Probota, un loc al tainei și al minimalismului

Aflată în vecinătatea târgului de la Dolhasca, deasupra zăvoaielor Siretului și a satelor mici dimprejur, Mănăstirea Probota e și astăzi așa cum a fost mereu - un bastion al liniștirii. Încinsă în chimirul zdravăn al zidurilor de piatră, lasă călătorului care ajunge până la porțile sale răgaz de a-și pregăti ochii și inima pentru a se întâlni cu istoria pe care voievozii moldoveni au scris-o înăuntru.

Pentru oricine ajunge în Moldova, fie ca simplu turist, fie ca scormonitor al trecutului, Probota poate fi o desti­nație pe cât de încântătoare, pe atât de plină de taină, de frumos, de nemaivăzut. Inventariată în patrimoniul UNESCO, alături de celelalte renumite mănăstiri pictate din nordul țării, aceasta are o existență ceva mai discretă. Aflată pe un traseu ce nu se leagă cu cel al mănăstirilor bucovinene, a fost, cumva, și în afara razei de interes a turismului de masă și asta poate că n-a fost cel mai rău lucru de pe pământ. Dimpotrivă. Locul și-a păstrat o binefăcătoare stare de pace, oferind celor sosiți de departe sau de aproape prilejul de a-și așeza gândurile, de a-și ostoi frământările ori numai de a stărui cu privirea asupra semnelor pe care istoria le-a lăsat definitiv aici, ca o amprentă a veșniciei.

Oricât de mult din neliniștile și neastâmpărul zilei porți în de­saga cu care vii, la Probota ­totul se diluează blând. Simplitatea și bunul gust se întovă­ră­șesc armonios cu profunzimea sen­surilor picturii și cu minimalismul arhitectural din interioarele incintei mănăstirești. Și toate, la un loc, inspiră liniște, multă liniște.

Pășind pe lângă ruinele fostelor case domnești, admirând cercul orizontului prin crenelurile zidului de apărare, urcând fuiorul răsucit al treptelor ­masive, cioplite în piatră, din clopotniță, ori scrutând depărtările în care dansează, de la ­început de lume, șomoioagele de aburi ridicate de apele Siretului, ajungi nu doar să înțelegi, ci ­să te lași pătruns de spiritul locului.

Istoria Moldovei, condensată între zidurile Probotei 

Am ajuns la Probota într-o zi de octombrie plumburiu. Nori cenușii mi-au fost tovarăși pe ­valea Siretului, păzind ca niște cerberi toată întinderea. Sus, în sat, cerul a devenit mai prietenos, griurile s-au mai estompat. Norii s-au lățit, înmuindu-și tonurile grave. Un decor potrivit pentru spectaculoasa privire spre trecut pe care o are de oferit ­locul. Căci odată ce treci poarta masivă a mănăstirii, istoria Moldovei toată ți se înfățișează aievea, cu șirul de domni care au devenit peceți de neșters în memoria noastră - Alexandru cel Bun, voievodul Ștefan, Petru Rareș, Vasile Lupu. Spiritul lor e veghetor de veacuri peste ­Probota. Și astea nu-s deloc vorbe goale. Totul, aici, e mărturisire, totul e „document”, totul vorbește despre o lume care a fost și care dăinuieşte - și subteranele ­caselor domnești, din curtea mănăstirii, și sutele de registre pictate de la interior, pe care le admiri, pierdut, cu suflarea tăiată, și micile ocnițe, săpate delicat în zidurile masive ale clisiarniței (locul în care se păstrează obiectele bisericii - n.r.). Și nu-i greu să înțelegi de ce asemenea frumuseți au rezistat aproape neatinse, de mai bine de cinci veacuri, în ciuda timpului, care și aici, ca peste tot în Moldova, a cunoscut asprimi și epoci aprige. „Prima atestare documentară a mănăstirii o avem din anul 1391, un act de donație din partea domnitorului Ștefan I Mușat, prin care se dăruiau Mănăstirii Probota două sate și 2.000 de robi. Ceea ce ne face să credem că la vremea respectivă mănăstirea deja funcționa. Și toți marii domnitori mușatini au ctitorit, pe rând, la Mănăstirea Probota - Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, despre care cunoaștem din documente că a construit prima biserică de piatră la Probota, ­Petru Rareș, care a schimbat ­amplasamentul mănăstirii. ­Fiecare piatră de aici povestește despre istoria zbuciumată a ­Moldovei”, întărește și maica stareță Marina Țurcanu.

Și, cu adevărat, mult zbucium și multe necazuri au cunoscut satele de deasupra Siretului. Iar Probota, după trecerea năvălitorilor tătari sau turci, devenea liman pentru cei ale căror case trecuseră prin foc și sabie. „În vremea lui Petru Rareș, Mănăstirea Probota era cea mai bogată din Moldova, deținând pământurile de la Botoșani până la ­Roman și Târgu Frumos. Satele mănăstirii cădeau adesea pradă năvălitorilor, iar oamenii se refugiau aici, sub zidurile puternice, să găsească adăpost și ocrotire.” De aici căpătau și forța și cele trebuitoare să ia viața de la capăt.

Fortăreața lui Petru Rareș

Spiritul Probotei a pornit dintr-o bisericuță de lemn, pomenită spre sfârșitul veacului al XIV-lea, despre care tradiția spune că se afla în Poiana Siretului și era închinată, ca și mănăstirea de azi, Sfântului Ierarh Nicolae. De altfel, chiar așa era cunoscută - nu după numele de Probota, ci ca Mănăstirea „Sfântul Nicolae din Poiană”, pentru că se afla pe malul râului Pobrata, între ­dealuri împădurite.

Risipită în timp, biserica de lemn a fost refăcută de Alexandru cel Bun. La „Probota veche”, cum este și azi pomenită, și-a înmormântat mama, pe Oltea-Doamna, voievodul Ștefan cel Mare, care a refăcut biserica, din piatră, să fie mai trainică decât cea de lemn. Dar nici aceasta n-avea să dăinuiască prea mult, fiind distrusă de o alunecare de teren.

Ca istoria să nu se mai repete, domnitorul Petru Rareș a hotărât să înalțe un nou locaș de piatră, la 300 de metri distanță de locul vechi, pe un platou de pe care se vedea toată valea Siretului. Ferită de orice primejdii, biserica ­Mănăstirii Probota, pe care o vedem și astăzi, a fost așezată tot sub ocrotirea Sfântului Nicolae, după cum spune chiar pisania: „Cu vrerea Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh. Iată eu, robul stăpânului meu Iisus Hristos, Io Petru Voievod, cu mila lui Dumnezeu Domn al Țării Moldovei, fiul lui Ștefan voievod cel Bătrân, a binevoit Domnia mea, cu buna mea voie în al patrulea an al stăpânirii noastre împărătești a zidi acest hram întru numele arhiereului și făcătorului de minuni Nicolae, ­fiind egumen kir Grigorie, în anul 7038 (1530) oct[ombrie] 16”.

Aici a ridicat apoi Petru Rareș și o casă domnească, la fel cum avea să facă și voievodul Vasile Lupu în veacul următor.

Pictura interioară, un tezaur românesc unic

Spre deseobire de pictura exterioară, din care s-au mai păstrat până azi puține fragmente în care scenele reprezentate se pot distinge bine, pictura din interior este pe cât de bine conservată, pe atât de fascinantă. În naos și ­Altar, registrele prezintă teme din Patimile Mântuitorului Hristos, în pronaos sunt excepțional zugrăvite cele șapte sinoade ecumenice, iar în pridvor sunt pictate portrete de sfinte femei. Un element care dă unicitate picturii de la Probota este însă faptul că în camera mormintelor și în pronaos sunt pictați sfinții din calendarul ortodox pe tot anul.

„Toată pictura din interior este cea originală, de la 1532, doar că sunt patru mâini diferite - au ­lucrat maestrul cu trei ucenici. Mâna maestrului se distinge foarte bine în naos și Altar, iar ucenicii în rest. Este cea mai valoroasă pictură descoperită la noi în țară ­până în prezent, prin stilul elevat, prin tematica iconografică, prin omogenitatea culorilor. Programul iconografic fondat la Probota de către Grigorie Roșca (primul ­egumen al mănăstirii și viitor ­mitropolit - n.r.) a servit ca prototip și pentru bisericile pictate mai târziu în epoca lui Petru Rareș, pentru Voroneț și Moldovița”, ­explică maica Marina.

Necropolă domnească

Astăzi, Probota nu e numai loc de regăsire și de închinare, ci și unul dintre cele mai importante monumente istorice ale țării, încadrat în categoria A, a celor de interes național. Aici se află mormintele domnitorului Petru Rareș și ale membrilor familiei sale, precum și piatra de mormânt a mamei lui Ștefan cel Mare, Oltea Doamna, adusă la 1904, de la ­Probota veche, de către istoricul Nicolae Iorga.

Istoria reține și faptul că această mănăstire a fost un important centru de spiritualitate în Moldova, de aici plecând către demnitatea de mitropolit și luminatul ­cărturar Dosoftei, în secolul
al XVII-lea.

Epoca de strălucire a Probotei s-a încheiat în 1863, când, odată cu secularizarea averilor mănăs­tirești impusă de Cuza, mănăstirea a fost închisă. Biserica mănăstirii a funcționat mai întâi ca școală pentru elevii satului. Apoi a devenit biserică de parohie a satului Probota, sat înființat la aceeași dată și format din robii împroprietăriți care lucraseră, în trecut, pământurile mănăstirii.

A funcționat ca biserică de sat până în 1991, când a fost redeschisă, mai întâi ca mănăstire de călugări, iar din 1993 de călu­gărițe. Astăzi obștea Mănăstirii Probota este formată din 15 maici.

Un ansamblu monastic complet restaurat

Frumusețea și spiritul Probotei au primit, în anii din urmă, o binevenită primenire. Începând din iulie 2018, complexul mănăstiresc, incluzând și ruinele caselor domnești ale lui Petru Rareș și Vasile Lupu, zidurile de incintă, turnurile de strajă, turnul de la poartă și clisiarnița, alături de turnul-clopotniță, au fost integral restaurate și consolidate. Recepția finală a lucrărilor a avut loc pe 24 septembrie anul acesta, iar mănăstirea își primește acum oaspeții cu înfățișarea înnoită. „S-a restaurat întregul ansamblu monastic de la Probota, partea de monument istoric. La biserică am schimbat învelitoarea de pe acoperiș, s-au refăcut șarpantele, s-au înlocuit căpriorii, grinzile deteriorate, s-a realizat un sistem de încălzire sub pardoseală, cu pompe cu schimb de căldură. S-au făcut instalațiile electrice și cele antiefracție și antifum, s-a pus la punct iluminatul arhitectural și de incintă, s-a sistematizat curtea, s-au refăcut pantele. Proiectul a avut o valoare de aproape 5 milioane de euro, finanțarea a fost europeană, cu 2% contribuție ­proprie”, spune maica stareță.

Următorul proiect - amenajarea unui muzeu

Obiectele din patrimoniul mănăstirii, deja restaurate, dar ­neexpuse până acum, din lipsă de spațiu, vor putea fi admirate în curând într-un muzeu pe care obștea de la Probota și-a propus să-l amenajeze în beciurile caselor domnești din incinta mănăstirii, consolidate și reabilitate tocmai în acest scop. „S-au consolidat ruinele caselor domnești în așa fel încât să putem asigura un microclimat adecvat și să reușim amenajarea unui muzeu. Trebuie să avem temperatură și umiditate în limite normale pentru a putea păstra exponatele în siguranță acolo”, explică maica Marina.

În zestrea patrimonială a ­Probotei se găsesc azi: carte bisericească veche, icoane din două rânduri de catapeteasmă, una de secol XV și una de secol XIX, trei rânduri de veșminte diaconești donate de domnitorul Petru Rareș mănăstirii, unicat în Moldova, toată urzeala țesăturii fiind realizată din fir de aur, precum și alte ­valoroase obiecte de uz liturgic.

În slavonă, pobrata însemna „la frați”, pentru că la început mănăstirea a fost obște de călugări. Dar duhul acesta, al comuniunii și frățietății nu e întâmplător atât de pregnant, atât de bine imprimat în felul de a fi al obștii monahale de aici.