România profundă

„România nu se termină în Chitila”, spune o vorbă ironică adresată celor care au impresia că tot ceea ce e important de văzut și de știut se află în Capitală. Tot astfel, desigur, România nu se termină pe șoseaua de centură a Ploieștiului, la Dealul Feleacului sau în Pădurea Ceala de lângă Arad. Orice loc din România e de văzut și are o istorie care merită cunoscută. Am verificat asta recent în Țara Loviștei.

Perișani este o comună din județul Vâlcea care are sub aripa ei satele Băiașu, Mlăceni, Podeni, Poiana, Pripoare, Spinu și Surdoiu. În satul de reședință trăiesc un pic peste 1.800 de suflete, mai puține decât la recensământul anterior, când fuseseră înregistrați 2.326 de locuitori. Marea majoritate, mai exact 88,77%, sunt ortodocși, iar 11,06% nu și-au declarat apartenența confesională.

Scăderea populației comunei a început în timpul regimului comunist, când mulți țărani au fost convinși să-și caute de lucru în orașe. După decembrie 1989 a continuat tendința, localnicii plecând în special către Sibiu și Râmnicu Vâlcea. Au urmat la scurt timp plecările la muncă în străinătate. Tinerii se mai întorc totuşi ca să-și ridice o casă de vacanță, iar copiii şi adolescenții visează traiul urban, chiar dacă trăiesc într-un peisaj de vis.

Orice locuitor de pe Valea Băia­șului îți va spune cu mândrie că aici, și nu pe Valea Prahovei, a avut loc legendara luptă de la Posada dintre armata domnitorului Basarab I și cea a regelui Ungariei, Robert Carol de Anjou. De altfel, locul e marcat printr-o statuie a domnitorului român, într-o intersecție frumos amenajată. Oricum, istoria zonei e mult mai veche: pe aici a trecut drumul roman între ceea ce sunt azi Transilvania și Muntenia. 

În jurul satelor din Perișani sunt câmpuri întinse pe care, în afară de iarbă, cresc aluni, cireși și, mai ales, pruni, drept care pe-aici se face țuică bună. Din centru, de la Primărie, sunt 8 km până la Mănăstirea Sfântului Ioan Iacob Hozevitul din Țara Loviștei, despre care Ziarul Lumina a scris, 33 km, peste munte, până la Cetatea Poenari a lui Vlad Țepeș, 71 km, tot peste munte, dar cu un larg ocol, până în Nucșoara Elisabetei Rizea, 44 km până la Curtea de Argeș, 62 km până la Râmnicu Vâlcea.

Drumurile de acces nu sunt grozave, dar asta se va schimba, căci există finanțare pentru reabilitarea celui județean care taie mijlocul comunei, ducând spre satele ei. Este în faza de licitație un proiect de circa 60 de milioane de euro pentru cei 30 km de la Câineni până la limita județului Vâlcea, modernizarea având drept termen sfârșitul lui 2026.

Pe de altă parte, o îngrijorare, ca să nu spunem amenințare, plutește deasupra zonei: celebra, mult-promisa autostradă până la Sibiu va trece pe la marginea comunei. Pentru călători va fi minunată, pentru localnici nu prea. În primul rând, e vorba de exproprieri, de oameni care o să-și piardă casele, gospodăriile sau micile afaceri, primind în schimb compensații modeste. În al doilea rând - zgomotul și agitația șantierului, prevăzut să dureze trei ani, iar pe urmă zgomotul traficului și anularea parțială a sentimentului de a locui în natură. În al treilea rând, locurile fac parte din Parcul Natural Cozia, cu specii de plante și animale protejate. Dar asta e: progresul cere sacrificii.

O şcoală care se reinventează

Am ajuns acolo cu ocazia proiectului „Poveşti din bătrâni”, implementat de Business Teorema în parteneriat cu Școala Gimnazială Perișani și cofinanțat de Adminis­trația Fondului Cultural Național, program în care câteva zeci de elevi vor culege amintiri ale vârstnicilor din zonă. Poveștile (care se culeg deja la ora când citiți aceste rânduri) vor fi ulterior publicate într-un volum. Am stat de vorbă cu adolescenții locului. Sunt copii ca toți copiii acestor ani. I-am întrebat ce fac când nu sunt la școală și mi-au răspuns la unison: „Stăm pe telefon!” Dar nu e chiar așa! Discutând pe îndelete, am aflat că fac totuși și alte lucruri: își ajută părinții în gospodărie, joacă fotbal și multe alte jocuri, fac drumeții, merg duminica la biserică. Sunt majoritatea zvăpăiați și destui au trecut prin accidentări, chiar severe - un băiat a avut cinci fracturi și o fisură de vertebră, o fată și-a vătămat genunchiul, o alta are urmele unui foc pe care l-a provocat singură din imprudență -, dar toți își povestesc râzând aventurile! În general sunt plini de energie, de optimism și de bune intenții - de altfel au intrat voluntar în program și au început imediat să facă exer­ciții, înregistrându-și rudele sau prietenii și transcriind apoi mini-interviurile.

Școala Gimnazială Perișani a fost inaugurată în 1977, mi-a spus directorul ei, Costel Buican, profesor de geografie. Până în 1990 erau două clase paralele, după care a început să scadă numărul de copii și a devenit Școală de Arte și Meserii până în 2002, cu profil de croitorie. După desființarea acestui tip de școli, a devenit gimnazială, acum învățând în toată comuna 220 de copii, de la preșcolari la clasa a VIII-a. În 2014 s-a organizat învățământ profesional pentru clasele IX-XI, având contract cu o firmă de croitorie din Tălmaciu, care le asigura la absolvire locuri de muncă. S-a încheiat însă în 2020, din cauză că nu mai erau suficienți elevi ca să formeze o clasă.

Unitatea are foarte multe acti­vi­tăți extrașcolare, în primul rând un parteneriat cu Parcul Național Cozia prin care se organizează tabere, plus altele cu Asociația „Mun­ții Făgăraș” și ProPark din Brașov, cu proiecte de mediu. Anul trecut, elevii din clasa a VI-a au câștigat un concurs care le-a adus o tabără în județul Argeș, iar anul acesta, grație unei expoziții premiante, 40 de copii urmau să plece în județul Sibiu.

Mai mult, printr-un proiect Erasmus, câțiva elevi au fost în excursie în Portugalia, alții în Grecia, iar alții în Turcia. Turcii i-au dus într-o școală mai necăjită și într-una de top, pentru comparație! Cam necăjită arată și școala din Perișani, dar nu pentru mult timp: având finan­țare prin PNRR și cu contribuția Primăriei, va intra în renovare și reabilitare energetică, va avea panouri fotovoltaice, interiorul va fi schimbat în totalitate, inclusiv mobilierul, fiecare sală de clasă o să aibă tablă inteligentă, videoproiector, aparatură IT, copiator, imprimantă - iar termenul de finalizare e sfârșitul acestui an!

Un alt proiect e dedicat reducerii abandonului școlar și îmbună­tă­țirii rezultatelor la Evaluarea Națională. Elevii claselor V-VIII vor participa la activități remediale la matematică și română, iar la finalul anului școlar se va organiza câte un circuit turistic: în 2024 în Bucovina, în 2025 în Delta Dunării și în anul următor în Defileul Dunării. Vor participa toți elevii și toți profesorii din gimnaziu!

Apropo de excursii, directorul școlii ne-a povestit că, ajungând cu 12 copii la o grădină zoologică, doar unul dintre ceilalți mai văzuse așa ceva, restul au fost uimiți. Pe cont propriu, vara merg la mare cel mult douăzeci de familii din comună, dar nu pentru că nu și-ar permite - Perișaniul e o comună rostuită, casele arată bine -, ci doar pentru că nu le stă în obicei.

În „audiență” la preot

Am participat pentru prima oară în viață la Sfânta Liturghie într-un sat. Și ce frumos a fost! Biserica Perişani Băiaşu, având hramurile Sfinților Apostoli Petru și Pavel și Sfântului Ioan Botezătorul, domină centrul comunei. A fost ridicată în anii 1994-2001 cu binecuvântarea Arhiepiscopului Gherasim Cristea, care a sfințit-o în 2003. Este ctitorită de ministrul Ion Antonescu, originar din zonă, și de fiul lui, Daniel, iar pictura a fost executată de George Panțuru. 

Biserica este frumoasă, luminoasă, spațioasă şi dotată cu scaune comode. După slujbă, părintele paroh Dorin Potcovel a fost asaltat de enoriași, rezolvând cu răbdare problemele ridicate de aceștia, și apoi mi-a povestit că pe locul acela a fost o groapă cu grajduri pentru animale. După 1990, comunitatea a decis să ridice o biserică nouă, pe lângă cele două existente, ambele de la sfârșitul secolului al 18-lea. 

Duminica, la slujbă, vine multă lume. În mare parte vârstnici, dar și mai tineri și chiar copii. La sfârșitul Sfintei Liturghii și înainte de a-i primi „în audiență” pe toți cei care au un păs oarecare sau pur și simplu vor să stea de vorbă cu preotul, care le e și sfătuitor, acesta coboară în cimitirul aflat în spatele bisericii, în vale, spre pădure, într-un peisaj încântător, și binecuvântează mormintele către care îl cheamă familiile celor plecați la Domnul.

Părintele se trage din satul Spinu, dar e născut și crescut în Brezoi. În 1989 a intrat la Seminar, în Craiova, iar în 1994 la Facultatea de Teologie din același oraș. După studiile universitare a intrat în învățământ, s-a căsătorit și... a făcut armata, pentru că voia să devină preot militar. Din 2004 a fost preot la biserica din Ciunget, lângă Voineasa, care are o pictură unicat, iar de 16 ani e aici, la Perișani.

Spre deosebire de alți oameni din zonă, părintele consideră că autostrada le va fi benefică, întrucât va crea locuri de muncă. Tot­odată, m-a invitat la manifestarea anuală „Zilele Posadei”, la care vin profesori, universitari și cercetători care au găsit numeroase indicii că aici a fost celebra bătălie. Entuziasmul preotului pălește puțin când vorbim despre tendințele secularizante ale prezentului. „Cei de peste 40-50 de ani sunt tari în credință și nu o vor abandona niciodată, dar tineretul se îndepărtează foarte mult de religie. Nu cei de aici, copiii de aici vin la slujbe, dar în general”.

Înainte de a mă lăsa să plec - dar numai după ce am promis că o să mă-ntorc! - părintele paroh Dorin Potcovel îmi arată cu bucurie diplomele primite pentru activitatea catehetică. Cu așa preot, așa biserică și ținând cont de tot ceea ce am văzut în zonă, credința sigur va dăinui!

Când copiii pun sufletul, mâna și bursa

De locuit am locuit în Poiana. Altitudinea medie a satului cu mai puțin de 300 de locuitori este de 564 m, ideală pentru pășunat, deci pentru crescut oi, vaci și capre, pentru lapte și brânză de cea mai bună calitate! Tot ce se găsește în zonă este natural, nimeni nu stropește cu nimic nici o cultură.

Am stat de vorbă cu Denisa și Mihai Popescu, doi întreprinzători din Poiana, care, deși aveau o afacere în Râmnicu Vâlcea, s-au decis să creeze în sat o pensiune, Casa de Piatră, pentru turiștii doritori de izolare în natură. Dovadă că unii revin de 3, 4 sau 5 ori, iar copiii o consideră „casa noastră de vacanță de la Vâlcea”.

Clădirea principală își dezvăluie aspectul chiar din nume. Urmează, coborând panta către un mic râu, clădirea de relaxare, cu două jacuzzi și o salină, Căsuța din Poiană, suspendată pe piloni, și Căsuța Hobbitului! Mobila dintr-una dintre camerele acesteia este din familie, iar toate păturile sunt croșetate de mama Denisei. Deși rustică și într-un decor de basm, pensiunea are toate dotările moderne, inclusiv cablu TV, internet wi-fi şi centrală termică. Aproape totul e făcut de ei! Încercarea de a apela la meseriași a eșuat. „Ferestrele rotunde n-a fost în stare să le facă nimeni. Până la urmă le-a făcut soțul meu”, își amintește Denisa.

Și copiii (băiatul are 13 ani, fata 9) au participat, după puteri, la construcție, dar și la... finanțarea ei: într-o zi le-au spus părinților că vor să contribuie cu bursele lor școlare, căci au calculat că, la un loc, fac cât un palet cu saci de ciment...

Sculpturile au fost executate... din drujbă (știați că există un festival național de sculptură din drujbă?) de către Adrian Voican și Gabriel Pătrașcu. „Povestea a început”, spune Denisa, „cu doi tineri care au vrut să fugă de oraș. Am zis: Hai să facem ceva în natură!” Nu totul a ieșit conform intențiilor: ceea ce trebuia să fie căsuța lor de vis a ieșit ditamai casa, iar Căsuța din Poiană, gândită pentru un cuplu, a devenit una de familie. După care au zis să se oprească. Dar s-au uitat la Stăpânul inelelor și s-au hotărât să facă o căsuță a hobbitului. Denisa n-ar mai fi vrut bătaie de cap, dar (povestește râzând) s-a trezit că Mihai săpase un șanț mare. „– Și acum ce facem!? – Acum ne apucăm de treabă, că șanțul e urât!”

Ce-și face omul cu mâna lui

Totul e făcut manual. Nici n-au avut de ales, pentru că nici un utilaj nu putea coborî pe panta abruptă. „Fiecare piatră sau pietricică e pusă manual de soțul meu și e lipită de mine și de copii. E o afacere de suflet și sperăm că ei o vor duce mai departe tot cu sufletul”. 

Construcția a început în 2015 și... nu s-a terminat încă. „Ne reinventăm tot timpul!”, râde Denisa, veselă tot timpul și cu o fire pozitivă. Primii clienți au fost prietenii, prietenii prietenilor și așa mai departe, s-au adus unii pe alții. Ulterior, soții Popescu au intrat pe toate platformele turistice și au început să vină oameni din toate colțurile țării („Și de la Iași! Eu n-aș bate drumul de acolo până aici!”), plus Germania, Franța sau Anglia - în care au fost pro­mo­vați, căci au ajuns în emisiunea despre cazări inedite din lume. „Sta­țiunile de munte s-au cam transformat în orașe montane. Aici sunt trasee în zonă, avem cascade foarte frumoase, rezervația de fragi, rezervația mugurilor de brad, tot timpul anului ai ce explora în natură”.

Când a adus sarea pentru salină (7 tone în total), Mihai a „pierdut” o bună parte pe drum, căci consătenii îl rugau să le dea și lor. Și le-a dat. Gratis, desigur. 

Am fost și în satul Mlăceni, invi­tați la o masă în familie, care a înce­put cu o rugăciune. Nu doar că am in­trat în atmosfera locului, dar chiar ne-am simțit ca acasă, vorbind cu toți, indiferent de vârstă, de parcă ne-am fi știut de când lumea. Am ascultat povești despre cum fugeau oamenii cu animalele în pădure, pe munte, să nu le fie luate, când au in­trat rușii, și ne-au încântat umorul celor mai vârstnice doamne şi familiaritatea lor cu tehnica și cu limbajul zilei de azi.

Am plecat din Ţara Loviştei cu certitudinea că România profundă e neschimbată și nepieritoare.