Salvatorul comorilor din Câmpulung

Câteva căsuţe din Capuâ Satului - Câmpulung Moldovenesc păstrează, ca într-o capsulă a timpului, trecutul întreg al unei zone hăruite de Dumnezeu. Casele, adevărate tezaure de artă şi civilizaţie a lemnului, aparţin părintelui Teodor Giosan, parohul locului, un aprig luptător pentru păstrarea zestrei strămoşeşti.

Era prin 1995. La Câmpulung Moldovenesc - o zi caldă, de vară, întreruptă în răstimpuri de câte un val răcoros de nori coborâţi de pe dealul Bodea. De dimineaţă, o maşină prăfuită bătea uliţele din Capuâ Satului, îmbâcsind aerul tăios, de munte, cu miros de motorină. Lumea, ieşită pe la porţi, era luată la întrebări: "Mătuşă, n-ai matale lucruri vechi prin casă? De la părinţi, de la socri? Ţi le cumpărăm pe loc. Parcă ce mai faci cu ele?" De la o casă - o scoarţă, de dincolo - niscaiva unelte vechi, de la o gospodină - icoanele de lemn din pod. A tot pufăit maşina câteva ceasuri prin sat şi, după ce a încărcat cât a putut, a plecat, stârnind colbul uliţelor şi ridicând pietrele cât un stat de om. Deasupra, pe capotă, trona o masă de lemn, veche de 150 de ani, parcă luându-şi rămas-bun de la locurile acelea...

Imaginea tristă a acelei mese graţioase, înnobilate de timp, a tăiat în inima părintelui Teodor Giosan, parohul locului, ca-n carne vie. "Era o masă pe care o ştiam la o familie din parohie. M-am simţit atât de rănit, că plecau aşa lucruri de patrimoniu, pe care le admirasem cu drag de atâtea ori, încât chiar din ziua aceea am început să strâng aceste obiecte vechi. Şi de-atunci duc o campanie printre enoriaşii mei să nu înstrăineze nimeni nimic", îşi aminteşte părintele Giosan.

Patima pentru rădăcini

Şi-a suflecat deci părintele mânecile şi s-a pus pe treabă. N-a fost casă din Capu' Satului prin care să nu treacă măcar o dată. N-a fost om, mai tânăr sau mai bătrân, pe care să nu-l povăţuiască să nu mai vândă "samsarilor de lucruri vechi", ci mai degrabă unor muzee sau colecţii. În fiecare gospodărie în care ajungea, prima rugăminte era să-l lase să urce în podul casei. De acolo, din praful anilor şi-al uitării, a scos, ani de-a rândul, piese rare, azi aproape dispărute. "Urcam în pod cu sutană şi ieşeam prăfuit ca vai de lume. Mă lua nevastă-mea la rost", îşi aminteşte zâmbind.

Cu anii, colecţia i s-a mărit binişor. Tot ce deţine e "de pe loc", cum se spune - un inventar complet al gospodăriei câmpulungene de odinioară: lăzi de zestre, policandre, piese de mobilier (blidare, mese, paturi, scaune), oale şi urcioare, carte veche, icoane, unelte vechi, inventarul casei tradiţionale, scoarţe, piese de port popular (traistă, chingi, bundiţe, cămăşi).

Pasionat, atent, riguros, părintele Giosan nu s-a limitat doar la a aduna lucruri. Toate au fost supuse unui corect şi complet proces de recondiţionare şi restaurare. Ceea ce de puţine ori se întâmplă în lumea colecţionarilor.

De bună seamă, în Capu' Satului, preotul acesta neobosit, cu vorba blândă mereu pe buze, cu sufletul cald şi bun ca o pâine, a fost un scut sârguincios împotriva înstrăinării lucrurilor moştenite de enoriaşii săi de la buni şi străbuni. Oamenii au înţeles şi l-au ascultat.

Casa lelei Cuţa

N-aş fi înţeles nimic din ce înseamnă patima acestui om pentru locul din care se trage, dacă n-aş fi ajuns să văd cu ochii mei splendorile strânse cu atâta drag. Cotim pe nişte uliţe strâmte, străjuite de-o parte şi de alta de făloase case bucovinene şi de pajişti de un verde intens. Pe drum, îmi povesteşte de bucuria asta a lui, de a conserva ceea ce vine din trecut. Cu convingere, cu starea aceea de emoţie pe care doar lucurile făcute dăruindu-te pe de-a-ntregul ţi-o dau.

Oprim în faţa unei căsuţe vechi, construită din bârne, cum se obişnuia odinioară în Câmpulung. Aici găzduieşte, pesemne, obiectele, îmi spun în gând, înainte de a intra pe portiţa scundă.

Căsuţa? O splendoare a arhitecturii rurale a lemnului. Mică, dichisită, mai trainică decât o casă nouă, deşi au trecut peste ea două veacuri. Aşezată cu duioşie, asemeni unei jucării, în mijlocul unei întinderi de iarbă grasă. Un măr mai bătrân decât un veac îi mângâie acoperişul de draniţă. Părintele îmi zâmbeşte buclucaş, căci, aţi intuit bine, casa îi aparţine.

"Am cumpărat-o în 1997, chiar a treia zi de Crăciun. A fost ca un dar de la Dumnezeu; n-am rezistat. Când mă uitam din cerdac vedeam biserica veche de la Capu' Satului. Probabil au fost construite pe acelaşi ax", povesteşte parohul.

Proprietara casei, lelea Cuţa, a murit în 1974. Căsuţa (două odăi, tindă, cămară şi beci), construită din bârne, pe talpă de stejar şi fundaţie de piatră de râu, are mai bine de două sute de ani, iar stilul construcţiei este unul specific zonei. La exterior este lutuită, iar frumuseţea este desăvârşită de un cerdac la fel de mic.

În interior, pătimaşul colecţionar a amenajat tot ce exista în casă, sporind colecţia cu ceea ce mai adunase el înainte. Totul recondiţionat, amenajat riguros, aproape ca-ntr-un muzeu etnografic.

Un loc pentru sufletul său, în care vine să se desfete, să-şi umple inima de frumuseţea satului de altădată. "Am mulţumirea că am salvat casa asta. Altfel ar fi luat-o cineva şi ar fi strămutat-o", e convins pr. Giosan.

Casa mătuşii Catrina

Am părăsit plină de încântare "casa lelei Cuţa", cum îi spune părintele, crezând că am epuizat tot ce era de văzut. La câteva sute de metri mai încolo, maşina opreşte în faţa altei case. Tot din lemn, lutuită numai în jurul ferestrelor. Nici nu apuc să întreb cine e proprietarul, căci bucuria de pe faţa părintelui trădează răspunsul. "Casa asta a fost locuită până anul trecut. Văzusem la mătuşa Catrina o icoană veche, de lemn, şi i-am zis că trec să o iau. Când am venit, nu mai era, o vânduse. Mătuşa mi-a zis: "Lasă, părinte. Eu îs bătrână. Poate-i avea grijă de mine şi ţi-oi lăsa casa", povesteşte parohul din Capu' Satului.

Mătuşa Catrina a murit anul trecut. I-a lăsat preotului, ştiind că preţuieşte trecutul acestor locuri, casa, cu tot ce era în ea. Mai precis, cu toate minunăţiile unui alt veac, cu o zestre de ţesături făcute de bătrânică de-a lungul vieţii şi cu mirosul dulce al lemnului trecut prin timp. Bineînţeles, totul amenajat şi recondiţionat şi aici cu aceeaşi grijă, cu aceeaşi pasiune, cu aceeaşi rigoare. "Mătuşa a murit la 90 de ani. Şi a ţesut până în ultimul an al vieţii. Toate covoarele, toate scoarţele pe care le vedeţi aici sunt ţesute de ea", explică pr. Teodor Giosan.

Căsuţa, locuită de trei generaţii de-a rândul, e construită înainte de 1900. Din bârne, încheiate în cheotori, pe talpă de stejar şi lutuită în jurul ferestrelor. Uşile de lemn sunt lucrate în brăduţi, după moda lemnarilor de altădată.

Sătucul căsuţelor de lemn

Periplul pe străduţele din Capu' Satului s-a încheiat târziu, spre apusul unei zile toride de iulie. Nu înainte de a admira alte două case bătrâneşti, construite în alte două stiluri specifice zonei Câmpulungului. Una deja cumpărată şi restaurată de vrednicul preot Giosan, alta pe cale de a fi cumpărată. Visul părintelui, nu departe de a se împlini, este acela de a avea alături de prima căsuţă măcar încă două. Pe pajiştea din curtea lelei Cuţa s-ar înfiripa astfel un sătuc în care lemnul şi duhul altui timp s-ar înfrăţi pe vecie.

Am părăsit aşezarea din Capu' Satului gândindu-mă la câtă nevoie de astfel de vrednici oameni, iubitori ai locurilor din care se trag, avem încă nevoie. Atâta vreme cât mai avem bunici, atâta vreme cât mai există urme ale trecutului, atâta vreme cât piese valoroase, reprezentative pentru lumea satului de odinioară încă există, stă în puterea noastră să le salvăm. Căci, odată cu aceste ultime redute ale unei lumi ce vine de departe, din istorie, pleacă şi ceva din propria noastră identitate.

Restauratorul bisericii de lemn din Capu' Satului

De numele părintelui Teodor Giosan se leagă şi corecta restaurare a unei splendide biserici de lemn de la Câmpulung Moldovenesc, construită între anii 1855 şi 1857. Lăcaşul ce poartă hramul "Naşterea Maicii Domnului" a fost restaurat complet şi riguros în anii 1995-1999. S-a lucrat ca la o biserică de patrimoniu, chiar dacă aceasta nu a fost încă înscrisă pe lista monumentelor istorice din judeţul Suceava. Profitând de existenţa planului original al bisericii, părintele Teodor Giosan a putut duce la bun sfârşit o restaurare ce a respectat toate canoanele. A fost zi de zi pe şantier, alături de meşteri, veghind ca lăcaşul să se păstreze în liniile sale originale. Procesul de restaurare a vizat integral construcţia: s-a blănit exteriorul, s-a vopsit acoperişul, s-a consolidat şi pictat interiorul.