„Să fii preot de caritate nu este deloc ușor, dar ce este mai greu are o frumusețe aparte”

Spitalul Universitar de Urgență Elias din București este o unitate de renume care asigură asistența medicală de specialitate, preventivă, curativă, de urgență, de recuperare și îngrijire pentru mame și nou-născuți. Totodată, aici este desfășurată o activitate de cercetare și învățământ. Unitatea medicală a fost înființată în anul 1936 prin testamentul lui Jacques Menachem Elias, un industriaș evreu filantrop cu cetățenie română, de către fundația cu același nume, și are în total 17 secții spitalicești, un ambulatoriu de specialitate cu 22 de cabinete, laboratoare și cabinete paraclinice, o farmacie cu circuit închis și o secție exterioară de recuperare medicală. La toate acestea se adaugă o capelă unde slujește preotul de caritate Alexandru Cristian Nicolae.

Părintele Alexandru Cristian Nicolae este primul preot ortodox care a slujit în interiorul Spitalului Universitar de Urgență Elias, capela fiind în­fiin­țată la 10 ani de la Revo­luția din 1989, adică în anul 1999. ­Povestea este una interesantă, plină de încercări și de trăiri, iar părintele este o persoană apreciată de pacienți și de cadrele medicale. Preotul de caritate ­Alexandru Cristian Nicolae efectuează zilnic vizite în saloanele pacienților, iar ușa capelei este deschisă pentru toată lumea. ­Capela cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolae” se află în interiorul unității medicale, într-un spațiu nu foarte mare, dar destul de luminos și primitor.

Despre parcursul părintelui Alexandru Cristian Nicolae se poate spune că a fost exact așa cum a îngăduit Dumnezeu, unul mai greu la început, dar cu mari satisfacții pe parcurs, până în ziua de astăzi, după cum el însuşi ne-a relatat.

„Slujesc în Spitalul Universitar de Urgență Elias din data de 26 mai 1999. Am făcut Seminarul Teologic la Caransebeș, județul Caraș-Severin, însă, până atunci, întotdeauna am oscilat întrebându-mă ce să fac. Mi-am dorit să devin medic, însă nu prea a avut cine să mă îndrume, eu provenind din mediul rural. Consideram că, dacă pacientul moare, eu nu voi depăși situația. Atunci am zis că mă fac preot crezând că este mai ușor, dar acum pot spune că nu este mai ușor, că tot ceea ce este greu are o frumusețe aparte. Așa am pornit pe linia aceasta, cu seminarul la Caransebeș, Facultatea de Teologie Ortodoxă «Justinian Patriarhul» din București, terminând în 1999. Era perioada de pionierat în caritate. A fost un drum dificil pentru că pătrundeam foarte greu atunci la sufletul și inima celor ce conduceau unitățile medicale. Aici am ajuns după ce am încercat la vreo ­6-7 spitale în București, care au refuzat”, ne-a spus părintele ­Alexandru.

Capela Spitalului Elias, „marea catedrală” a părintelui Alexandru Cris­tian Nicolae

Încă de la început, părintele Alexandru Cristian Nicolae s-a lovit de reticența anumitor oameni, însă nu s-a lăsat învins. A obținut un spațiu în cadrul Spitalului Universitar de Urgență Elias și a făcut ce a știut mai bine - a pătruns în inimile tuturor cu vorba sa caldă și spiritul viu, a ținut aprinsă flacăra credinței pentru fiecare bolnav și le-a arătat medicilor că le este aliat în lupta pentru sănătatea trupească și sufletească a celor încercați.

„Spitalul Elias nu avea o capelă, însă conducerea m-a acceptat. Singura problemă pe care mi-au prezentat-o a fost că nu pot să îmi acorde salarizare. Am fost de acord să fac voluntariat și mi-au pus la dispoziție acest spațiu în care este astăzi capela. Până în 1989, din ce se spunea, aici au fost birourile, după 1989 a fost depozitul farmaciei, după care, din 1999, l-am amenajat ca pe un spațiu de slujire. Nu s-a putut în curtea spitalului, nu s-a putut pune la dispoziție teren deoarece acesta nu este al spitalului, ci aparține fundației familiei Elias, din câte am înțeles. Capela a fost târnosită în 26 mai 1999 de către Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist și de către Preasfințitul Teodosie Snagoveanul, acum Înaltprea­sfin­țitul Teodosie al Tomisului. A fost o întâmplare foarte frumoasă. Eu am mers la mai multe spitale, iar aici, când am ajuns, am întâlnit-o pe doamna Lidia Popița Stoicescu, soția academicianului și istoricului Nicolae Stoicescu. Dumnealui era pe ­patul de sufe­rință la Secția de Neurologie; suferise un AVC destul de grav și a rămas pe patul de spital până la 15 septembrie 1999. Doamna Lidia Popița Stoicescu a fost, să spun așa, primul ctitor. Cu dumneaei am cumpărat atunci primele icoane și am amenajat spațiul și tot cu dumneaei am organizat târnosirea capelei. La început era un spațiu mai generos, însă acum a fost micșorat, o parte fiind transformată în sală de curs, dar era superb înainte, pentru că, indiferent cât de mulți eram, era suficient spațiu. Acum s-a limitat. Chiar dacă s-a micșorat, capela este marea catedrală a sufletului meu. Este superb, mai ales că la început n-am fost primit cu brațele deschise, știm că spitalul a fost al «CC»-ului până în 1989. Le-a luat câțiva ani să mă accepte, la început, unele dintre cadrele medicale nici nu mă salutau, dar nu m-am dat bătut niciodată. După aceea s-a încheiat protocolul între Patriarhia Română și Ministerul Sănătății și am avut un cadru legal. Protocolul s-a înnoit, pentru următorii 10 ani, anul trecut. La început a fost marea mea încercare, acum a devenit marea mea familie”, a adăugat părintele Alexandru Cristian Nicolae.

„Bolnavul trebuie să știe că nu este singur în sufe­rință, pentru că omul bolnav se autoizolează”

Dacă în trecut părintele Alexandru Cristian Nicolae a fost acceptat cu greu de personalul medical, astăzi, se cunoaște cu peste 80% dintre cadrele medicale și multora le cunoaște problemele și încearcă să-i sprijine moral. Transferul la o parohie nu este un obiectiv pentru preotul de caritate.

„Mulți mă întreabă: de ce nu pleci la parohie, că poate e mai bine? Mai bine în ce sens? Eu aici m-am format ca preot, aici este familia mea, ce alt bine să caut? Este exact ca într-o familie, cunosc 80% din personal, multora le cunosc problemele. Când îi întâlnesc, le ridic moralul printr-o vorbă frumoasă, printr-o binecuvântare. Fiecăruia mă adresez altfel pentru că fiecare are aplecare către Biserică mai mare sau mai mică și pe fiecare trebuie să-l localizez în aria lui, să-l ridic de acolo. Este o muncă frumoasă, grea, dar satisfacțiile nu sunt materiale, ci sufletești. Când intri la bolnav și îl vezi disperat și apoi pleci de acolo dându-ţi seama din priviri că i-ai lăsat o rază de speranță, nu că se vindecă, ci că mai este cineva acolo cu el, nu este singur în suferință, te umpli de bucurie. De fapt, asta înseamnă să-l ajuți să înțeleagă că în suferință nu este singur. Omul bolnav se vede izolat, că aici ne-a adus societatea, se vede cu un handicap și, uneori, el singur se autoizolează de cei dragi, comunică mai puțin și îl cuprind gândurile: Cât voi mai trăi? Ce se întâmplă cu mine? Oare medicii își fac treaba? Oare aceasta este boala sau n-au găsit ce am? Sunt întrebări pe care fiecare dintre noi le avem când ajungem într-un asemenea punct. Atunci vii și poți să-l ajuți să înțeleagă că totul pornește de la vindecarea sufletului. Unora le spun, dar nu tuturor, pentru că nu toți primesc bine asta: privește boala aceasta ca pe o binecuvântare! Omului care Îl are pe Dumnezeu aproape, îi dai acea nădejde că Tatăl veghează”, ne-a mai mărturisit părintele.

„Atunci când vine boala, pui frână la tot ce este neimportant”

Suferința în spitale există zi de zi, iar preotul de caritate este chemat la cele mai grave cazuri, lucru care de-a lungul timpului l-a întărit astfel încât să aibă puterea să-i sprijine pe alții care au mare nevoie de îndrumare spirituală.

„De fapt, boala te aduce la a-ți întări și îmbunătăți relația cu Dumnezeu. În general, când te îmbolnăvești, începi să pui frână la toate proiectele în care te angrenezi. De fapt, aici se întâmplă un lucru foarte ciudat, ne angrenăm în foarte multe proiecte, ne risipim în foarte multe lucruri și uităm esența. Atunci când vine boala, pui frână și tot ce este neimportant, mâncător de timp și de suflet începe să fie eliminat și să-ți creezi scara valorică, ierarhică în sufletul tău și în mintea ta. Ierarhia este una singură: relația pe verticală între tine și Dumnezeu și apoi relația pe orizontală între tine și familia ta, că ea este cea mai aproape, nucleul. După aceea, îi ajuți pe toți ceilalți atât cât Dumnezeu te întărește, te luminează și îți dă posibilitate să oferi acest ajutor. Da, văd în fiecare zi suferință. În general, preotul de caritate este chemat la ce este mai grav, la pacientul care de multe ori pleacă spre Domnul. Cum spuneam, nu suntem nemuritori, iar lucrul acesta ar trebui să-l privim altfel: nu este sfârșitul, este abia începutul”, a adăugat părintele Alexandru.

Experiențele părintelui în spital au fost variate, pe cât de multe, pe atât de uimitoare, de la oameni care nu s-au împărtășit niciodată, la adevărate minuni petrecute sub ochii săi.

„Am întâlnit oameni care nu s-au mărturisit niciodată, spuneau că nu au avut timp. Era o neglijență aceasta, pentru că nu știi niciodată nici lungimea, nici scurtimea lucrurilor. Sunt foarte multe cazuri de adevărate minuni petrecute în spital. Dau un exemplu de la începuturile mele ca preot de spital. Eram tânăr și mai puțin experimentat, țin minte că m-am speriat și eu. Am fost chemat pe Secția de neonatologie pentru că se născuse un copil prematur, o fetiță. Este cel mai mic copil pe care l-am văzut născut, avea 600 de grame, un pui de om care era într-o sufe­rință fantastică și medicii mi-au spus că nu mai pot să-l țină în viață mai mult de trei ore. Trebuia să o botez, să nu moară nebotezată. Îmi aduc aminte, sunt mai bine de 20 de ani de atunci, părinții fetei au stat în genunchi, bunica era la ușă și a stat în genunchi. Eu am săvârșit Taina Botezului de urgență, de necesitate, pentru că nu ai atunci condiții să faci toată Taina Botezului. Țin minte că m-a marcat lucrul acesta, n-am putut să mai întreb ce s-a întâmplat cu fetița, soția mea fiind atunci însărcinată cu copilul meu cel mare și eram oarecum speriat. Pomeneam fetița în rugăciuni, dar nu îndrăzneam să întreb ce s-a întâmplat. După vreo două săptămâni m-am întâlnit în curtea spitalului cu bunica și mi-a spus fericită că s-a făcut copilul bine. I-am spus să-I mulțumească lui Dumnezeu, nu mie. Și au mai fost cazuri multe în spital de oameni despre care credeam că nu vor mai trăi, dar au plecat acasă pe picioarele lor”, ne-a mărturisit părintele.

Părintele Alexandru Cristian Nicolae este convins că Dumnezeu lucrează chiar și atunci când nu mai este urmă de speranță, mai ales acolo unde există rugăciune și încredere în puterea Lui.