Anul 2023 marchează împlinirea unui secol şi jumătate de la moartea lui Alexandru Ioan Cuza, rămas în memoria colectivă drept una dintre cele mai luminoase figuri ale istoriei noastre. În puținii, dar intenșii săi ani de domnie, s-a remarcat drept un iubitor și un apărător al oamenilor simpli, de la sate, pe care i-a înțeles mai bine mai ales în timpul șederii la Ruginoasa, singura moșie pe care a deținut-o și unde s-a simțit acasă.
Astăzi, Ruginoasa nu iese cu nimic neobișnuit din tiparul satelor ieșene. Vacarmul neîntrerupt al șoselei naționale ce șerpuiește chiar prin mijlocul așezării se topește în liniștea din întinsa grădină a palatului lui Cuza, un patrulater în care, prin felul în care povestea acestui edificiu a fost reconstituită, s-a conservat spiritul unei epoci, dar mai ales spiritul ultimilor proprietari - Alexandru Ioan Cuza și soția sa, Elena. Cu porțile impunătoare la drum, „castelul lui Cuza”, cum îl numesc localnicii, atrage atenția și acum la fel ca odinioară. Clădirea de azi încorporează numai zidurile care au rămas întregi după bombardamentele din cel de-Al Doilea Război Mondial, dar stilul arhitectural a fost replicat întocmai celui gândit la restaurarea făcută, în 1847, de Costache Sturdza. Dantelăria neogoticului împrumutat atunci din înfățișarea castelului verilor Sturdzești de la Miclăușeni a fost reconstituită fidel.
Odată ce intri pe poartă, simți că, într-un fel, te întâlnești cu trecutul. Înfățișarea clădirii, vecinătatea cu biserica veche a Sturdzeștilor și cu mormintele în care se odihnesc fratele, fiii și mama lui Cuza, precum și boierii ctitori, spațiul larg, altădată una dintre cele mai elegante grădini boierești din Moldova, totul respiră ceva dintr-un timp pe care acum putem doar să-l intuim.
Cum va fi fost, odinioară, locul? Cine a pus temelia primei case boierești în perimetrul acesta? Cum erau proprietarii și ce putea oferi Ruginoasa acelui veac, la 60 de kilometri depărtare de târgul Iașilor? Sunt întrebări la care, mergând pe aleea îngustă, spre biserica ce poartă hramul „Adormirea Maicii Domnului”, te tot gândești. Apoi descoperi frumusețea lăcașului devenit, sub Cuza, biserică domnească - pilaștrii impunători ai pridvorului, cupola rotundă, zidurile albe, care au văzut trecând prin fața lor două secole. Și începi să înțelegi că ceea ce a rămas fizic aici drept mărturie nu face decât să amplifice sentimentul că orice veac nu pleacă niciodată definitiv, că, la scara istoriei, trecerea timpului e o iluzie. Cuza și timpul lui pot fi reîntrupați ori de câte ori intri în acest spațiu.
Ruginoasa începutului de veac 19
Palatul de la Ruginoasa a fost zidit între anii 1800 şi 1811 de boierul Săndulache Sturdza, moșia aflându-se în posesia acestei familii încă din secolul al 17-lea, când fusese cumpărată de la Duca Vodă. Construit în stil neoclasic, după moda vremii, de arhitectul vienez Johan Freiwald, era, cu siguranță, unul dintre cele mai impozante din Moldova acelor vremuri. De la o curte boierească nu lipsea, însă, aproape niciodată biserica. Așa că și Săndulache Sturdza a construit una, la 1811, operă a aceluiași arhitect Freiwald, în vecinătatea casei, pe locul unei mai vechi bisericuțe de lemn. „A construit și un parc la Ruginoasa, cu alei nisipite şi prunduite, cu multe specii de copaci, unii aduşi de la moşiile de la munte, a sădit copaci şi tufari şi tot felul de plante decorative. Tot în parc a mai făcut şi un iaz mare, în jurul căruia a sădit sălcii pletoase”, explică expertul în patrimoniu cultural Simona Hărmănescu, muzeograf la Palatul „Alexandru Ioan Cuza” de la Ruginoasa. Mai târziu, fiul lui Săndulache, Costache Sturdza, va da casei, în timpul unui amplu proces de refacere (1847-1855), alura neogotică pe care a păstrat-o până astăzi.
Familia Cuza a ajuns să se atașeze de Ruginoasa după ce, în 1862, a cumpărat moșia de 8.000 de hectare de la Banca Moldovei, devenită proprietară când un urmaș al Sturdzeștilor, Alexandru, nu și-a putut achita unele datorii. Domnitorului i-au plăcut locul retras, liniștea așezării, codrii dimprejur, socotind nimerit a amenaja aici o reședință de vară. Așa că Ruginoasa a devenit în scurtă vreme „acasă” pentru cei doi soți.
Amprenta Doamnei Elena
Casa era părăginită, ca și parcul din jur. În doi ani, cu tenacitate și cu mult gust, Elena Cuza a transformat-o într-un cămin cald și primitor. „La ultima restaurare, cea din 2008-2013, noi ne-am ghidat după două documente întocmite chiar de Elena Cuza, unul aflat la Biblioteca Academiei, altul, un manuscris în limba franceză, în patrimoniul Muzeului Unirii din Iași, în care descria exact materialele folosite, cum arătau încăperile, ce culoare avea tapetul, ce mobilă, de unde fusese procurată. Doamna Elena e cea care a trăit cel mai mult timp aici. Tot palatul poartă amprenta Doamnei”, explică muzeograful Simona Hărmănescu.
Elena Cuza a locuit la Ruginoasa din 1862 până în 1907. În această perioadă, l-a urmat sporadic pe Cuza în exil, revenind din când în când la Ruginoasa. A fost locul în care a simțit că poate evada din opulența societății de la București. Aici i-a crescut și pe fiii domnitorului, rezultați din legătura pe care acesta a avut-o cu Maria Obranovici. „Elena Cuza a fost atât de fidelă în trăirile și acțiunile ei, încât puterea ei de sacrificiu a mers dincolo de puterea noastră de înțelegere. N-a fost ușor să-i crească, aici, la Ruginoasa, pe copiii altei femei ca pe copiii ei”, consideră muzeograful.
După ce domnitorul și copiii au murit, s-a restras la Piatra Neamț, unde a locuit într-un apartament modest, împreună cu camerista sa. Ultima vizită la Ruginoasa a făcut-o în 1907, când a strămutat osemintele domnitorului în biserica de lângă palat, îndeplinindu-și, după cum ea însăși a spus, „ultima misie pe acest pământ”. A murit în 1909 și a fost înmormântată în cavoul familiei sale de la Solești, Vaslui.
Reședința de care Cuza s-a bucurat doar patru ani
Ruginoasa a fost singura reședință privată a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Moșia se întindea, după cum scria Th. Râșcanu, într-un articol din 1938, din „Universul Literar”, „în judeţul Roman, până pe apa Siretului, în judeţul Botoşani, până în hotarul Delenilor şi până în hotarul judeţului Iaşi. Mai era încă acoperită, în mare parte, de bătrânele păduri neumblate”. Palatul a fost renovat și inaugurat de Paști, în 1864. „Ţăranii, pe care Cuza i-a iubit sincer, întotdeauna, nu lipseau niciodată de la petrecerile şi bucuriile lui şi au fost chemaţi în mare număr la palat, unde au luat parte la sărbătoare şi s-au strâns acolo nu numai cei din partea locului, ci şi de prin alte părţi ale Moldovei, ca să vadă şi să preaslăvească pe binefăcătorul lor. A fost singura şi, desigur, cea mai strălucită zi de sărbătoare, pe care a văzut-o Ruginoasa”, consemna același Th. Râșcanu, referindu-se la momentul inaugurării.
Documentele și însemnările vremii arată că în timpul iernii Cuza venea aici la vânătoare, alături de prietenii lui, pașoptiștii. Tot aici găsea tihna să reflecteze la problemele țării. „Ruginoasa, pentru Cuza, a însemnat legătura sa cu poporul. Pentru că atunci când venea aici se apleca asupra nevoilor oamenilor de rând. Lângă palat - nu se mai păstrează acum - se afla vechiul han domnesc, unde au poposit Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri. Acolo mergea uneori și Cuza, să ia pulsul oamenilor. Aici, în biroul de la etaj, primea în audiență țăranii de pe moșie și le asculta păsurile. Tot la Ruginoasa, a gândit și reforma agrară, prin care au fost împroprietăriți țăranii. De multe ori se sfătuia cu Doamna Elena, persoana din umbră care l-a sprijinit, l-a înțeles și l-a iubit și căreia A.D. Xenopol i-a atribuit, pe bună dreptate, apelativul de «sfânta doamnă»”, povestește muzeograful.
După doi ani, domnitorul Unirii avea să părăsească definitiv țara. Și, deși moștenise și moșia părinților săi de la Barboși, Ruginoasa a fost singurul loc pe care l-a considerat acasă. Nu e, deci, deloc întâmplătoare dorința lui de a fi adus și înmormântat aici. „După ce a fost nevoit să renunțe la tron, în 1866, și a luat drumul exilului, stabilindu-se în Germania, la Heidelberg, ar fi vrut să se întoarcă în țară, ca simplu cetățean și să revină la Ruginoasa. I-a scris în acest sens lui Carol I, care a refuzat cererea”, spune Simona Hărmănescu. E muzeograf aici din 1999 și coordonatoarea muzeului. Ruginoasa, de care s-a îndrăgostit definitiv, e și pentru ea acasă. Vorbește cu însuflețire despre palatul pe care îl străbate zilnic, căruia îi cunoaște fiecare centimetru. Iar emoția din vocea ei crește pe măsură ce povestea ajunge la Cuza sau la Doamna Elena, personajele care au impregnat locul cu un spirit mai puternic decât veacul care i-a născut.
Cu dorul de casă neîmpăcat, Cuza s-a stins în Germania, în 3 mai 1873. A fost adus și înmormântat la Ruginoasa, în prezența prietenilor vechi, a lui Mihail Kogălniceanu, dar mai ales a mulțimilor de oameni simpli, veniți să-și conducă domnul pe ultimul drum. „Când s-a aflat în țară de momentul morții lui Cuza, clopotele de la biserica de lângă palat au bătut timp de trei zile, neîncetat, deși în toată țara se interzisese acest lucru. La înmormântare a venit atât de multă lume, încât nu mai încăpeau în vagoanele trenurilor, iar copacilor dimprejurul bisericii le atârnau crengile de greutatea oamenilor urcați”, spune muzeograful. „Transportarea sicriului de la gara Ruginoasa până la biserică a fost făcută cu ajutorul a şase ţărani şi şase proprietari. În plus, pe durata celor două zile cât corpul a stat acolo, pentru a primi omagiul românilor, garda de onoare a fost asigurată de doi ţărani şi doi militari. Mult mai mulţi aveau să vină la înmormântare, martorii estimând numărul curioşilor la circa 30.000”, confirmă, în studiul „Rituri funerare şi retorici patrimoniale: Înmormântarea lui Al. I. Cuza”, publicat în 2006, în revista „Xenopoliana”, istoricul ieșean Andi Mihalache.
În 1944, pentru că Ruginoasa se afla pe linia frontului, osemintele lui Cuza au fost strămutate la Curtea de Argeș, fiind aduse apoi, în 1946, la Biserica „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iași, unde se află și astăzi.
Istoria palatului
După moartea lui Dimitrie (1888, la Ruginoasa) și a lui Alexandru (1890, la Madrid), cei doi fii ai lui Cuza, palatul a intrat în proprietatea văduvei lui Alexandru, principesa Maria Moruzzi. La finalul unui proces cu aceasta, pe care Doamna Elena Cuza l-a câștigat, moșia și palatul au fost donate Spitalului Caritatea din Iași, care a amenajat aici un spital de copii. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, a fost spital TBC, dar clădirea a fost grav avariată în timpul bombardamentelor. S-a refăcut pe vechile ruine în perioada 1969-1979, și a fost, pe rând, sediu CAP, bibliotecă comunală, muzeu etnografic, iar din 1982 a devenit Muzeul „Alexandru Ioan Cuza”.
Ultima restaurare și reamenajare a muzeului, aflat acum în subordinea Complexului Muzeal Național „Moldova” din Iași, a avut loc în perioada 2008-2013. Azi, la Ruginoasa povestea locului și a familiei Cuza continuă să fie spusă într-un spațiu muzeal care face un fermecător melanj între tradiție și inovație, folosind instrumente moderne, precum info-touch, plasme multi-touch, proiecții video și chiar proiecția holografică a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, înfățișat în mărime naturală, rostind câteva din celebrele sale discursuri.
