Raiul Maramureşului

▲ Suspendată pe o stâncă înaltă, în mijlocul unor codri seculari, Mănăstirea „Sfânta Ana“ - Rohia, din Ţara Lăpuşului, e locul cel mai potrivit pe care pelerinul iubitor de perle sfinte îl poate alege ca să petreacă o vacanţă duhovnicească ▲ A fost ctitorită în 1923 de preotul ortodox Nicolae Gherman, după ce fiica sa, trecută la Domnul la doar 10 ani, i-a tot apărut în vis, pentru a-l determina să ridice o mănăstire pentru Maica Domnului ▲ În vremuri tulburi pentru Biserică, Rohia a dat dovadă de mult curaj, acceptând în obştea sa pe evreul convertit la Ortodoxie, părintele Nicolae Steinhardt ▲

Din satul din vale, Rohia, un drum asfaltat, şerpuind doi kilometri prin pădure, ne duce spre Mănăstirea „Sfânta Ana“. După 16 ore de mers cu maşina, tot ceea ce ne-am fi dorit, ar fi fost câteva ore de somn. Poate şi ceva de mâncare, însă în acele momente, mâncarea părea nesemnificativă, în comparaţie cu starea de oboseală care ne încerca.

Am sosit la Rohia pe la ceasurile după-amiezii. Peste tot, liniştea aceea pe care o întâlneşti la mănăstirile izolate, adică exact liniştea pe care o cauţi după un drum parcă nesfârşit şi după o perioadă îndelungată de muncă.

Ne întâmpină ierodiaconul Teodosie. Ne îmbrăţişează cu căldură şi, în scurt timp, hotărăşte că primul lucru pe care trebuie să-l facem este să luăm masa. Însă alegem să ne cazăm întâi, pentru ca în drum spre Casa maramureşeană, care oferă foarte bune condiţii de cazare pentru pelerini, să ne vorbească cu aceeaşi căldură un alt vieţuitor al mănăstirii, ierodiaconul Ioachim, apoi şi alţii, înţelegând prin aceasta că am nimerit în mijlocul unei adevărate familii.

În câteva minute, coborâm spre trapeza mănăstirii. Călugării, cu ascultarea la bucătărie, au „compus“ imediat o masă specială pentru pelerinii de la Patriarhie, confirmând încă o dată deliciul mâncării, chiar şi de post, preparată în duhul mănăstirii.

Am uitat de somnul pe care credeam că nu-l mai putem înfrunta în timp ce urcam prin pădure şi sufletul prindea rapid vitalitate, neînţelegând că, de fapt, noi simţeam bucuria ochilor care au început să vadă minunea.

Expresie a recunoştinţei pentru Unirea de la 1918

Pare că atinge cerul. Suspendată pe o stâncă înaltă, în mijlocul unor codri seculari, Mănăstirea „Sfânta Ana“ - Rohia, din Ţara Lăpuşului, e locul cel mai potrivit pe care pelerinul iubitor de perle sfinte îl poate alege ca să petreacă o vacanţă duhovnicească. Astfel, nu e de mirare de ce, în 2003, când a vizitat-o, patriarhul Petros al Alexandriei a încuviinţat că aşa arată raiul. „Mănăstirea Rohia se află într-un ocean de verdeaţă. Este un mic rai pământesc aici, care este sporit, ca valoare şi ca importanţă, de aşezarea Mănăstirii Rohia în mijlocul acestor codri seculari, prin voie şi alegere dumnezeiască“, subliniază stareţul Rohiei, Preasfinţitul Iustin Sigheteanul, Arhiereu-Vicar al Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului.

S-a întemeiat în anul 1923, şi pe atunci, era singura mănăstire ortodoxă în Ardealul de Nord, ridicată ca expresie a recunoştinţei faţă de Dumnezeu, pentru izbânda din 1918, pentru realizarea României Mari. Toate celelalte mănăstiri din această parte de ţară, înfiinţate cu zeci de ani de în urmă, deveniseră, prin uniaţie, greco-catolice.

Anuţa, mesagerul Domnului

Mănăstirea Rohia a fost ctitorită de preotul ortodox Nicolae Gherman, din localitatea Rohia, după ce fiica sa, trecută la Domnul la doar 10 ani, i-a tot apărut în vis, pentru a-l determina să ridice o mănăstire pentru Maica Domnului.

„Părintele Nicolae Gherman avea zece copii. Cel mai mic, o fetiţă, pe nume Ana, Anuţa, după cum se spune în Ardeal, pe care o iubea foarte mult, s-a îmbolnăvit spontan şi n-au mai putut să-i facă nimic. A suferit foarte mult toată familia, dar mai ales părintele, care, după moartea ei nu putea să-şi găsească liniştea. Preoteasa şi credincioşii îl vedeau foarte frământat, însă el nu spunea că de fapt are nişte vise. Până într-o duminică dimineaţă, când la biserică, a venit o bătrână din localitate, care era singură şi foarte evlavioasă, dar care cădea uneori într-un soi de transă. Avea nişte contacte cu lumea cealaltă. Şi a venit brusc la părintele şi i-a zis: «Părinte, de ce nu asculţi de glasul fetiţei Anuţa?». «Ce s-ascult?», întrebă părintele. «Să faci ce-ţi spune ea!». «Dar ce-mi spune?» El nu împărtăşise visul nimănui. «Să faci casă Maicii Domnului» pe «Dealul Viei», continuă femeia. Şi atunci părintele a mărturisit credincioşilor că este foarte frământat de când a murit fetiţa şi că, uite, neliniştea sa se dovedeşte a fi un semn dumnezeiesc. Deci, fetiţa aceasta, după moartea ei, s-a transformat într-un mesager divin şi a transmis mesajul lui Dumnezeu, ca să se construiască o mănăstire aici“, povesteşte PS Iustin Sigheteanul.

Loc ales de Dumnezeu, printr-o minune

Astfel, au hotărât să asculte de glasul fetiţei. Sprijinit de enoriaşii săi, părintele a hotărât ridicarea sfintei mănăstiri într-o poiană numită „la stejarul lui Pintea“ unde, după obicei, au înfipt o cruce. Peste câteva zile aveau să constate cu stupoare că acea crucea pe care o aşezaseră în poiană nu mai era acolo, ci tocmai pe pintenul dealului, pe o stâncă.

Bănuind că cineva cu gânduri rele ar face acest lucru, au aşezat crucea la locul ei, iar un credincios a rămas de pază peste noapte. Cum seara, târziu, a început să ningă, Alexandru Pop s-a întors acasă.

A doua zi, de dimineaţă, când a revenit, crucea nu mai era acolo, ci, din nou, pe locul unde se află actuala biserică a mănăstirii.

Şi cum nu au văzut vreo urmă pe zăpada proaspăt căzută peste noapte, cu toţii au considerat că acesta nu poate fi decât un semn, prin care s-a arătat locul unde să fie construită biserica mănăstirii, care adună pe 15 august, la hramul ei, pelerini din toată ţara Ardealului şi nu numai.

„Aşa s-a construit o bisericuţă modestă care, deşi a rezistat doar 70 de ani, a avut un rol extraordinar, pentru că era singura mănăstire ortodoxă, iar pentru că Maramureşul ţinea canonic de Cluj, aproape că avea rolul de episcopie în această parte de ţară. Foarte mulţi credincioşi ortodocşi, dar şi greco-catolici şi reformaţi, veneau în pelerinaj la Rohia“, mai spune stareţul de astăzi al mănăstirii de pe Dealul Viei.

▲Părintele Nicolae Steinhardt, acasă

Nu întâmplător, profesorul şi scriitorul de origine evreiască, Nicolae Steinhardt, a ales Mănăstirea Rohia pentru a se călugări. Schituleţul, destul de izolat, din pădurea de fag şi de stejar, devenea locul prielnic pentru evreul convertit la Ortodoxie de a ieşi din atenţia Securităţii care îi urmărea fiecare pas. În vremuri tulburi pentru Biserică, Rohia a dat dovadă de mult curaj, aşa cum n-au făcut-o alte mănăstiri, asumându-şi riscul de fi ţinţa regimului comunist. Însă pe stareţul de atunci al Rohiei, Serafim Man, nu l-a speriat regimul şi, pe lângă faptul că a primit în mănăstire un fost deţinut politic, evreu convertit la creştinism, l-a şi călugărit.

Părintele Nicolae i-a răsplătit acest gest cu mare responsabilitate, lăsând mănăstirii numele său, singurul nume al unei personalităţi româneşti pe care papa Ioan Paul al II-lea l-a rostit în vizita sa în România, din anul 1999, dar şi o bibliotecă organizată după „canoanele“ aplicate la organizarea de mari biblioteci.

Biblioteca număra pe atunci aproximativ 25.000 de volume - acum sunt 40.000 -, dar era un adevărat tezaur şi aceasta s-a potrivit perfect cu decizia părintelui Nicolae de a veni la Rohia. „Nimeni nu se pricepea să organizeze o bibliotecă mai bine decât el, şi după două-trei vizite la Rohia s-a oferit stareţului Serafim să vină să organizeze biblioteca. Şi din 1973, părintele Steinhardt a început să vină la Rohia, câteva luni pe an, să înceapă să se ocupe de bibliotecă, iar în 1980 s-a stabilit definitiv şi s-a călugărit. Şi, aşa cum i-a promis stareţului Serafim, cum că va organiza biblioteca până să plece din lumea aceasta, a făcut-o. Deci, părintele Serafim l-a călugărit, iar el a trăit până în â89, până a terminat biblioteca. S-au ţinut de cuvânt amândoi“, ne vorbeşte Preasfinţitul Iustin Sigheteanul.

Clopotarul mănăstirii

Prezenţa părintelui Nicolae Steinhardt în obştea mănăstirii a atras frecvente încercări venite din partea Securităţii, care căuta orice cale de a determina mănăstirea să-l alunge. Printre motive s-ar fi numărat şi acela că n-a trecut la Ortodoxie, în mod real, însă nu i-au putut convinge pe călugării de la Rohia, pentru că aceştia îl cunoşteau ei înşişi pe omul care hotărâse să se unească cu Hristosul creştinilor şi îi cunoşteau îndeaproape dragostea pentru slujbele ortodoxe, mai ales pentru Liturghia şi Miezonoptica de la care nu lipsea niciodată. „Sau trasul clopotului. Închipuiţi-vă un cărturar de talia lui Steinhardt, clopotarul mănăstirii. Sau dragostea pentru colindul românesc. Toate acestea l-au legat de Rohia şi Rohia a fost răsplătită prin faptul că el a trăit aici, şi-a încheiat viaţa aici şi rămâne aici ca un mărturisitor. Dacă unele personalităţi ale mănăstirii au făcut-o cunoscută în ţară, părintele Nicolae a făcut Rohia cunoscută afară“, este convins PS Arhiereu Iustin Sigheteanul, preşedintele Fundaţiei „Nicolae Steinhardt“.

Monahul Nicolae este şi astăzi prezent la Rohia. În discuţiile călugărilor mai în vâstă cu cei mai tineri care nu l-au cunoscut, în curiozitatea pelerinilor care vin să-l caute la chilia modestă în care a vieţuit nouă ani. Chilia părintelui Nicolae Delarohia a fost amenajată după trecerea sa la cele veşnice, piesele de mobilier şi cărţile fiind aduse de la Bucureşti, de la garsoniera pe care o avea şi unde se retrăgea, timp de o lună, în fiecare vară, pentru a-şi pregăti cărţile care îi apăreau. „Aceste piese de mobilier le moştenise de la părinţii lui, iar eu le-am adus, cumpărându-le de la o verişoară a sa, pe care am convins-o mai greu, pentru că nu era creştină, şi am amenajat această modestuţă chilie-muzeu, pentru că noi continuăm memoria părintelui Nicolae“, precizează stareţul mănăstirii, PS Iustin Sigheteanul.

▲ A ocrotit oamenii de cultură în timpul regimului comunist

Dumnezeu a adus în viaţa Mănăstirii Rohia câţiva stareţi importanţi. Unul dintre ei, care a stăreţit din anul 1930 până în 1937, era din Basarabia. Gherontie Guţu a cumpărat şi a înzestrat mănăstirea cu pădurea din jur, astăzi ea fiind proprietara a 70 de hectare de pădure.

După Gherontie Guţu, un alt stareţ luminos care este trecut şi în „Patericul românesc“, a fost Nifon Matei, apoi a urmat PS Iustinian Chira, actualul episcop al Maramureşului şi Sătmarului, care a fost stareţ din 1944 până în 1973. Deşi a parcurs o perioadă foarte grea, datorită înţelepciunii, blândeţii, bunătăţii şi faptului că a fost iubitor de carte şi de cultură, a reuşit să adune la Rohia şi să ctitorească o bibliotecă care a dat mănăstirii aura unui aşezământ de cultură. „Aşa a putut să vină aici Ioan Alexandru, iar în cele din urmă Nicolae Steindhart. Şi s-au legat de ea foarte mulţi oameni de cultură. Mănăstirea a ocrotit oamenii de cultură în timpul regimului comunist. A fost un astfel de centru de ocrotire a oamenilor de cultură, datorită PS Iustinian. Sigur că s-a dezvoltat şi administrativ, dar Preasfinţia Sa a pus accent pe partea culturală, spunând că orice regim ar fi, oricât de restrictiv ar fi, dacă dezvolţi o bibliotecă şi creezi un punct de cultură, va pune accent măcar pe lucrul acesta, oricât de atei şi de necredincioşi ar fi ei“, mai spune Arhiereul Vicar al Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului.