Costică Acsinte, fotograf în România primei jumătăți a veacului trecut, ar fi rămas, probabil, în lunga listă a creatorilor transformați de istorie în mari anonimi dacă n-ar fi existat Cezar Mario Popescu. Împătimit de fotografie și de istoria fotografică, acesta a salvat de pe fragilele plăcuțe fotografice imaginile surprinse de Costică Acsinte. Și le-a redat gratis răsfățului public. Până acum, vreo 7.000. Câteva dintre ele pot fi vizionate în galeria foto a acestui articol.
Sfârșitul anilor '20 ai secolului trecut. Slobozia, județul Ialomița. Tânărul Constantin Axinte își deschide atelier foto. Numele de pozar: Costică Acsinte. Și în război fusese fotograf, oficial, la cerere. Prin fața ochilor i-au trecut sute de cadre: soldați, câmpuri de luptă, arme de tot felul, răniți, explozii și cine mai știe ce alte grozăvii. Acasă, în târgul Sloboziei, și-a reluat îndeletnicirea. Cu atelier pe ulița mare, cu ustensile bune și cu sfaturile unui fotograf bucureștean consacrat, cu care se afla în permanent contact – așa a pornit la drum. Și drumul l-a dus, pe bicicletă, prin sate sărace dimprejurul Sloboziei, pe unde-a înveșnicit, pe cartonul fotografic, chipul României timpului său: oameni munciți, fețe asprite de griji, figuri înlemnite de solemnitatea clipei, femei frumoase, copii năstrușnici, țărani încurcați de straiul țeapăn de sărbătoare. Apoi, drumul l-a purtat prin târguri și iarmaroace, prin ogrăzi și curți de boiernași de țară, prin case de intelectuali ori de orășeni înstăriți, prin spitale și ateliere muncitorești, prin locuri de scăldat și prin grădini, pe aerodrom sau în port. A fotografiat doamne grațioase și domni scrobiți, copii bucălați, soldați ruși și români, prizonieri de război, familii, grupuri de muncitori ori de țărani. Desenând, cu lumină, viața cu toate ale ei.
Când nu era pe drum, lumea asta pestriță îl găsea în atelier. Ca un scenarist iscusit, îndată încropea un decor pe potriva personajelor. Iar oamenii plecau zâmbind, ținând în mână dovada că au fost personaje. Cu o pecete de profesionist pe verso: ștampila "Foto Splendid Costică Acsinte”.
***
În 1960, după patru decenii în care-a trăit doar pentru-a fotografia, Costică Acsinte (1897- 1984) se pensionează. În scurtă vreme, celebrul său atelier este demolat. Își duce bătrânețile în casa sa, din Slobozia, până în 1984, când părăsește, dar nu cu totul, lumea aceasta. Ochiul lui a rămas pe veci imprimat pe miile de clișee de sticlă, în care, neobosit, a arhivat viața.
Foto-pătimașul providențial
2004. Un tânăr jurist împătimit de fotografie, ce copilărise tot în Slobozia, în atelierul foto al tatălui său, observă la Muzeul Județean Ialomița un set de cărți poștale cu pecetea lui Acsinte. După o sumară investigație, află că muzeul are în custodie o comoară: circa 8.500 de negative fotografice pe plăcuțe de sticlă, nu toate inventariate și păstrate în condiții nu tocmai potrivite. Toate aceste negative, depozitate în niște lăzi de aprozar, fuseseră donate muzeului de Vasile, un nepot al lui Acsinte, la insistențele muzeografului Răzvan Ciucă, cel care le-a dibuit, dintru început, valoarea. "Pe-atunci eram jurist la RomSilva, numai ce-mi luasem prima cameră foto și primul meu gând a fost că trebuie să le salvez. Urgent. Să apuc să scanez cât mai multe, cât mai repede, ca să nu se degradeze”, povestește Cezar Popescu (Imaginea 1 din galerie, Foto: Andi Spot).
Cu gândul ăsta încearcă să inițieze un contract de colaborare cu muzeul. Se izbește de proverbiala birocrație de stat ca de un geam opac. Pentru o vreme pleacă din țară, ca fotograf pe un vas de croazieră, dar plăcile lui Acsinte îl bântuie. Întors, reia demersurile. Și nu se lasă până nu izbândește. În 2012, Cezar Mario Popescu încheie un contract de colaborare în regim de voluntariat cu Muzeul Județean Ialomița, înhămându-se la o treabă grea: digitizarea întregii colecții de fotografie a lui Acsinte. "Am încheiat contractul prin martie, dar am mai pierdut vreo șase luni încercând să obțin finanțare de la Consiliul Județean printr-un proiect. Când mi-am dat seama că totul e în zadar, mi-am zis ok, gata, o să fac totul pe cont propriu.”
Și, din acest punct, lumea primei jumătăți a veacului XX, văzută de Costică Acsinte, risipită pe mii de bucățele de sticlă, a început a se recompune.
Arhivistul României de târg a lui Acsinte
Costică Acsinte ar fi rămas, probabil, în lunga listă a creatorilor transformați de istorie în mari anonimi dacă n-ar fi existat Cezar Mario Popescu. Împătimit de fotografie și de istoria fotografică, acesta este îmecanicul” care a repornit, după aproape trei decenii de nemișcare, "locomotiva”, salvând de pe fragilele plăcuțe de sticlă imaginile surprinse de Costică Acsinte. Și redându-le gratis răsfățului public. Până acum, vreo 7.000. Așteaptă, la rând, alte vreo mie cinci sute. "Până în acest moment am avut șapte mii și ceva de surprize. Fiecare poză în sine e o surpriză. La fiecare scanare, curiozitatea e la fel de mare”, mărturisește zâmbind.
Azi, într-o lume tot mai apăsată de febra mercantilismului, Cezar Popescu, mustind de pasiune, entuziast chiar și în fața celor mai chinuitoare bariere birocratice, muncind imens fără a aștepta vreun câștig, căutând, de unul singur, soluții tehnice pentru a salva fiecare plăcuță în parte, pare un personaj aproape exotic. Ce-l motivează să meargă atât de hotărât mai departe? Credința că poate recupera o bucățică dintr-un trecut pe care-l moștenim cu toții, în sânge, dar despre care, vizual, încă n-am aflat destul. "Sunt și acum persoane care mă suspectează de vreun interes ascuns. De genul: «Totuși, ce vrea Popescu? Ce-i iese la chestia asta?». Dar nu-mi ies decât ochii din cap (râde). Pentru că am muncit foarte mult, cu niște sacrificii destul de mari. Și nu mă refer la cele materiale, pe care mi le-am asumat de la început, dar am și eu o familie. Și puținul meu timp liber trebuie să-l împart între plimbat fetița pe-afară, cu bicicleta, dus la înot, scanat și curățat plăcuțe. Mi-e greu, uneori mă gândesc că poate aceste plăcuțe ar mai putea aștepta, în timp ce fetița mea crește și pierd momente unice. Dar… asta mi-am propus, asta o să fac. Vreau să văd toate pozele lui Acsinte pe net. Apoi, dacă cele două albume or să aibă succes, o să continui să editez următoarea serie”, spune, cu modestie, Cezar Popescu.
O muncă de ceasornicar
La prima vedere, ar putea părea că digitizarea în sine nu presupune un foarte însemnat efort. E vorba însă de niște plăcuțe vechi de peste 80 de ani, care au fost păstrate în condiții precare și care au intrat, deja, într-un anume stadiu de degardare. Așa că până ajung să fie scanate, acestea trec printr-o migăloasă etapă de curățare, pentru ca, în final, să fie recuperat cât mai mult posibil din acel clișeu. O plăcuță fotografică este formată dintr-un strat de sticlă peste care e așezat un strat de emulsie, în fapt o masă de gelatină, în care sunt dizolvate cristale din săruri fotosensibile de argint. Fiecare dintre aceste straturi este curățat separat.
Apoi, plăcuța este scanată, pe urmă împachetată și ambalată individual, în plicuri speciale, pregătită pentru a fi depozitată. Astfel că, într-o singură zi, nu pot fi scanate mai mult de 20-25 de plăcuțe. După fiecare scanare, urmează un la fel de migălos proces de stocare a datelor.
Cezar Popescu e ca un ceasornicar elvețian. Nu-și permite greșeli. Munca e minuțioasă, exactă, dublată de atenție absolută. ”Cel mai deteriorat material de pe aceste plăcuțe este gelatina. În unele cazuri aceasta este pur și simplu încrețită. Apoi, suportul propriu-zis – sticla – este adesea zgâriat. Mi-a fost greu la început, pentru că tot ce folosesc acum pentru partea acesta tehnică, toate soluțiile și procedurile de curățare a trebuit să le caut și să le descopăr singur. Acum, eu le-am difuzat, liber, pe internet, sub formă de filmulețe sau de articole, pentru oricine are nevoie”, explică Cezar Popescu.
Munca de Sisif a acestui foto-pătimaș e concretizată acum în circa 7.000 de clișee pe sticlă, scanate și procesate la o calitate impresionantă, un site (colectiacosticaacsinte.eu) ce cuprinde nu doar tot ce a însemnat proiectul de recuperare a plăcuțelor fotografice, ci și toate fotografiile scanate, ordonate cronologic. Toate sunt în domeniul public, putând fi utilizate oricând, liber, de oricine. În plus, Cezar Popescu urcă, zilnic, toate noile informații, precum și fotografiile scanate, pe pagina de facebook a colecției Acsinte, pe contul de Twitter, precum și pe canalul dedicat pe Flickr Commons. De asemenea, o selecție de fotografii ce acoperă tema vieții sociale face obiectul a două albume tipărite de Editura Filos și lansate deja în București, Cluj și Iași.
Și tot efortul ăsta n-o să se oprească. ”Visul meu este să conving că în România este nevoie de un depozit de fotografie, cu temperatură și umiditate controlate, tocmai în ideea că o mulțime de fotografii se vor pierde. În 150-200 de ani, fotografiile vechi se vor pierde, fizic vorbind. Nu există dubiu în privința asta”, spune fotograful.
Apoi, dacă anumite proiecte se vor concretiza, vor urma și alți ”Costică Acsinte”.
Când istoria are noroc…
Dintre fotografiile lui Acsinte, recuperate de Cezar Popescu, m-a frapat puterea de expresie a uneia: o siluetă de femeie tânără, așezată pe un fotoliu de răchită împletită, cântând la mandolină. Plăcuța s-a degradat atât de mult, încât capul femeii a dispărut complet. Scanarea 1 la 1 a redat extrem de fidel procesul acestei degradări: o nebuloasă crescândă pare că mușcă, hulpav, taman capul din fotografie.
Imaginea asta mi-a adus în gând o spaimă. Dacă Cezar Popescu n-ar fi descoperit tezaurul din muzeul ialomițean, arhiva lui Acsinte ar fi ajuns la fel ca femeia din poză. Timpul ar fi mistuit plăcuțele, pe tăcute, încolțindu-le, încercuindu-le, devorându-le, lăsând puține, tot mai puține, până n-ar mai fi fost deloc.
Noroc că spaima a avut leac dinainte de-a se înfiripa. Popescu și lumea desenată de Acsinte pe sticlă au făcut corp comun. Iar România veacului trecut a mai primit, prin el, o bucățică din propriul chip.
Trist e că spaime de-astea or să tot fie. În România de odinioară au existat atât de mulți Costică Acsinte, iar în cea de azi se nasc atât de puțini Cezar Popescu.
