnicul inimii sale. Pentru un străin își pune sufletul în fața lui Dumnezeu, implorându-L. Smeriți și necunoscuți în jertfa lor, monahii din zonele retrase și mai greu accesibile vizitatorilor duc mai departe rânduiala și tradiția isihaștilor. Am plecat de la Schitul „Sfânta Ana” meditând cu respect la jertfa acestor monahi care la ­început de mileniu trei aleg asceza și viețuirea în dăruire totală pentru Dumnezeu.