Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Reportaj Pustniceasca chilie a Cuviosului Ioan de la Prislop

Pustniceasca chilie a Cuviosului Ioan de la Prislop

Galerie foto (1) Reportaj
Un articol de: Raluca Brodner - 12 Sep, 2013

Am ajuns în luna aprilie a acestui an la chilia dăltuită în piatră de sfintele sale mâini. Ocrotitor al Mănăstirii Prislop (aflată la vreo 500 de metri depărtare de locul în care cuviosul s-a nevoit) şi a toată Ţara Haţegului, ucenicul peste veacuri al Evanghelistului Ioan a primit pelerinii care au coborât pe o cărăruie strâmtă, abruptă şi alunecoasă, mărginită de o parte de malul prăpăstios al râului Slivuţ şi de cealaltă parte de un perete masiv de stâncă.

Chilia sau Casa sfântului, cum este cunoscută până astăzi, stă de sute de ani ca un turn de pavăză al Mănăstirii Prislop, ctitorie a Sfântului Nicodim de la Tismana.

Aici, şi-a petrecut zilele în neîncetate rugăciuni şi posturi Cuviosul Ioan, după ce, o vreme, a dus viaţă aleasă în obştea călugărilor de la Prislop. Numai dorul de veşnicele bunătăţi l-a putut răpi din cuibul casei părinteşti pentru a-l purta pe calea călugăriei şi mai apoi pe cea a pustniciei, ale căror nevoinţe le-a îmbrăţişat întru rugăciune, răbdare, smerenie până la secera morţii.

Despre Ioan Sihastrul, care nu trebuie confundat cu Ioan, egumen al Mănăstirii Prislop în a doua jumătate a secolului al XVI-lea (ales în anul 1585 mitropolit al Transilvaniei cu scaunul la Alba Iulia), aflăm detalii şi din cronica în versuri „Plângerea Mănăstirii Silvaşului“, scrisă după anul 1762: „Şi atunci, un tânăr oarecare din sat / Numele lui Ioan, Sfântului Nicodim a urmat; Din lume şi rudenii cu totul au ieşit / De aici la mine au venit. / Într-o stâncă chilie şi-au făcut / În care slujind, lui Dumnezeu a plăcut / Şi pe el după sfârşit Dumnezeu l-a proslăvit; / Peştera şi acum se găseşte / Şi «Chilia Sfântului» se numeşte. / Iară după oarecare întâmplare, / Cu a lui Dumnezeu înainte apărare, / Rudele sfântului cele din sat / Moaştele cu totul le-au ridicat/ Şi în Ţara Românească le-au adus / La oarecare mănăstire le-au pus. / Însă la neamul lui pururea se pomeneşte / Fiindcă şi o părticică din moaştele lui se găseşte“.

Candelă nestinsă în rugăciune

Acest monah îmbunătăţit, care a trăit în perioada sec. al XV-lea - al XVI-lea, a fost canonizat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în luna iunie a anului 1992. De atunci şi până astăzi, numărul credincioşilor care îl cercetează cu inima pe Cuviosul Ioan, pentru a le mijloci rugăciunile la tronul Sfintei Treimi, creşte vizibil, iar chilia sfântului de la Prislop este popas duhovnicesc în care găsesc duh de pace. Sfântul - candelă nestinsă în rugăciune - îi priveghează din cer, altfel nu se explică împrietenirea pe loc a pelerinilor cu răceala pietrei, mută şi surdă, dar atât de pilduitoare, asemenea vieţii Cuviosului Ioan - moştenire spirituală nepreţuită pe care ne-a lăsat-o nouă, fiecăruia în parte şi ca neam.

Carolina Bigu, pelerină la Prislop, cum singură îşi spune, mărturiseşte: „Săpată în stâncile din apropierea Mănăstirii Prislop, la câţiva metri de aceasta, chilia Sfântului Ioan de la Prislop povesteşte încă de la prima vedere despre stăpânul ei. Deşi întâmpini oarecare dificultate până escaladezi intrarea în grotă, odată ajuns aici te învăluie pacea şi calmul interior. Poţi foarte uşor să spui o rugăciune sau să-l rogi pe sfânt să mijlocească pentru tine. Împrejur nu vezi nici pat, nici scaun, iar intrarea nu are uşă. Pereţii nu sunt pictaţi sau decoraţi cu icoane. Numai jocul de lumini şi umbre din interior creează o stare enigmatică, dar simplă, sobră, dar nu întunecată, răcoroasă, dar nu de gheaţă. Aşa a fost şi sfântul în viaţa lui.“

Lumină şi tăcere

Tot aici, în casa sfântului, dreptcredincioşii creştini învaţă lecţia tăcerii, după modelul ocrotitorului lor, care a iubit mult tăcerea în timpul vieţuirii pe pământ. Dar nu pot deprinde neglăsuirea, bucuria, pacea, înainte de a străbate, la înălţime, un drum anevoios, care coboară prin pădurea satului Silvaşul de Sus, de-a lungul unui râu năvalnic, Slivuţ. Atenţi la paşii care se sprijină din când în când pe câte un colţ de piatră, ei nu-şi pot reţine uimirea când dau de frumuseţea naturii: aer ozonat, pădure tânără, păsări vesele care nu se mai opresc din cântat. Cu răbdare şi atenţie ajung la gura peşterii. La chilia săpată în piatră a Cuviosului Ioan. Credincioşii îşi dau repede seama că şi urcuşul este anevoios, nu doar coborâşul, dar îndemnul Cuviosului Ioan care răzbate dintr-una din icoanele în care este înfăţişat - „La munţi, suflete, să ne ridicăm“ - îi mobilizează. Cei pe care puterile îi ajută se încumetă să se caţere, să îşi înfigă picioarele în grumazul stâncii dure. Alţii renunţă şi cedează florile sau lumânările - prinos al bucuriei lor pentru întâlnirea cu sfântul - temerarilor. Înăuntru e lumină. „Paradoxal“, ar spune cei care nu au văzut locul, şi n-ar mai înceta cu interogaţiile: „Lumină într-o peşteră?“

Da. „E lumina unui lăcaş prea înfrumuseţat al Sfântului Duh“, după cum se arată în Acatistul închinat Cuviosului Ioan de la Prislop, care se propagă şi peste locul în care sfântul a trăit în ultima parte a vieţii sale pământeşti, ca o mărturie a milostivirii Cerului faţă de noi toţi.