„Să nu fugim de lucrurile care ne aduc bucurie!”

S-a născut la Vișeul de Jos, într-o familie maramureșeană cu șase copii, dintre care trei Îi slujesc Domnului. A absolvit teologia, dar nu și-a dorit preoția. A plecat pentru patru ani la studii postuniversitare la Cambridge, cu gândul să se întoarcă în România pentru a preda religia și a lucra cu tinerii. Dar a rămas în Marea Britanie 12 ani, timp în care Dumnezeu l-a chemat să-I slujească la Altar și să înțeleagă crucea și binecuvântarea exilului – o experiență în care românii Îl redescoperă pe Hristos și Îl împărtășesc și străinilor.

Părintele Marcel Oprișan, acum în vârstă de 41 de ani, oftează ușor și spune: „Plecările acestea… Știți cum le simt? Ca un exil. O femeie m-a rugat odată să-i pomenesc soțul care murise într-un accident și o lăsase cu trei copii. La 40 de zile, l-a visat că-i spunea: «Atâta grâu e în jur, dar n-am nici o bucurie!» Tot așa este și traiul departe de pământul în care te-ai născut. Ai de toate, dar nu te poți bucura”.

Nu a fost ușor. Ziua mergea la facultate, iar noaptea lucra la metroul londonez sau pe șantier. În 2003, Maria, soția sa, care i-a fost mereu alături, i-a dăruit o fetiță, pe Maria Elizabeth, iar în 2005 i-a dăruit un băiat, pe Marcel Edward. A continuat să lucreze chiar și după ce a început slujirea preoțească. „Acolo, 80% din preoți lucrează și altceva, altfel nu se pot întreține”, explică el.

În 2007, după studii, părintele Silviu-Petre Pufulete de la Londra îi ceruse să-i rămână alături. Atunci și-a amintit sfatul unui părinte duhovnicesc: „Chiar dacă nu vrei acum hirotonirea, când va veni, ți-o vei dori”. Așa că în acel an a fost hirotonit preot pe seama Parohiei „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din Londra. „A fost un dar al rugăciunii. Am simțit că abia atunci m-am pus la rugăciune. Aceasta este preoția: rugăciune”, spune părintele Marcel.

Ortodoxia românească în Scoția

În 2007, România a aderat la UE și s-a liberalizat circulația românilor pe tot teritoriul UE. Foarte mulți români veneau la muncă sau se stabileau în Anglia. Numai în 2008, la parohia din Londra au avut loc 734 de botezuri. Era vremea construirii de comunități pentru românii din diaspora europeană, ca să nu se risipească, ci să rămână uniți în Hristos și prin slujbele în limba română. Aceasta a fost sarcina Înaltpreasfințitului Părinte Iosif, Mitropolitul Europei Occidentale și Meridionale.

„Biserica joacă un rol extraordinar în diasporă”, spune părintele Marcel Oprișan. „Face misiune, cheamă românii la biserică, iar ei vin din dor de casă.” Aproape trei sferturi nu mergeau la biserică în România. Dar se reconvertesc în diasporă pentru că au această experiență a durerii, a exilului, spune el. „Ca să-L simțim pe Dumnezeu, și noi avem nevoie să ne reconvertim mereu, să ne reîncreștinăm. Aceasta am învățat acolo”, adaugă părintele.

Era mult ogor de lucrat: comunități fără biserică, fără păstor, fără slujbe. În 2008, s-a oferit voluntar să slujească în Scoția o dată sau de două ori pe lună. „M-am îndrăgostit de această regiune cât jumătate din România. Când mă duceam acolo, ziceam: «Mă duc înapoi la Maramureș». Scoția și Țara Maramureșului au cel puțin un lucru în comun – crucile celtice. Mă simțeam ca acasă”, povestește părintele Marcel Oprișan.

Pe la sfârșitul anului, în timp ce căuta locuri unde românii să-și poată ține slujbele, preoteasa a avut un accident. O mașină a lovit-o pe trecerea de pietoni și i-a zdrobit bazinul. „Exact atunci găsisem o biserică pentru altă comunitate și o așteptam să-mi aducă cheile. Cumva s-a răzbunat vrăjmașul pe noi pentru ce făceam”, povestește părintele. Soției i s-a spus că nu va mai putea naște vreodată. „Dar un părinte care ne-a vizitat a binecuvântat-o și i-a zis: «Măriuca, lasă că o să mai ai un copil». Ea a răspuns: «Părinte, sunt cadru medical și știu că nu se poate».” Cu toată clipa de cumpănă, au mers mai departe.

Greutățile începutului

La sfârșitul anului 2008, IPS Iosif i-a spus părintelui Marcel: „Du-te în Scoția!” Era nevoie de lucrare instituționalizată acolo. „Sunt foarte grele începuturile. Nu ai nimic: nu ai biserică, nu ai cărți, nu ai cântăreți. Trebuie să le iei pe toate de la zero. Nu e ușor”, spune părintele. Dar a reușit să găsească rapid un spațiu părăsit, în care a făcut biserică. Așa a luat ființă Parohia Ortodoxă Românească „Întâmpinarea Domnului” de pe strada Killin 111 din Glasgow – prima din Scoția. Au urmat filii la Perth, Dumphries, Dundee, Fort Williams, Inverness, parohii și la Aberdeen și Edinburgh.

În 19 ianuarie 2009, la inaugurarea de la Glasgow, au participat Înaltpreasfințitul Părinte Iosif, Mitropolitul Europei Occidentale și Meridionale, Prea­sfințitul Părinte Macarie, Episcopul Europei de Nord, părintele stareț Agaton, de la Mănăstirea „Izvorul Tămăduirii” de la Petrova, Maramureș, frate după trup al părintelui Marcel, și părintele protosinghel Iustin Marchiș, starețul Mănăstirii Stavropoleos din București. „Părinte, neapărat să ne duci pe Insula Iona!”, i-au spus ei. În secolul al VI-lea, Sfântul Columba, un cuvios la Bisericii Primare venit din Irlanda vecină, întemeiase pe acea insulă scoțiană o comunitate monastică în care viețuiseră de-a lungul timpului mii de monahi, mulți dintre ei muceniciți de vikingi.

Părintele și-a dus oaspeții pe insulă. Era o vreme teribilă. Gheață, frig, vânt puternic, valuri mari. Erau singurii călători de pe barcă. Preasfințitul Macarie a zis: „Câți mucenici au fost aici! Hai să cântăm «Sfinților Mucenici»!” În timp ce cântau, norii se risipeau. Apoi a ieșit soarele și a apărut curcubeul. Atunci Prea­sfințitul Macarie i-a zis: „Îți dau canon să vii odată și să faci slujbă aici cu credincioșii de la tine de la parohie!”

Astfel, în ajunul zilei de 9 iunie 2009, ziua de praznic a Sfântului Columba, părintele Marcel a mers să împlinească ascultarea. A descins pe Insula Iona cu soția, copiii, cântărețul de la parohie și încă vreo câțiva oameni, în total 15 persoane, venite cu trei mașini în care aduseseră icoane, vase liturgice și tot necesarul. În cea mai veche capelă de pe insulă, cea din cimitirul care adăpostește rămășițele a 47 de regi și unde odihnise și Sfântul Columba îna­inte să fie mutat și să i se piardă urma, românii au făcut priveghere de toată noaptea. Praznicul căzuse în acel an după Rusalii, exact ca în anul adormirii sfântului. „Pe la unsprezece am început cu Vecernie, Litie, Utrenie și pe la șapte dimineața am terminat Sfânta Liturghie. De afară, prin ferestrele fără geam, pătrundea murmurul valurilor. Ușa de lemn a stat permanent deschisă. Pentru că nu era electricitate, toată slujba am ținut-o la lumina lumânării”, povestește părintele. Dimineața, când preotul a spus: „Binecuvântarea Domnului să fie peste voi toți, cu al Său har și cu a Sa iubire de oameni”, s-a auzit: Vrrrr! Și un stol de porumbei a ieșit afară din biserică pe ușa deschisă. „Am rămas muți. Probabil că dormiseră sus, sub acoperiș, dar nu i-am auzit deloc toată noaptea”, povestește părintele. „Abia mai târziu am făcut legătura cu numele sfântului.” Numele de botez al sfântului înseamnă în latină „Porumbel”. 

O biserică primită în dar

„Vedeți, acesta a fost harul exilului, că am descoperit sfinți a căror lucrare am simțit-o. Pe mine m-a atins în mod deosebit viața Sfântului Columba. Și el a înființat biserici și mănăstiri în exil”, spune părintele Marcel Oprișan. „Știți că are o prorocie? A spus că în vremurile de pe urmă vor veni alții, de alt neam, care vor readuce pe insulă cântarea călugărilor în locul tălăngilor vacilor scoțiene”.

Românii chiar aceasta au făcut: pe Insula Mull, față în față cu Insula Iona, au înființat în 2010, cu binecuvântarea IPS Iosif, Mitropolitul Europei Occidentale și Meridionale, Mănăstirea Ortodoxă a Tuturor Sfinților Celți. Au preluat proprietatea de la niște benedictini cărora li se oferise alt loc în Anglia. Părintele Steven, care conducea frăția, s-a gândit să le ceară românilor tot cât plătiseră și ei, 20.000 de lire. Părintele Marcel i-a spus: „Father, noi în cont avem vreo 2.000 de lire. Suntem la început. Poate vom strânge, poate nu vom strânge. Tot ați vrut să faceți mănăstire aici. Haideți să facem un Deed, o înțelegere: ne-o donați cu condiția să fie mănăstire, iar, de va fi s-o vindem, banii îi vom da pe toți vouă.” Părintele Steven a zis: „Wow! Foarte curajos”. După câteva zile, i-a spus la telefon: „Foarte bine ai gândit. Așa să fie. Dar să fim și noi trecuți drept ctitori”. „Am îndrăznit nu pentru mine, ci pentru lucrarea Bunului Dumnezeu”, spune acum părintele Marcel.

Apoi a urmat o încercare. Preoteasa se resimțea puternic după teribilul accident din 2008. Dar în 2012 s-a aflat însărcinată. Atunci s-au lăsat cu totul în mâna lui Dumnezeu. Părintele po­vestește: „Ne-am dus cu deplină încredințare la părintele care i-a prezis că ea va mai avea copii și am întrebat simplu ce nume să-i punem copilului. Anastasia, ne-a spus el. Adică «Înviere» în limba greacă. Și chiar în Ziua de Paști s-a născut, după ce s-a terminat tot la biserică!”

După această naștere minunată, a început să se gândească la întoarcerea definitivă în țară. Părintele avea la parohia din Glasgow o comunitate de bucovineni. Erau toți frați, verișori, cumnați - tot neamul, ca la scoțieni. „Și toți uniți. Când veneau, intrau 40 odată în biserică”, își amintește părintele. Jumătate din ei s-au întors între timp. Au făcut-o pentru copiii lor, care în Anglia nu aveau copilărie. Într-una din familii, copiilor le era mereu dor să se plimbe cu calul la bunici. Le tot spuneau părinților: „Eu niciodată nu voi rămâne aici. Mie nu-mi trebuie nimic de aici!” Și părintele tot pentru copii s-a întors: „Acolo te simți străin în țară străină. E o cruce atât de grea, că nu ai nici o bucurie. Dacă-ți dorești să vii acasă, nu trebuie să-ți fie frică. Azi nici nu mai este un act de bravadă. Se poate”.

Mai lungă-mi pare calea acum, la-ntors acasă!

Sigur că nu i-a fost ușor. A dus întâi copiii în România, în 2014, lăsându-i la socri, iar el a mai făcut o perioadă naveta în Anglia. Apoi, patru ani a slujit ca preot misionar în Protopopiatul Sighet. Ulterior, a fost numit preot paroh pe seama Parohiei Bârsana. Pentru că-i lipsea ritmul alert, i-a cerut Prea­sfin­țitului Părinte Iustin, Episcopul Maramureșului și Sătmarului, binecuvântarea de a lucra și cu tinerii. „Au nevoie de cineva care să-i asculte sincer, de o îmbră­țișare din partea celor dragi, de atenție. Și suferă când părinții nu se înțeleg.” L-a speriat să afle că jumătate din adoles­cenții cu care vorbește au gânduri de deznădejde, din cauza neîn­țelegerilor din familie și a singurătății. Încă mai sunt mulți părinți plecați. „S-a schimbat copilul de azi față de cel din trecut. Are acces la multă informație, are multă personalitate, dar, neajutat de părinți, riscă să-și piardă identitatea și să experimenteze o libertate suferindă”, spune părintele. „Eu stau de vorbă față către față cu ei, nu îi pun sub epitrahil. Vreau să-i încurajez să se destăinuie. Aproape toți plâng la spovedanie. Zic că nu știu de ce. Dar eu știu. Este harul lui Hristos! E nevoie ca noi, preoții, să ne implicăm așa, să fim lângă tineri. Iar părinții au nevoie să redevină părinți.”

Între timp, părintelui Marcel i s-a mai născut o fiică, Teofana, acum în vârstă de doi ani. Cineva i-a spus: „Părinte, dar nu vă mai opriți?” „Noi am fost șase”, i-a răspuns el. Familiile tinere nu mai sunt dispuse să nască prunci. Într-o seară a vorbit cu tinerii și despre aceasta. Una din fete a spus că vrea cinci copii, dar alta a zis că vrea doar doi. „Ce păcat!”, a spus părintele. „De ce, părinte?” „Păi de ce să fii egoist? Spune-mi tu dacă există la tine acasă pentru părinți ceva mai de preț decât tine și frățiorii tăi. Draga mea, cu cât mai mulți copii vei avea, cu atât mai multe bucurii vei avea!”

De Adormirea Maicii Domnului, la Mănăstirea Bârsana, părintele a spus în fața a peste 5.000 de persoane: „Nu vreau să vă vorbesc de viața Maicii Domnului, că în mare parte o știți. Vă spun doar că Maica Domnului vrea să fie mamă, mamă pentru cât mai mulți creștini. Dar nu poate să fie mamă dacă voi nu nașteți prunci”. Copiii pe care îi naștem sunt cel mai frumos și prețios lucru, iar noi tocmai de acesta fugim, explică el. De fapt, fugim de lucrul la care ținem cel mai mult. Fugim de ceea ce ne aduce bucurie: de biserică, de trăirea adevărată, de spovedanie, de nașterea de prunci. „Să nu ­fugim de lucrurile care ne aduc bucurie”, spune părintele Marcel Oprișan.

Cuviosul cu nume de porumbel, patronul Scoţiei

  Sfântul Columba (521-597) a fost unicul copil al unui mare șef de clan din Irlanda. Părinții s-au rugat pentru el, iar mama lui a văzut în vis o mantie cu flori catifelate și înrourate și a auzit o voce care i-a spus: „Câte flori, atâtea mii de oameni va aduce la Hristos pruncul care se va naște din tine”. La 19 ani, sfântul s-a călugărit. Pentru că picții păgâni din nordul Scoției făceau raiduri în Irlanda și martirizau călugării, sfântul a plecat cu 12 ucenici să-i creștineze. S-a dus direct la regele lor din cetatea Ness, Invernessul de azi. Cel mai mare vrăjitor din cetate i-a cerut regelui: „Zăvorăște porțile, vine un vrăjitor mai puternic decât mine!” Sfântul și-a pus ucenicii să rostească „Tatăl nostru” în genunchi, apoi a binecuvântat și porțile s-au deschis. Regele și toți ai lui au stat în mijlocul cetății și i-au spus: „Orice facem, numai să ne lași în viață!” Iar sfântul le-a zis: „N-am venit să vă iau viața, am venit să vă aduc viață!” Regele convertit i-a dăruit sfântului o insulă pe care acesta a numit-o Insula Iona, pentru că se simțea protejat pe ea în mijlocul mării precum Iona în pântecele chitului. Pe Insula Iona a întemeiat o mănăstire cu îndelungată tradiție. Aici se pare că a fost începută Evanghelia manuscrisă cu anluminuri, cunoscută sub numele de „Book of Kells” (zisă și „Cartea lui Columba”), monument al patrimoniului cultural irlandez. Sfântul a făcut multe minuni și a întemeiat 300 de biserici și mănăstiri.