Refugiatul, aproapele prin care trece drumul spre Dumnezeu

Sfinții Părinți spun că „drumul spre Dumnezeu trece prin aproapele nostru”. Pe această cale a iubirii creștine, străjuită simbolic de Ceahlău, în România, și de statuia ducelui de Richelieu, fondatorul Odesei moderne, îmbrăcată în aceste zile în 1.200 de saci de nisip, în Ucraina, s-au întâlnit soții Tania și Lucian Vamanu, din Buhalnița, județul Neamț, cu aproapele: 14 refugiați din Ucraina, mame și copii, pe care, de la începutul lunii martie, îi adăpostesc în casa lor, împlinind cuvântul din Eclesiast, unde se spune: „Ajută pe aproapele tău după puterea ta și ia aminte să nu cazi”.

„Ca și adevărul - cum am găsit scris în prefața albumului fotografic «Buhal­nița, legenda de la poalele Ceahlăului», semnată de ­Andrei Baciu - frumosul nu se poate recunoaște decât dacă iei parte ființial, măcar un pic, la el.” Pentru a mă împăr­tăși din acest frumos al legendarei așezări de pe malul lacului Izvorul Muntelui, venisem și eu la Buhalnița, împreună cu niște rude, la pensiunea soților Tatiana (Tania) și Lucian Vamanu, fără să bănuiesc măcar că aici ne vom împărtăși cu toții, ființial, dintr-un alt fel de frumos: cel al iubirii creștine a aproapelui. Căci găzduirea în casa lor de către soții Vamanu a unui grup de ucraineni fugiți din calea războiului nu poate fi înțeleasă decât ca iubire de frate. Ca apropiere de Dumnezeu prin cel de lângă tine aflat în mare suferință.

Șoc, confuzie, neputință

Povestea acestor familii înju­mătățite de război, căci soții și tații copiilor, bunicii și unchii au rămas acasă, în Ucraina, nu poate fi redată ușor, simplu. Șocul, confuzia, neputința de a crede și a înțelege cum într-o clipă viețile lor s-au schimbat fundamental sunt tot atâtea obstacole în calea rațiunii și mărturisirii. Totul este ca într-un coșmar. Și a vorbi despre coșmar nu este ușor. Războiul, viața, amintirile, bucuriile, durerea, grijile, incertitudinile, refuzul minții de a crede că tot ce se întâmplă cu țara lor, cu frații lor ruși, care acum îi atacă, le distrug orașele, locuin­țele, spitale, școli etc., s-a amestecat, devenind un fel de lavă vâscoasă, care cară totul spre hău.

Cu ajutorul doamnei Tania ­Vamanu, care vorbește fluent rusa și ucraineana, am reușit să comunic cu aceste femei, care de la începutul lunii martie 2022 sunt, împreună cu copiii lor, oaspeții familiei din Buhalnița.

Tatiana s-a refugiat în România cu fata de 10 ani și cu băiețelul de 15 ani. Este jurist și profesor de limba engleză. A lucrat timp de 15 ani pe vase de croazieră; Ludmila, care este director al filialei unei instituții ce colaborează cu Centrala Nucleară de la Cernobâl, a ajuns la Buhalnița cu băiatul de 10 ani; Olga, de profesie economist, s-a refugiat cu cele două fete de 13 și, respectiv, 10 ani; cea de-a doua Ludmilă (Liuda) este de profesie tot economist, în prezent casnică, a fugit din calea războiului cu cele două fete de 13 și, respectiv, 19 ani. Aceste mame sunt din Odesa. Lor li s-a adăugat Nina, sora Taniei Vamanu, din Cernăuți, care a venit cu Vaniușa, un băiețel de 3 ani, și cu Alexandra, de 9 ani. Ele au intrat în România prin vama Giurgiulești, în zilele de 2 și 3 martie, și au ajuns la Buhalnița în 4 și respectiv 5 martie.

Totul a început la ora 5:00

„Totul a început într-o dimi­neață, pe la ora 5:00, când rușii au bombardat Odesa, de trei ori. Tot orașul s-a trezit. Toată Ucraina se trezise, pentru că fuseseră bombardate mai multe orașe din țară. A fost un șoc pentru toată lumea. Nimeni nu înțelegea ce se întâmplă. În dimineața aceea trebuia să mergem la serviciu. Și, ca noi, milioane de ucraineni. Cine se gândea că într-o clipă viețile noastre nu vor mai fi la fel? Vestea că suntem atacați s-a răspândit fulgerător pe rețelele de socializare”, îmi spun mamele. „În prima zi au fost bombardate cinci orașe și 12 aeroporturi. Când am plecat, soțul meu și soțul Ludmilei ne-au condus ­până la graniță, apoi ei s-au întors la Odesa”, ne povestește Olga.

„Cu trei ani în urmă, Olga, Ludmila și Tatiana au fost cu ­familiile lor la noi la pensiune. Tot de atunci am ținut legătura cu ele. Când erau sărbători de exemplu, ne trimiteam mesaje, conversam și ne vedeam pe internet. Vorbeam mai mult cu Ludmila. Din ziua în care am aflat că în Ucraina a început războiul, în fiecare dimineață îi scriam mesaje, o întrebam ce se întâmplă la ei, cum sunt și o tot chemam să vină la noi cu copiii, dar ea refuza. La un moment dat, Ludmila și Tatiana au fugit cu copiii din Odesa și s-au ascuns în Mitrovka, o localitate de la granița cu Republica Moldova. În cele din urmă, m-au contactat și mi-au spus că s-au hotărât să vină cu copiii la noi, dar ne-au rugat să o primim și pe Liuda, o rudă a lor, împreună cu cele două fete ale ei. Le-am spus să vină, că nu este nici o problemă. De altfel, toate aceste mame sunt rude apropiate, cumnate, cumetre. Lucian a vorbit cu un prieten din Brăila să le primească la el pentru o noapte. A doua zi am mers acolo, le-am luat și le-am adus la pensiunea noastră din Buhalnița. Celelalte mame au stat cu copiii 24 de ore pe drumul spre vama ucraineană. Apoi au trecut, și în 5 martie au ajuns și ele la noi”, ne mărturisește Tania Vamanu.

Bunătatea românilor

De multe ori, femeile privesc în gol, înghițindu-și lacrimile. Le urmăresc stingherit reacțiile și le admir în același timp. Nu pot să nu le remarc demnitatea și dragostea cu care vorbesc despre patria lor, despre soții și părinții lor, despre colegii și prietenii care au rămas acasă să lupte pentru a-și apăra orașele, casele, țara.

„Soții noștri sunt foarte triști, dar sunt mulțumiți că aici, în România, la Buhalnița, unde suntem găzduite, ne aflăm în siguranță împreună cu copiii noștri. De altfel, de cum am pășit dincoace de graniță, românii ne-au întâmpinat cu dragoste, ne-au dăruit ceaiuri calde, mâncare, medicamente, produse de igienă, cartele telefonice. Nici rudele apropiate nu s-ar fi purtat așa cu noi. Despre toate acestea vorbim cu soții noștri și asta le dă putere. Iar noi ne hrănim din curajul și puterea lor. Acolo nu este clar nimic. Ne spun doar să avem grijă de copii. Nu am crezut nici un moment că vom fi atacați de Rusia. De altfel noi avem rude în Rusia. Numai că ele parcă ar fi spălate pe creier, pentru că refuză să priceapă ce se petrece cu adevărat cu orașele noastre, cu viețile noastre. Putin le spune că armata lor a intrat în Ucraina ca să ne... salveze! Dar de ce și de cine să ne salveze? Noi ne-am născut și trăim în Ucraina. Acolo am crescut, acolo am învățat, acolo muncim, fără probleme, acolo ne-am crescut și educat copiii. De cine să ne salveze soldații ruși? Am crezut că doar în Donbas sunt probleme. Dar după aceea ne-am dat seama că rușii vor să ocupe toată Ucraina. Copiii mai mari înțeleg ce se petrece acasă și se întristează. De aceea încercăm să-i protejăm, nedându-le voie să se uite la televizor. Cei mici nu știu despre ce e vorba, dar sunt bucuroși că sunt împreună și că se joacă. La despărțire de tații lor au plâns foarte mult. Noi nu am vrut să plecăm din țară, să ne lăsăm soții singuri acolo, dar ei pur și simplu ne-au forțat să fugim și să ne punem la adăpost în România, spunându-ne că vor veni și ei pe urmă. Vorbim în fiecare zi cu soții la telefon, la fel și copiii. Ne sunăm mamele și tații, frații care ne-au rămas în Ucraina. Deocamdată bărbații noștri nu au fost încorporați, dar fac voluntariat. Pregătesc mâncare pentru soldații ucraineni, le aduc medicamente, îmbrăcăminte curată, umplu saci cu nisip și muncesc la ridicarea baricadelor. Ludmila are o casă pe malul Mării Negre, în care acum sunt încar­tiruiți militari. Soțul Liubei, care cunoaște mecanică, ajută la repararea tancurilor. Cu toții sperăm ca războiul să se termine și fiecare să se întoarcă acasă. La Mitrovka și în Ismail au fost împușcați mulți cetățeni civili. Când am plecat am luat cu noi doar câteva haine și câte două rânduri de schimburi pentru copii, în rest nimic”, ne mărturisesc aproape în cor cele cinci mămici.

Ca într-o mare familie

Soții Vamanu le oferă oas­peților multă căldură sufletească. „Am dorit ca aceste persoane să stea la noi fără nici o obligație financiară. Dar nu au acceptat. Le-am asigurat că totul este în regulă, că nu trebuie să ne dea nimic. Ele au spus însă că dacă nu acceptăm să ne plătească serviciile, se vor duce în altă parte. Și, ca să nu se simtă totuși stânjenite, le-am spus că ne vor achita doar o sumă modică, și asta numai după ce se vor întoarce la casele lor și-și vor relua viața din punctul în care au lăsat-o. Mamele își mai cumpără alimente, pe care le gătim împreună în bucătăria noastră. Trăim aici toți ca într-o familie. Împreună pregătim hrana, dăm să mănânce copiilor, facem curățenie, spălăm, ca într-o casă cu multe suflete. Tatiana, care a lucrat 12 ani pe vase de croazieră, împreună cu Ludmila au început să-i învețe pe copii să-și facă singuri curățenie în camere foarte sârguincios. Când a început războiul în Ucraina am chemat-o și pe sora mea, Nina, de la Cernăuți. Așa suntem noi. Când cineva se află în necaz, facem tot posibilul să ajutăm. Aceste mame, când se trezesc dimineața, tot speră să se termine coșmarul și să se întoarcă acasă. Dar de fiecare dată se întristează când văd că dezastrul continuă, că mor atâția oameni, că tot mai multe localități sunt bombardate, că sunt distruse spitale, școli, blocuri de locuit ori case. Ele știu că ucrainenii nu vor ceda și-și vor apăra țara cu mult curaj și dăruire. Se roagă la Dumnezeu ca Putin să se lumineze și să pună frâu acestei nebunii. Dar tot ele cred că Ucraina nu va ceda niciodată. De opt ani în Donețk și Lugansk se duc lupte. Acest război este plănuit de multă ­vreme și nu vizează doar țara lor, ci toată Europa, mi-a spus Ludmila. El vrea să scape de NATO. Ucrainenii speră să fie închis spațiul aerian al țării lor, pentru a înceta bombardamentele rusești. Lor nu le-a rămas altceva decât să ceară sprijin lumii. Acum, acolo este mare criză de alimente, de pâine, în primul rând, dar și de carbu­ranți. Toate s-au scumpit, pentru că rețelele de aprovizionare au fost distruse de bombardamente”, ne mai ­spune doamna Tania Vamanu.

Rugăciuni și o statuie îmbrăcată în nisip

Nu poți să nu observi atenția cu care ucrainencele își îngrijesc copiii. Pe Alexandra, fata Ninei, familia Vamanu a înscris-o deja la școala din Buhalnița, în clasa a III-a, pentru că ea vorbește limba română. Ceilalți copii, de luni, 14 martie, au început să facă școală online, în limba ucraineană, pentru că acum există și această posibilitate. În pensiune, copiii servesc masa, dorm, se joacă, se plimbă, fac sport.

Femeile știu că Patriarhul ­României, ceilalți ierarhi, cre­din­cioșii și preoții în bisericile româ­nești înalță rugăciuni pentru pace. Și ele se roagă la Dumnezeu să fie liniște în Ucraina și peste tot în lume. Ar dori să meargă la biserica din sat, dar, neînțelegând limba, încă nu au fost la slujbe. Dar soții Vamanu le vor duce la Mănăstirea Petru Vodă să se roage acolo cum doresc și cum știu ele. Au vorbit chiar cu un preot să le primească și să se roage împreună și la mormântul părintelui Iustin Pârvu.

Înainte de a ne despărți, Ludmila a ținut să-mi arate o fotografie care a făcut înconjurul lumii. Este vorba despre o statuie pe care locuitorii Odesei au îmbrăcat-o în saci de nisip, ca să nu fie împușcată de soldații ruși. Acest monument îl înfățișează pe ducele de Richelieu, fostul guvernator al Odesei, principalul simbol al orașului de la Marea Neagră. Un monument de importanță națională, care în aceste zile a devenit simbol al hotărârii soldaților de a apăra orașul. Ducele de ­Richelieu (1766-1822), pe numele său Armand-Emmanuel de Plessis, strănepot al cardinalului ­Richelieu, a fost un proeminent om politic în timpul Restaurației franceze. După executarea regelui Ludovic al XVI-lea, a plecat în exil și s-a alăturat armatei imperiale ruse, servind ca guvernator al Odesei între anii 1803 și 1814. El a reformat orașul, a îndepărtat elementele corupte din adminis­trație, a încurajat agricultura și comerțul, a construit facilități ­portuare, transformând Odesa ­într-un oraș modern. Sculptorul Martos i-a ridicat un monument din bronz în 1828. În onoarea celui mai cunoscut francez al ora­șului, o stradă și un liceu, un parc, un complex cinematografic, un brand de coniac și șampanie și chiar un pui de elefant de la grădina zoologică îi poartă numele.

Cehov spunea că „răul nu este să urăști câțiva dușmani, ci să nu-l iubești suficient pe aproapele tău”. Pentru că acest fel de iubire trece prin cel de lângă noi și este drum spre Dumnezeu. Pe această cale, străjuită simbolic de Ceahlău și de statuia ducelui de ­Richelieu din Odesa, pășesc acum împreună soții Vamanu din Buhalnița și cei 14 refugiați ucraineni, toți înțe­legând că „aproapele e oglinda noastră”, așa cum spunea părintele Arsenie Boca.