Primitoarea biserică domnească a Sfinţilor Apostoli

Este singura ctitorie din București a domnitorului Matei Basarab rămasă în picioare. Biserica „Sfinții Apostoli” din Protoieria Sector 5 Capitală, ascunsă după blocurile de pe bulevardul Naţiunile Unite, face parte, alături de casa parohială, din salba de monumente istorice reprezentative din centrul oraşului. După aproape patru secole de vieţuire, nu şi-a pierdut alura princiară şi nici rostul său binecuvântat.

Văzând-o în treacăt, de fiecare dată am simţit la fel: e fascinantă, magnetică, distinsă. Un timp, m-am mulţumit să o privesc lung, admirativ, până mai zilele trecute, când mi-a îngăduit să o cunosc. Nobleţea interiorului, aureolat de o linişte tainică, hărăzită să odihnească orice suflet, oricât de ispitit, te ţine captiv fără să ştii şi să îţi pese câte ceasuri au trecut sau vor mai trece. 

„Încărcătura bisericii se datorează slujirii zilnice a Sfintei Liturghii, odinioară fiind mănăstire de călugări. Chiar dacă, pentru o perioadă, aşezământul monahal a fost închinat unei mănăstiri din Târnovo, Bulgaria (de aceea apare în unele documente cu denumirea <Mănăstirea Târnovo>), locaşul sfânt a rămas în duh de slujire. De aceea spun că m-am îndrăgostit iremediabil de acest spaţiu. Odată ajuns aici, am simţit că mi-am găsit locul. E ca o venire acasă”, mărturiseşte parohul Casian Dabija, un preot tânăr, după a cărui înfăţişare s-ar crede lesne că este urmaşul călugărilor nevoitori de acum câteva sute de ani. Existenţa monahilor este atestată documentar pe la jumătatea anilor 1500. Din 1636, când domnitorul Matei Basarab a înlocuit biserica din lemn cu alta de zid (cea din zilele noastre), mănăstirea a fost cunoscută sub numele de `Mănăstirea Sfinţii Apostoli” din „mahalaua Arhimandritului”. Potrivit izvoarelor istorice, rănile provocate de un incendiu, pus de „mâna unui duşman”, s-au vindecat în cursul domniei Sfântului Constantin Brâncoveanu, prin implicarea lui Axentie, Mitropolitul Sofiei, originar din Târnovo.
Un număr mic de credincioşi înaintaţi în vârstă cunosc faptul că între zidurile îmbălsămate cu miresme de tămâie şi rugăciune şi-au găsit tihna inimii descendenţi luminaţi ai familiei Cantacuzinilor, enoriaşi ai acestui popas duhovnicesc, care au trăit în casele domneşti de peste drum - astăzi, mormane de ruine, scoase la vânzare. Revenind pe firul istoriei, voievodul Ştefan Cantacuzino, fiul stolnicului Constantin Cantacuzino, a contribuit considerabil la întărirea şi înfrumuseţarea bisericii.
Cu palmele împreunate la piept şi cu privirea odihnită pe chipurile ctitorilor zugrăviţi în pronanos, părintele Casian Dabija relatează: „Când am intrat prima oară în biserică şi i-am văzut pe voievozi şi pe jupanii aceştia în caftane, şi când mi-am dat seama că ei s-au atins de zidurile acestea, mi-am zis că cine sunt eu, un biet preot de ţară, să iau în primire biserica lor, a acestor oameni cu putere de decizie, care şi-au apărat neamul şi au construit atâtea biserici. Îmi văd micimea în faţa memoriei lor, iar răspunderea e cu atât mai mare. E copleşitor şi cred că este numai rânduiala lui Dumnezeu că am ajuns aici”.
În timpul regimului comunist, odată cu sistematizarea zonei Piaţa Unirii, Biserica „Sfinţii Apostoli”, deposedată de terenul din apropiere, urma să fie mutată, dar revoluţia din 1989 a spulberat planurile iniţiale.
Starea actuală a sfântului locaş nu lasă să se întrevadă suferinţele trecutului. Strălucirea sa se datorează efortului depus, în perioada 2007-2014, de pr. paroh Nicolae Iordăchescu, susţinut în demersul său de contribuţia financiară şi morală a oamenilor de bine.

Educaţie, dialog, iniţiativă

Momentan, din punct de vedere administrativ, prioritare sunt consolidarea şi restaurarea casei parohiale, „cheia de boltă a acestei parohii”, după cum se exprimă preotul Casian Dabija. Monumentul în stil neoromânesc cu decoraţie inspirată din arhitectura brâncovenească a fost proiectat de renumitul arhitect Cristofi Cerchez, în anul 1927, peste pivniţele boltite ale fostelor case egumeneşti ale mănăstirii Târnovului. Proiectul de refacere a casei parohiale se ridică la suma de aproximativ 900 de mii de euro, cheltuieli care includ şi lucrările de înnoire a gardului şi a curţii.
De dimineaţă până seara, sălaşul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel este deschis, iar părintele Casian este nelipsit, deoarece spune că misiunea acestei biserici este „în primul rând de a-i primi pe oameni. Ei caută liniştea acestui spaţiu sacru şi sfatul preotului. Mulţi dintre ei vin şi să se spovedească”.
Atât copiii, tinerii, cât şi cei maturi găsesc în această ctitorie domnească ambianţa şi motivarea de a învăţa, de a crea şi de a se bucura de viaţă în comuniune cu alţi oameni. Catehezele pentru cei mari, de vineri după-amiază, şi cursurile săptămânale ale școlii de la „Sfinţii Apostoli” (cu activităţi educative pentru elevi din ciclurile primar şi gimnazial în limbile română, franceză, engleză; abilităţi practice) sunt exemplele cele mai edificatoare în acest sens. Responsabilitatea pentru desfăşurarea eficientă şi atractivă a iniţiativelor social-educative şi culturale ale parohiei revine, în egală măsură, preotului coslujitor George Jambore.
De asemenea, preocuparea pentru educaţie în această vatră spirituală cunoaşte o îndelungată tradiţie. După anul 1863, clădirile din jurul bisericii, demolate la sfârşitul secolului al XIX-lea, au găzduit Institutul de la „Sfinţii Apostoli“ şi Liceul „Matei Basarab” (până la construirea actualei clădiri a instituţiei de învăţământ).
Lumina cernută prin ferestrele celor două turle dezvăluie frumuseţea expresivităţii picturale de pe cupolă, devoalată în toată splendoarea pe absidele laterale, printre scânteierile multicolore ale vitraliilor. Din vremea lui Ştefan Cantacuzino se păstrează catapeteasma - o minuţioasă bijuterie artistică -, tronul şi stranele. Acestea din urmă sunt încrustate cu pajura bicefală a Cantacuzinilor, prezentă şi în partea inferioară a pisaniei, încoronată cu stema ţării.
Preotul paroh Casian Dabija vorbeşte despre biserica ce i s-a dat în grijă cu atâta afecţiune şi entuziasm de parcă o descoperă în fiecare zi, cu fiecare om ce îşi pleacă creştetul sub greutatea sfinţeniei sale. Sacerdotul are o stare autentică de calm, împăcare şi bucurie. Pare că nimeni şi nimic nu-i poate zdruncina trăirea. Când se năpustesc norii necazurilor, cum reuşeşte să-şi păstreze această seninătate sufletească? Părintele Dabija răspunde: „Numai cu rugăciunea, dar nu cu rugăciunea mea, pentru că, la un moment dat, îi simt limitele, ci cu rugăciunea multora pentru mine. Nu se poate trece prin greutăţi dacă nu ne rugăm unii pentru alţii. Este cea mai bună metodă şi i-am văzut de foarte multe ori rezultatele pozitive”.