„Civilizaţia cucereşte, Biserica sfinţeşte“, spunea părintele Arsenie Papacioc. Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul definea Biserica drept „laboratorul învierii“. Biserica filiei Altân-Tepe, cu hramurile „Sfânta Muceniţă Varvara“ şi „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“, din Parohia „Vasile Alecsandri“, Protopopiatul Babadag, Episcopia Tulcii, probează definitoriu adevărurile exprimate mai sus. Într-un sat „cucerit“ de duhul distructiv al civilizaţiei prezentului, tânăra lui biserică rămâne singura speranţă sfinţitoare şi laborator al Învierii pentru cei ce au purtat-o veacuri la rând doar în inimile lor.
O zi petrecută în satul Altân-Tepe, comuna Stejaru, din sud-estul judeţului Tulcea, este ca o întoarcere în patria regretului. Mergând spre sat, simţi gustul sărat al unei lacrimi şi tăcerea apăsătoare a unui tumult de viaţă, izgonit pe nedrept din actualitate. O durere apăsătoare stă aşternută peste sat ca o pânză de păianjen şi o tristeţe fără margini învăluie locul ca o umbră cernită de mamă care şi-a pierdut fiul undeva, într-un hău, şi nu-i mai poate recupera nici măcar trupul. Sărăcia s-a năpustit asupra satului, înfigându-şi scaieţii în pragurile caselor.
Tristeţile şi bucuriile „Dealului de aur“
Altân-Tepe. Sat cu nume turcesc, care înseamnă „Dealul de aur“; bazin minier ancestral, de unde, după cum spune cercetătorul Cristian Lascu, locuitorii preistorici aparţinând culturilor Cucuteni, Boian şi Gumelniţa îşi extrăgeau cuprul din care îşi confecţionau ace, străpungătoare, cârlige şi podoabe; loc bogat, exploatat intens şi de turci, de vreme ce la 1543 îl menţionau în Defterul Otoman; mină de la sfârşitul secolului al XIX-lea, cu un bogat zăcământ de pirită cupriferă, ajuns şi prin Germania, din care comuniştii, mai ales după 1961, obţineau sulf, fier, cupru, aur şi argint.
Înfloritoarea aşezare a ajuns, după închiderea de după 1990, o umbră. O tristă amintire. În acest cătun de mineri, uitat de lume, cândva prosper, vesel şi fără griji, un preot a reuşit să ridice prima şi singura biserică din istoria de câteva secole a aşezării, „împlântând“ semnul sfinţeniei în inima lui blazată, şi deschizând, pentru prima oară, aici, uşa „laboratorului“ în care creştinii sunt chemaţi să înveţe lecţia Învierii.
În această localitate nu a existat niciodată biserică. La 1 august 2005, la cererea enoriaşilor, a fost înfiinţată, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, Parohia „Vasile Alecsandri“, cu filia „Mina Altân-Tepe“, preot paroh fiind numit părintele Marian Mihalcea. Trei ani mai târziu, la 24 mai 2008, s-a pus piatra de temelie a bisericii cu hramurile „Sfânta Muceniţă Varvara“ şi „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“. Alţi trei ani a durat înălţarea sfântului locaş, pentru ca, la 11 iulie 2011, Preasfinţitul Visarion, Episcopul Tulcii, să o sfinţească. Astfel, „se ridica“ din măruntaiele pământului şi se aşeza în casa Lui de la suprafaţă Dumnezeu. Cel care îi însoţise pe mineri în mină, secole la rând, cum grăieşte imnul lor, după o lungă şi dureroasă aşteptare.
Bucurie pentru mult-aşteptatul Altar
„Biserica, ridicată pe locul unei foste cantine comuniste, deserveşte cele 60 de familii sărace care mai vieţuiesc în această filie. Slujirea aici necesită multă jertfă şi din partea preotului, şi din partea credincioşilor. Totul este însă minunat, pentru că oamenii vin cu mare bucurie la biserică. Şi-au dorit din suflet să aibă locaşul lor, şi acest lucru le-a adus o mare satisfacţie. Cu atât mai mult, cu cât au venituri foarte modeste. Lumea a rămas doar cu amintirea perioadei în care aici lucrau peste 1000 de mineri şi toate lucrurile mergeau bine. Acum, totul s-a năruit. Tineri nu mai sunt, şcoala s-a închis, majoritatea locuitorilor au plecat la muncă în străinătate. Dacă săvârşim o căsătorie la un an-doi, sau vreun botez, este eveniment. Avem în schimb multe înmormântări... Biserica este cel mai frumos loc din sat. Cea mai luminoasă clădire. Nu a mai rămas altceva la care oamenii să se raporteze. Este singurul loc în care se întâlnesc, în afară de magazin“, ne mărturiseşte părintele paroh Marian Mihalcea.
Cât am discutat cu sfinţia sa, ne-am închinat şi am admirat frumoasa pictură a bisericii, realizată de Ionel Cristescu, câteva credincioase, care aflaseră că am venit, s-au grăbit să ne aducă o gustare şi apă rece, rugându-ne să ne ospătăm din darul lor, chiar în biserică, bucuroase că cineva de departe îi călca pragul.
„Suntem toţi o familie. De aceea slujesc cu mulţumire şi cu sentimentul că fac parte din această familie. Ne cunoaştem cu toţii şi ne înţelegem foarte bine. Când ne pregăteam pentru sfinţirea locului pentru biserică, au venit câţiva bătrâni să cureţe şi să sape şanţul de fundaţie al sfântului locaş. Pământul era foarte tare, pietros. Când au ieşit de la cursuri, văzându-i, copiii, fără să-i îndemne cineva, au luat târnăcopul, cazmalele şi au început să sape şi ei. Treceau uneltele de la unul la altul! Iar când a început pictura, l-au ajutat pe artist, au dat cu amorsă pe pereţi, au aplicat fondurile de culoare, au muncit împreună cu el, din dragoste pentru biserică“, ne mai spune părintele.
Aşa de dornici să aibă biserică!
„Locuim aici de o viaţă. Soţul şi băieţii mei au lucrat cu toţii la mină. A fost o perioadă foarte bună şi toată lumea era mulţumită. Noi nu am avut biserică în sat. Eram aşa de dornici să avem… Mergeam doi kilometri pe jos până la Stejaru la slujbă. Când a venit părintele aici şi ne-a spus hotărât că va ridica o biserică, am sărit cu toţii şi l-am ajutat. Ne bucurăm foarte mult acum. Dumnezeu l-a trimis aici pe părintele! Nu o să vă vină să credeţi, dar în perioada comunistă s-a încercat ridicarea unei biserici. Se opreau bani la salariu de la mineri pentru ea. S-au cumpărat chiar şi materiale, dar tot nu s-a putut ridica. Iar acum, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului, cu osteneala părintelui, s-a reuşit să se ridice biserica noastră. Toată lumea a ajutat cu ce a putut. Atât ne-a mai rămas frumos în sat: biserica!“, ne-a spus Ana Tomoşoiu, o credincioasă de 62 de ani, care, înainte de plecare, a trimis-o pe Georgiana, nepoata ei, să ne aducă de acasă o bucată de minereu din mina de sub sat, să o luăm ca amintire de la Altân-Tepe.
Am urcat apoi dealul, deasupra minei, de unde se vede foarte bine ce a mai rămas din aşezare, împreună cu Constantin Prodan, fost maistru miner, care a lucrat 25 de ani în subteran.
„Mina a funcţionat până în 2003. Se exploata în principal cupru, dintr-un minereu complex. După Revoluţie, s-a închis, pentru că asta a fost politica, deşi minereu există pentru încă o sută de ani de exploatare! Ne pare rău de ea. Clădirile au ajuns toate o paragină“, ne spune cu părere de rău şi nostalgie fostul miner. „Ne mai bucurăm doar de biserică. Cu ani în urmă, am strâns şi bani, şi materiale pentru ea, dar s-au furat până să vină aici părintele. Cu ajutorul lui Dumnezeu, m-am numărat şi eu printre cei care au ajutat să se ridice biserica noastră. Pentru sat este cel mai bun lucru care s-a făcut aici. Avem şi noi un loc unde să ne închinăm. Să ne rugăm. Tot încearcă nişte sectari să facă prozeletism pe aici, dar nu vor reuşi. Noi suntem toţi creştini şi aşa vom rămâne. Nu ne vor atrage la rătăcirea lor!“, ne spune fostul miner.
Un imn ca o izbândă a luminii
Privim valea, clădirile părăsite, blocurile vineţii şi-nţelegem mai bine de ce biserica este tot ce îi mai ţine vii şi cu nădejde în suflet pe foştii mineri. O veşnicie au trăit întâlnindu-se cu Dumnezeu doar sub pământ. Acum, L-au adus printre ei.
Părăsim Altân-Tepe ceva mai luminaţi şi mai bucuroşi, ştiind că credincioşilor, câţi au mai rămas în sat, El le va deschide uşa Învierii. De sub picioarele noastre, din adâncuri, răzbate până la noi imnul minerilor. Nu ca o adâncă tristeţe, ci, de data aceasta, ca o izbândă a luminii: „În fund de munţi noi des intrăm,/ Cu noroc bun ne salutăm,/ Şi când ieşim din sânul lor,/ Noi tot noroc strigăm în cor./ În mină-i Dumnezeu cu noi,/ Afară-s chinuri şi nevoi./ Deasupra noastră n-avem cer,/ C-aşa e viaţa de miner./ Când, printre brazi, cu paşi trudiţi/ Ieşim din mină obosiţi,/ Ne doare că-n lumina sa/ Pământul ţine-o lume aşa de rea./ Cu atâta jale şi nevoi/ Ne-ntoarcem iarăşi înapoi,/ În lumea noastră fără cer/ C-aşa e viaţa de miner./ Şi moartea vine tot mai des,/ Să vadă ce-are de cules,/ Din lumea noastră fără cer/ C-aşa e viaţa de miner…“
