Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Societate Reportaj Răspuns călătorului ieşit din lumea cea mereu grăbită

Răspuns călătorului ieşit din lumea cea mereu grăbită

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Reportaj
Un articol de: Bogdan Cronţ - 01 Mai, 2013

„Paştele este prilej de bucurie, de mângâiere şi speranţă, este minunea care ne susţine voinţa de a trăi, dând sens şi valoare autentică vieţii noastre de fiecare zi. Fără Înviere, zadarnică este toată filosofia, toată ştiinţa şi arta, zadarnic spiritul de jertfă, zadarnică orice fel de renunţare, pentru că, fără Înviere, totul ar sfârşi odată cu moartea.“

În tradiţia anglo-saxonă exista o zeiţă pe nume Eostre, cunoscută drept zeiţa primăverii. O legendă a acestor locuri spune că zeiţa a găsit o pasăre rănită în timpul iernii, iar singura soluţie pentru a o salva a fost să o transforme în iepure. Astfel, deşi nu mai era pasăre, iepurele putea să facă ouă. Când creştinismul a ajuns în teritoriile anglo-saxone, multe dintre tradiţiile din timpul festivalului închinat zeiţei au fost adaptate în sărbătoarea Învierii Mântuitorului Iisus Hristos, întrucât aveau loc în acelaşi timp.
 
Cu această imagine, de data aceasta perfect reală, a unui iepure gigant, care mă privea surâzător de pe un panou amplasat pe marginea drumului, asigurându-mă că „mii de premii mă aşteaptă de Paşte!“, mi-am început drumul spre inima Bucovinei. Pe drum, iepurele cu pricina, în diferite forme, mărimi şi variante, m-a mai urmărit o vreme, în special din „coastele“ oraşelor prin care treceam, amintindu-mi de „cumpărături“, „premii“ şi „cadouri“, până ce, încetul cu încetul, am păşit într-o lume care, chiar şi prin geamul prăfuit al maşinii, simţeam că pulsează pe o altă frecvenţă. Drăguşeni, Vadu Moldovei, Sasca Nouă, Capu Codrului, Vârfu Dealului, Solca, Marginea... o înşiruire de vechi aşezări bucovinene, cu căruţe unduindu-se, leneşe, pe marginile drumului, printre case cu motive tradiţionale, curţi curate, frumoase şi oameni care îşi dădeau bineţe.
 
O lume care, pe măsură ce mă apropiam de punctul final al călătoriei, te făcea să-ţi mai domoleşti ritmul respiraţiei şi să-ţi bucuri ochii şi inima de simplitatea atât de frumoasă a unui mod de a trăi pe care îl mai păstrăm, poate, într-un colţişor al sufletului şi cu care ne reîntâlnim mereu cu plăcere.

„La noi, la mănăstire, toate au rămas la fel“

Ajuns în faţa Mănăstirii Suceviţa, aşezată în mijlocul unui peisaj cu pante domoale şi împădurite, pe valea pârâului al cărui nume îl va împrumuta, trăieşti senzaţia că ai în faţa ochilor o impunătoare cetate medievală, cu ziduri groase şi înalte, prevăzute cu metereze şi întărită la colţuri cu puternice turnuri de apărare. Dincolo de aceste ziduri aspre şi de porţile grele de stejar, ferecate în fier, se ascunde o părticică din sufletul acestor locuri binecuvântate. Odată păşit prin gangul boltit al turnului de intrare, pavăza de piatră şi lemn face loc unei privelişti pline de lumină, în mijlocul căreia se ridică, maiestuoasă, biserica Mănăstirii Suceviţa. Lăcaş unic în ţară, ctitorie a familiei Movileştilor, descris de cercetătorul de artă francez Paul Henry drept „testamentul artei moldoveneşti“, Mănăstirea Suceviţa este singura, între vechile lăcaşuri ale ţinuturilor moldave, care îşi prăznuieşte hramul odată cu sărbătorile sfinte ale Paştilor. Senzaţia de linişte şi pace care te învăluie, treptat, în drumul spre Suceviţa se continuă, în mod firesc, în ospitalitatea (nu politeţea) cu care eşti întâmpinat de maici. Călătorului entuziasmat şi bulversat poate de ieşirea din lumea cea mereu grăbită nu i se răspunde, pentru început, la întrebările şi constatările precipitate, decât printr-o invitaţie de a şedea la masă, „pentru a-şi mai ostoi foamea şi setea drumului“. În acest timp, istorisirilor despre „iepuri care te îndeamnă la cumpărături“, „consumismul care ne invadează şi desacralizează, încetul cu încetul, tot şi toate“ sau despre „sărbătorile noastre, care nu mai sunt cum erau“ li se răspunde, zâmbind, că „la noi, la mănăstire, toate au rămas la fel“. „Marea sărbătoare a Învierii este, pentru noi, un «astăzi» permanent. Indiferent câte tentative de denigrare există sau vor exista, acesta este darul care ne susţine voinţa de a trăi, dând sens şi valoare autentică vieţii noastre de fiecare zi. Fără Înviere, zadarnică este toată filosofia, toată ştiinţa şi arta, zadarnică toată osteneala, zadarnică orice fel de renunţare. Fără Înviere, totul ar sfârşi odată cu moartea“, îmi spune maica stareţă Mihaela Cozmei.

„Iisus nu înviază singur“

Când o întreb pe maica stareţă dacă sacrificiul, chiar şi la o scară infinit mai mică decât cel făcut de Mântuitorul Iisus Hristos, este o condiţie a învierii, a transformării noastre, răspunsul este cât se poate de simplu: „Iisus nu înviază singur“. „Învierea nu este o simplă manifestare a puterii dumnezeieşti. Mântuitorul nostru Iisus Hristos coboară în iadul sufletului nostru, în cel mai adânc abis al umanităţii, trăieşte total drama noastră, cu un singur scop: pentru ca pe noi să ne învieze! «Ca să înviezi împreună cu Hristos, trebuie să te îngropi mai întâi cu El, adică trebuie să se petreacă o schimbare din temelie în însăşi fiinţa ta, ca să devii făptură nouă» (II Cor. 5, 17)“, este convinsă maica stareţă, care, în încheierea discuţiei noastre, îmi spune cum trebuie să ne pregătim şi cum să trăim, creştineşte, această perioadă premergătoare sărbătorii Învierii. „Să ne curăţim sufleteşte şi trupeşte, să ne luminăm, unul pe altul să îmbrăţişăm şi să iertăm toate pentru Înviere. Aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel, fără Înviere, nimic nu suntem, fără Înviere, nimic nu ne foloseşte şi zadarnică ar fi credinţa noastră. De aceea, în timpul cât a mai rămas până la această mare sărbătoare a creştinătăţii, să găsim răgaz pentru sufletele noastre şi să trăim mai profund, pentru a ne obişnui cu prezenţa lui Dumnezeu. «Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le». Acest crez a fost bucuria înaintaşilor noştri, exprimă bucuria noastră şi va însemna şi bucuria generaţiilor viitoare. Fie ca praznicul Învierii Domnului să ne fie şi nouă prilej de înviere sufletească, de viaţă nouă, de bucurie, pocăinţă, iertare şi de sporire în iubire către Dumnezeu şi aproapele nostru“, este binecuvântarea maicii stareţe de la Suceviţa la despărţire.