Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Reportaj Restaurarea se face cu talent, dar şi cu frică de Dumnezeu

Restaurarea se face cu talent, dar şi cu frică de Dumnezeu

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Reportaj
Un articol de: Mariana Borloveanu - 01 Sep, 2014

Restaurarea unei biserici presupune multă experienţă, talent şi atenţie din partea pictorului care se angajează în astfel de muncă. Dacă până nu demult ucenicii şi specialiştii din domeniu se întâlneau doar pe şantierele de restaurare sau pictură, în ultima vreme s-au iniţiat întâlniri la nivelul Patriarhiei între toţi cei implicaţi în această profesie nobilă şi plină de răspundere. De asemenea, se fac pelerinaje de documentare, care au menirea de a-i ajuta pe cei mai puţin iniţiaţi să cunoască adevărata paletă de valori pentru a realiza în final cele mai frumoase acte de restabilire a frumuseţii de început a unei picturi deteriorate.

Am obţinut o privire de ansamblu asupra acestei profesii şi a modului cum trebuie realizată de la consilierul patriarhal al Sectorului patrimoniu religios, Dan Mihai Ivanovici, de la pictorul-restaurator Grigore Popescu-Muscel, dar şi de la expertul UNESCO în restaurare Nicolae Sava. Doamna Diana Iuliana Barbu, inspector eparhial al Comisiei de pictură bisericească din cadrul Patriarhiei Române, a subliniat necesitatea bunei colaborări între specialiştii acestei branşe.

O biserică restaurată „trebuie să rămână vie“

Consilierul patriarhal pentru patrimoniu religios, Dan Mihai Ivanovici, pictor bisericesc expert în restaurare, pictură murală şi lemn policrom, face câteva precizări esenţiale în vederea restaurărilor care se fac pe şantierele Patriarhiei Române: „Biserica Ortodoxă nu este de acord cu transformarea unei biserici dintr-o piesă de cult într-un muzeu. Există documentaţii în care sunt relevate toate elementele de restaurare, care au contribuit la conservarea monumentului respectiv. În acest context, biserica în care se slujeşte, în urma restaurării, trebuie să rămână o biserică vie ca percepţie vizuală. O restaurare este veşnic discutabilă. Este ca şi-n cazul unui bolnav care oricât de bine ar fi tratat, de vindecat nu poate fi vindecat niciodată. Aici restauratorul nu face altceva decât să prelungească viaţa operei de artă. Este foarte important să facem distincţie între o restaurare arhitecturală şi o restaurare funcţională. Nici un bun cultural nu poate să fie restaurat decât după principiile celui care are în custodie bunul respectiv. Biserica este a Bisericii, până la urmă, iar restaurările trebuie să fie făcute în deplină concordanţă cu canoanele acesteia. Biserica în care se slujeşte impune o conduită artistică şi spirituală, care să se întrepătrundă. Credinciosul care intră în biserică nu poate avea o stare de rugăciune, de comuniune cu Dumnezeu, dacă în faţa ochilor i se înfăţişează un sfânt fără ochi, fără gură, fără mâini. Aşa simte omul de rând, iar noi trebuie să răspundem printr-o restaurare care să vină în întâmpinarea dorinţei vizuale şi spirituale a celui care se închină în faţa acesteia. Restauratorilor le revine datoria de a-i face pe credincioşi să nu trăiască un sentiment de incoerenţă perceptuală“.

„Toată familia se mută pe şantier“

Restaurând de-a lungul anilor mari ansambluri de pictură în frescă, atât în ţară, cât şi în străinătate, pictorului Grigore Popescu-Muscel i s-a atribuit un prestigiu artistic imens, acesta fiind un incontestabil model de dăruire totală în slujba valorilor nemuritoare ale artei sacre. Maestrul spune că ansamblul ce urmează a fi restaurat trebuie să rămână unitar, astfel încât rezultatul muncii pictorului sau restauratorului să fie într-o permanentă şi desăvârşită simbioză. „Când eşti la început de drum şi nu stăpâneşti suficient de bine tehnica pe care doreşti să o abordezi, este nevoie de multă răbdare, mult studiu şi foarte mare atenţie la îndrumările primite atât în cadrul conferinţelor de lucru, cât mai ales pe şantier. Nu este admis ca un tânăr care vrea să facă restaurare să nu cerceteze în amănunt marile restaurări, făcute de dascălii lui. Mă refer aici la bisericile mănăstirilor Hurezi, Potlogi, Brâncoveni, care sunt de mare relevanţă pentru ei. Tinerii restauratori trebuie să parcurgă acest drum deloc uşor, cu multă răbdare şi cu conştiinţa că şi-au găsit adevărata vocaţie. Şi mai e ceva: pictorii şi restauratorii de biserici, din momentul în care pornesc pe acest drum, nu mai aparţin familiei, nu mai trăiesc viaţa cotidiană de familie asemenea celorlalţi, sau, în cel mai fericit caz, toată familia se mută pe şantier, însoţindu-l pe acesta la toate lucrările. Pictorul bisericesc se rupe de lume sau, mai bine zis, el îşi creează un univers al lui. Munca de creaţie impune un efort extraordinar şi acest lucru trebuie conştientizat încă de la început şi fiecare să-I dea slavă lui Dumnezeu că l-a binecuvântat cu acest har. Oricât de talentat şi de şcolit ar fi un tânăr, nu-şi poate asuma o lucrare de restaurare în stil brâncovenesc. Nu are cum. Arta brâncovenească este extrem de fragilă, fiind nevoie de o solidă documentare, dar mai ales de multă experienţă. Restauratorul implicat într-o astfel de lucrare trebuie să facă o minuţioasă cercetare şi să fie capabil să înveţe atât din greşelile altora, cât mai ales din greşelile lui. Pe cei care au venit în echipa mea şi nu au reuşit să se adapteze rigorilor şantierului i-am sfătuit prieteneşte să-şi găsească altă profesie, pentru că dacă nu ai vocaţie, atât restaurarea, cât şi pictura bisericească devin obositoare şi chinuitoare. Iar cei care se încăpăţânează şi merg înainte, deşi nu li se confirmă vocaţia, vor ajunge inevitabil la frustrări şi marginalizări. Mâine, dacă ar trebui să o iau de la capăt, aş fi cu siguranţă acelaşi om, cu aceleaşi criterii de valori şi cu mare respect pentru toţi cei care fac această profesie cu responsabilitate şi cu frică de Dumnezeu“.

Trebuie să ducem mai departe tradiţia din spaţiul danubiano-pontic

Având în vedere faptul că anul acesta este un an comemorativ Brâncoveanu, se abordează în mod special creaţia brâncovenească. În această idee, prof. univ. dr. Nicolae Sava este de părere că: „Trebuie să ducem mai departe măiestria artei noastre de tradiţie veche, renascentistă şi barocă, întrucât spaţiul danubiano-pontic nu a rămas neinfluenţat de evenimentele din Occident şi Renaşterea şi-a găsit reflexe, mai târzii, dar cu specific românesc. Trebuie să salvăm Ortodoxia de acele «infiltraţii» care sunt foarte perfide, aş putea spune, de tip iconoclast. Dacă pe vremea iconoclaştilor celui care picta o icoană sau se închina la o icoană i se tăia capul, astăzi s-a schimbat metoda: nu mai desfiinţează icoanele, dar le mutilează. Restauratorii le lasă într-o fază în care nu sunt nici artă şi nici religie, astfel încât credincioşii care intră într-o biserică sau privesc o icoană restaurată pur şi simplu fug din faţa acesteia, pentru că se sperie de ceea ce văd, de mutilările pe care le produc unii restauratori. Aceasta este o nouă formă de iconoclasm, cum spuneam, mai perfid, dar poate chiar mai periculos decât curentul iconoclast. Consider că este de datoria mea de a apăra acest segment al artei, din care trebuie să dispară neaveniţii şi să lase locul specialiştilor, care să-şi asume ceea ce fac şi să păstreze nealterate valorile pe care Biserica Ortodoxă le-a moştenit de-a lungul vremii. Personal, voi încerca să apăr acest sistem românesc de restaurare, conştient fiind că nu-mi va fi uşor. Am însă certitudinea că vor veni vremuri bune şi pentru restaurare, să nu uităm că poporul român a fost ocrotit, Dumnezeu nu ne-a părăsit niciodată“.

„Comisia de pictură bisericească va fi girul profesionalismului“

O părere competentă şi edificatoare ne-a oferit şi inspectorul eparhial Diana Iuliana Barbu: „Atât pictorii şi restauratorii cu experienţă, cât şi tinerii care sunt la început de drum în sfera picturii bisericeşti şi a restaurării trebuie să fie permanent ancoraţi în tot ceea ce este nou. În această idee, ne dorim ca fiecare întâlnire cu aceştia să fie un bun prilej de abordare a elementelor de schimb între maeştri şi ucenici, dar şi între specialişti. Am gândit acest gen de proiecte cu multă responsabilitate. Încă de la prima întrunire a pictorilor şi restauratorilor din întreaga ţară, ne-am propus să ne apropiem de ei şi de problemele lor, pentru că atâta vreme cât nu a existat o bună comunicare, ne confruntam cu sincope care în timp ar fi afectat această structură profesională. Acum se pare că suntem pe drumul cel bun şi aşteptăm să vedem care va fi rodul acestor întâlniri. Pelerinajele tematice pe care le-am organizat la obiectivele brâncoveneşti au avut menirea de a-i face şi pe tinerii din această branşă să conştientizeze responsabilitatea pe care o implică păstrarea şi conservarea acestor valori. Detaşarea de pictura laică şi implicarea responsabilă, bazată pe criteriile de valori pe care pictura bisericească le impune, sunt esenţiale. Numai aşa se poate păstra coerenţa unui sistem de valori, menit să păstreze o interdependenţă între arta bisericească şi rigorile pe care Ortodoxia le impune, pe fondul unui plan dogmatic de la care nimănui nu-i este îngăduit să se abată. Comisia de pictură bisericească va fi girul responsabilităţii şi profesionalismului, de care arta românească are nevoie“.