Restaurarea bisericii de lemn din Călugăreni

Restaurarea bisericii de lemn „Sfântul Nicolae“, monument istoric şi de arhitectură populară religioasă din Călugăreni, judeţul Giurgiu, s-ar fi adăugat statistic, fără nici un fel de conotaţii speciale, şirului de obiective similare repuse în valoare în judeţ în ultimii ani. O anume taină şi o angajare voluntară exemplară a unor tineri arhitecţi şi pictori restauratori, în „duhul lemnului sfinţit“, au transformat însă actul lor profesional în jertfă. Iar Dumnezeu nu a ezitat să le răspundă.

Biserica de lemn din Călugăreni, construită, după date incerte însă, pe la începutul secolului al XIX-lea, poartă în sine o încărcătură istorică şi spirituală atât de importantă, încât fiecare centimetru pătrat din lemnul ei ar trebui păstrat în casete de argint. Ridicarea ei de către credincioşi (după tradiţie, din lemnul a trei stejari seculari dăruiţi de o văduvă, sau în altă variantă, dintr-un singur copac), drept mulţumire lui Dumnezeu, este legată, mai presus de fire, de domnitorul Mihai Viteazul. Poate şi de aceea era atât de preţuită de Nicolae Iorga. Aici, la Călugăreni, în 23 august 1595, domnitorul a purtat la piept în bătălia cu turcii mâna dreaptă a Sfântului Ierarh Nicolae, pe care în 1599 a dăruit-o Bisericii „Sfântul Gheorghe“ din Bucureşti.

Angajament asumat

După decenii de ruinare, din biserica iniţială a rămas doar Altarul, care, aşa cum spunea un confrate, nu mai era „iesle pentru Prunc, ci culcuş pentru câini“. În 2012, câţiva tineri studenţi de la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti s-au angajat voluntar, dintr-un entuziasm tineresc şi din dorinţa de „a lăsa ceva în urmă“, să o redea lui Dumnezeu. Au primit binecuvântarea Preasfinţitului Părinte Ambrozie, Episcopul Giurgiului, au realizat o platformă, au obţinut toate avizele de specialitate şi au purces la treabă.

„Proiectul se realizează fără nici un fel de sprijin din partea autorităţilor. La orice mişcare mai serioasă biserica s-ar fi putut distruge. Mai ales icoanele. Am pornit la drum doar cu o pită, o slană şi o palincă de la o rudă «de pe dealuri». Echipa cuprinde 7-8 arhitecţi, iar pictorii restauratori sunt studenţii domnului profesor Dorin Handrea, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă «Justinian Patriarhul» din Bucureşti, Catedra de artă sacră. În prezent, biserica restaurată se află în stadiu de premontare în atelierele Mănăstirii «Sfântul Ioan Rusu» din Episcopia Giurgiului“, spune arhitectul Valer Crişan, membru al echipei de restauratori, iar icoanele se restaurează în atelierul Facultăţii de Teologie. Elementele noi folosite la reparaţii au fost realizate în aceeaşi tehnică străveche - stejar crăpat şi cioplit - de către Badea Alexe, cioplitor în lemn din Mărişel, judeţul Cluj, meşter adus în echipă de Ştefan Roşu, un tulnicar tânăr din Apuseni.

„La o primă evaluare, biserica de la Călugăreni pare a fi fost ridicată pe la 1800, dar profesorul Handrea spune că icoanele sunt de pe la 1750. Datarea poate coborî şi mai jos în timp, având în vedere că un al doilea strat de înhumare descoperit de arheologi în cimitirul sitului datează de pe la 1700 sau chiar de mai demult. De aceea şi bisericuţa poate să fi fost construită pe o vatră mult mai veche. Ea este valoroasă şi datorită tehnicii folosite în construcţie, fiind printre puţinele obiective din lemn din zona de sud a ţării care mai păstrează acest tipic de lucru. De asemenea, elementele de tâmplărie adăugate mai târziu sunt şi ele foarte interesante“, mai spune arhitectul Valer Crişan.

Mâna lui Dumnezeu

Părţile din lemn ale locaşului au fost aduse la Universitatea de Arhitectură din Bucureşti. Când s-a făcut „desfăşurata bisericuţei“ în spaţiul de expoziţie, cei prezenţi s-au înfiorat într-un fel de ceea ce urma să fie restaurat. „Era clar că acele lemne putrezite purtau ceva în ele: tradiţia bătrânilor, sudoarea şi credinţa lor. Când te gândeşti că ai acolo vreo 200 de ani de istorie, te cuprinde frica să nu cumva să strici ceva prin intervenţia ta. Iar faptul că numai patru tineri arhitecţi au reuşit să demonteze bisericuţa în trei zile, ceea ce ar fi reuşit doar o întreagă echipă de specialişti, e clar că aici e vorba de o ocrotire a lui Dumnezeu. Nu ar trebui să intrăm într-un pietism ieftin, dar înţelegi că lucrurile acestea ţărăneşti, făcute cu mintea întreagă şi cu credinţă, poartă o anumită încărcătură, dincolo de ceea ce se vede. În acelaşi context se încadrează şi faptul că un al doilea meşter din Apuseni, care a venit cu şindrilarul Nicolae Tomuş şi feciorii acestuia la montare, a indicat cote şi proporţii identice cu cele stabilite de noi în proiect, deşi nu văzuse încă planul! În afară de Episcopia Giurgiului, care s-a implicat şi financiar în proiect, nu am primit ajutor de la nimeni. Noi consideram că lucrarea va fi gata în trei luni. Dar lipsa resurselor a prelungit termenul. Oricum, mult nu va mai dura până va fi repusă pe vechiul amplasament şi sfinţită“, mi-a mai precizat tânărul arhitect.

Mărturisire şi credinţă

L-am rugat apoi să definească într-un fel angajamentul lor voluntar. Răspunsul lui m-a lăsat fără cuvinte, căci ceea ce a spus Valer Crişan este mai presus de rostire. Este mărturisire de credinţă: „Gestul nostru poate însemna şi asta: vreţi, nu vreţi, de noi nu scăpaţi! Această bisericuţă este o bucăţică şi din ţara noastră. Nu puteam aştepta nu ştiu ce strategii şi proiecte ale unui minister sau hotărârile a o sută de oficiali care aveau să plimbe ani în şir dosarele cu hârtii de colo-acolo până se renunţa la restaurare. Demersul este al unui grup, dar începutul a fost făcut pentru că unul dintre membrii lui a avut o problemă: după ani de băutură, droguri şi golăneală, după toate lucrurile închipuite şi neînchipuite făcute, ştiute, neştiute şi nespovedite, se ajunsese la boală. Dar ea, boala, avea un tâlc. Şi odată ce acest tâlc a fost înţeles, a apărut nevoia de întoarcere la datina şi tradiţia bătrânilor, care este în final ortodoxă. Aflând asta, am dorit să aducem o mulţumire lui Dumnezeu. Şi acesta este proiectul. Numele unuia sau altuia din grup nu are nici o importanţă. Noi am participat împreună, nu există un şef de proiect, nu există unul mai mic sau sau altul mai mare. Fiecare a contribuit cu ce a ştiut, cum s-a priceput, cum a putut şi împreună am realizat acest lucru“.