Pentru Neacșa Clinciu, de aproape 94 de ani, din Cărpiniștea, județul Buzău, viața a fost o continuă așteptare și pregătire. „Stau cu moartea în față tot timpul. Mă rog la Maica Domnului să aibă grijă de mine, n-am făcut fapte bune ca să ispășesc păcatele făcute, dar mă rog...”, spunea bătrâna când am vizitat-o toamna trecută. Am vorbit aproape două ceasuri și am rămas cu impresia că va trece ușor și firesc peste marele prag, la întâlnirea cu Hristos, așa cum trecea mai de mult peste apa Slănicului și urca pe Dealul Balaurului ca să păzească vitele. În seara în care îl sărbătoream pe Botezătorul Domnului, așteptarea ei a luat sfârșit, sufletul plecându-i la marea întâlnire.
Îmi povestea viața și parcă descoperea împreună cu mine că multe dintre întâmplările prin care trecuse erau adevărate minuni. Una dintre acestea era faptul că spre bătrânețe s-a pomenit mamă de preot, asta pentru că fiul cel mic, Ștefan, s-a îndreptat spre Teologie, după o viață petrecută în slujba armatei. „Nu mă gândeam vreodată să ajung mamă de preot. Chiar dacă mi-aș fi dorit, nu credeam că suntem vrednici de asta. În plus, știu câte îndatoriri are un preot în fața lui Dumnezeu, e ceva foarte greu, e o răspundere mare”, spunea mama Neacșa.
Provenind dintr-o familie săracă și numeroasă, ea fiind cea mai mică dintre frați, n-a putut să învețe decât șase clase. Părinții au îndemnat-o să se mărite repede, voiau s-o știe la casa ei în acele vremuri grele de după război, când în toată țara era foamete și sărăcie. La 16 ani l-a luat de bărbat pe Constantin, un tânăr din același sat. „Provenea și el dintr-o familie numeroasă, erau șapte frați, numai că mai erau și orfani... Primul copil l-am născut mort din cauza foametei, o lună nu am avut să bag pâine sau mămăligă în gură. Dar, văzând că și cu al doilea copil am pățit la fel, am făcut tratament. Eram foarte iubitoare de copii și mi-a dat Dumnezeu mulți copii, șapte am născut și am botezat”, povestea bătrâna.
Deși a avut părinți tot credincioși, care nu lipseau de la Liturghia de duminică, își amintea că abia pe la 24 de ani înțelesese mai multe lucruri: „A venit la noi în sat o maică de la o mănăstire. Ea m-a învățat să nu-mi lipsească biserica, m-a învățat să mă rog și m-a îndemnat să rețin cât mai multe rugăciuni pe de rost. Și de atunci am mers mereu duminica la slujbă. Lăsam pe copiii mai mari să legene pe cei mici și mergeam la slujbă. Învățasem Acatistul Maicii Domnului pe de rost și dacă plecam cu vaca la iarbă îl spuneam în gând. Și ori de câte ori aveam un drum mai lung, spuneam în minte rugăciunile învățate. Aveam cărți cu acatiste: al Maicii Domnului, al Domnului Iisus Hristos, al Sfintei Treimi, ale multor sfinți. Eram înglotată, aveam copiii mici, era multă treabă de făcut, dar rugăciunile le spuneam mereu, mă trezeam la 5:30 și tot le spuneam”.
Părintele Ștefan își amintește cum, în copilărie, dacă se trezea din întâmplare la miezul nopții, își vedea mama în genunchi în fața icoanelor. A fost bucuros să descrie și alte momente din copilăria sa: „Postul era post la noi în casă, inclusiv pentru noi, copiii. Nu mâncam «de dulce» în Postul Paștilor. În Miercurea Mare, când mama făcea cozonacii, ne uitam pe geam la ei și ne curgeau balele, dar nu gustam. Ne făcea câte un colăcel simplu, o «călăvie», ca să ne îmbuneze un pic. Când veneau acasă frații de la Oastea Domnului de pe la Lopătari, mama cu tata dormeau pe rogojină, iar oaspeții în pat. În serile de iarnă, aici, în aceste odăițe, făceam clăcile, scărmănam lâna, dădeam firele pe rișchitor, toate treburile astea de iarnă. Iar mama cânta «Basarabie, pământ sfânt,/ De Dumnezeu blagoslovit»... Eu eram mic, aveam vreo 5-6 ani, când ajutam la treburile astea și ascultam la cei mari”.
Bătrâna mamă, căreia îi sclipeau ochii de bucurie de fiecare dată când conștientiza că avea un fiu preot, mi-a mai spus: „Ștefan m-a ajutat mult la treabă, el n-a plecat repede de acasă, a învățat la liceul din comună. I-am învățat pe copiii mei rugăciuni, «Îngerașul», «Tatăl nostru», îi duceam la biserică, îi împărtășeam în posturi. La școală colegii râdeau de ei pentru că mergeau la slujbă, îi mai certau și profesorii. «Lăsați-i să râdă», le spuneam. Pe urmă au crescut, i-a furat lumea... Pe Ștefan nu l-a furat lumea de tot, l-a furat o dată, dar l-a adus înapoi.”
Modul în care l-a adus pe lume pe cel mai mic dintre copii a fost o minune, având în vedere prin ce a trebuit să treacă mai înainte: „La 21 de ani am avut apă la plămâni și, netratată, a lucrat în timp, s-a făcut o cavernă mare în plămân. Doctorii mi-au spus că trebuie să mă operez. Dar eu eram slabă moartă, aveam numai 50 de kilograme, așa că m-au internat la spitalul din Buzău ca să mă întremeze, iar pe urmă m-au trimis la operație la spitalul din Vintilă Vodă. Aveam o teamă mare, credeam că dacă mă operează mor. Și m-am rugat mult la Maica Domnului să nu fie nevoie de operație. Am luat cu mine Noul Testament și cartea de rugăciuni, astea două nu mi-au lipsit niciodată. Eram în Oastea Domnului. Stând acolo, în spital, după o vreme, am visat o femeie îmbrăcată într-un halat alb de spital, care mi-a zis: «N-ai să mai faci operație!» Trecuseră șase luni de spitalizare și mi-au făcut o radiografie să vadă cum este plămânul. Era foarte bine, nu m-au mai operat. Am plecat acasă pe semnătura mea, că nu mai puteau copiii fără mine, iar cel mic se și îmbolnăvise de dorul meu. La o vreme, am rămas însărcinată, am născut al șaptelea copil, pe Ștefan. Eram tot slăbită și mă rugam să trăiesc măcar până se face și el măricel ca să mănânce singur, dar Măicuța Domnului m-a ajutat că m-am făcut bine. De atunci au trecut 50 de ani și n-am mai știut ce e spitalul.”
Născută în ajunul Bunei Vestiri în 1930, întreaga viață a Neacșei Clinciu a fost sub ocrotirea Maicii Domnului. La fel și chemarea spre preoție a fiului. După ce a avut o carieră în armată, și a făcut parte o vreme chiar din Forțele Speciale, plecat cu misiune în Irak, acesta a absolvit Facultatea de Teologie în 2014. La 1 octombrie 2016, de sărbătoarea Acoperământului Maicii Domnului, a fost hirotonit preot la Biserica „Sfântul Nicolae” și „Nașterea Maicii Domnului” din satul Câmpeni, județul Buzău, și la Biserica „Acoperământul Maicii Domnului” din cadrul așezământului pentru persoane vârstnice din aceeași localitate.
Cunoscând ce răspundere mare va avea ca slujitor al Domnului, mama Neacșa s-a bucurat în ziua hirotoniei „cu frică și cu cutremur”, dar după slujbă a spus, în genul bătrânului Simeon din Vechiul Testament: „Acum pot să mor...” Părintele Ștefan mărturisea cu recunoștință: „Cel mai greu îmi va fi când va pleca mama, cel mai greu... Numai rugăciunile ei mă acoperă, vă spun sincer”.
Credincioasa mamă l-a învățat de bine până în ultimele clipe pământești. Este adevărat că și cunoștea multe lucruri. Avea o mare evlavie la părintele Cleopa Ilie, citise toate cărțile scrise de el. Mi-a povestit mai multe pilde și întâmplări despre harul preoțesc, despre cât de mult poate ajuta pomenirea preotului la Sfânta Liturghie. Apoi mi-a rezumat viața Sfântului Nifon, Patriarhul Constantinopolului, și mi-a spus că-l admira pe Sfântul Neagoe Basarab, că era impresionată de martiriul lui Constantin Brâncoveanu și al fiilor lui. O ajutase în viața de familie lectura celor cinci volume scrise de Cuviosul Paisie Aghioritul. „Am citit mult. Și fiica mea, Viorica, mi-a împrumutat multe cărți duhovnicești, că are o bibliotecă întreagă. Când aveam o carte nouă, o citeam într-o singură seară dacă era mai subțire. Noul Testament l-am citit vreme de 10 ani în fiecare zi, câte trei capitole zilnic și foarte folositor a fost. Dar eu știu că nu se mântuiește cel care citește, ci care împlinește. Am îndoiala asta, că n-am împlinit... N-am făcut destulă milostenie, că n-am avut cu ce să ajut. Dar sunt mulțumită că n-am cârtit în fața lui Dumnezeu, deși am avut greutăți mari și multă sărăcie”, spunea cu smerenie bătrâna.
Părintele Ștefan a simțit nevoia să precizeze: „Cât de săraci eram noi, dar erau unii oameni în sat și mai săraci ca noi și îi chemam la noi la masă câteodată. Și din ce aveam le dădeam și altora.”
„Mama eroină” - dar chiar i se potrivește sintagma, având în vedere jertfelnicia cu care a născut și a crescut copiii - a locuit până la sfârșit în aceeași casă simplă ridicată în tinerețe cu bărbatul ei. Mare parte din locuința inițială a fost frumos renovată de părintele Ștefan și de un alt frate, Doru, care locuiește și el acolo. Mama lor a preferat să trăiască în două cămăruțe păstrate ca atunci când erau copiii mici. Îi erau de ajuns, în camera în care dormea, patul învelit simplu, soba cu plită, bufetul în vitrina căruia erau așezate fotografii de familie, iar în cealaltă cameră, câteva obiecte de mobilier vechi de prin anii ‘80. „Multă vreme n-a primit nici televizorul, nici când eram noi mici nu ne-a dat voie să avem, doar radioul ne era îngăduit”, spunea părintele Ștefan. Se uita doar la TRINITAS TV și era uimită că există așa ceva.
În ultimii ani rămăsese văduvă, dar îi plecaseră la cele veșnice și trei dintre copii. Răposatul soț, care ar fi împlinit 100 de ani chiar în ziua hirotoniei fiului Ștefan, fusese veteran de război și lucrase la căile ferate. Din salariul lui, cu animalele pe care le creșteau și cu roadele pământului pe care îl lucrau, reușiseră să trăiască toți, nouă suflete. „După ce a ieșit la pensie a început să citească și el cărți și îmi dădea dreptate: «Cine nu citește e ca un animal»”, mai spunea bătrâna.
Îndemnată de fiul ei, mama Neacșa mi-a mai povestit o amintire: „Aici, în sat, voiau să se despartă un soț de soția lui, se certau pe drum, i-am auzit și m-au pus martoră. Și a venit milițianul la mine să-mi ia declarație. «Să spui tot, mamaie, să nu-ți fie frică». Spun tot, că nu mi-e frică de nimeni, numai de Dumnezeu mi-e frică. «Dar L-ai văzut pe Dumnezeu?» Nu L-am văzut, dar ce, matale, i-ai văzut pe Ștefan cel Mare, pe Decebal, pe Traian? Și spui că există, iar ăștia nici n-au înviat. La mine dacă vine și președintele, nu mă sperii, tot pe Dumnezeu Îl țin în brațe”. Concluzia a venit de la sine: „Am avut curaj în viață, pentru că Maica Domnului m-a ajutat.”
Smerenia și credința puternică pe care le-am întâlnit la bătrâna mamă de preot din Cărpiniștea m-au copleșit și multă vreme m-am gândit la ce a spus prin aceste cuvinte: „Nu poți să știi dacă rugăciunea e primită la Dumnezeu sau nu, depinde unde îți fuge mintea. Dacă citești mult și știi, dar nu împlinești tot ce știi, îți rămâne ceva în inimă, o durere. Dar cred că Dumnezeu socotește și părerea ta de rău că ai vrut să faci și n-ai putut. Când eram în putere, mă duceam la biserică, iar după-amiază nu ieșeam la porți, stăteam acasă și transcriam acatiste și le dădeam și la alții. Aveam o carte cu minunile Maicii Domnului și tot așa o copiam și o dăruiam. Am zis: din toți sfinții pe care i-am citit, nimic n-am făcut, dar la moartea mea să vă rugați toți pentru mine, sfinților! Când o sosi moartea, eu o aștept aici. Mă rog la Maica Domnului să nu mă lase în iad, nu am nevoie de vreun mare loc în Rai, dar să fiu acolo...”
