Ţăranul român a perceput întotdeauna cântecul ca dar de la Creator. De aceea, muzica populară autentică este curată şi are verticalitate. Ea se întoarce la cer prin interpreţi, ca jertfă adusă Domnului. Într-una din zilele acestei ierni, am întâlnit-o pe solista de muzică populară Tiţa Ştefan, stabilită în Grecii de Jos, judeţul Ialomiţa. Domnia sa ne-a povestit cum a purtat cu bucurie cântecul ţăranului de la câmpie spre cer, ca pe un prinos adus Ziditorului, chiar şi prin acele decenii aride, secătuite de credinţa arestată de comunişti.
Intuim în aforismul „Muzica este partea sonoră a tăcerii“, scris de profesorul Costel Zăgan în „Inventemele“ sale (2008), o legătură între muzică şi taină. Căci „tăcerea este a doua putere a lumii, după cuvânt“, cum spunea în secolul al XIX-lea oratorul dominican francez Jean Baptiste Henri Lacordaire, subliniind, firesc, locul tainei şi rolul ziditor al cuvântului în Creaţie. De aceea, nu ne-a surprins deloc scânteierea unei lacrimi în colţul ochiului drept al cântăreţei de muzică populară Tiţa Ştefan, în clipa în care ne-a vorbit despre Dumnezeu, muzică, Biserică, credinţă sau despre satul său. Am reţinut din lunga ei activitate doar câteva episoade inedite în care Dumnezeu Şi-a arătat puterea, lucrând chiar şi acolo unde nici nu ai fi bănuit: în adâncul cel mai negru al persecutorilor Săi.
Demnitatea ţăranului care cântă
Tiţa Ştefan şi-a purtat cântecul prin vremuri cu acea demnitate pe care o dobândeşte ţăranul conştient că totul vine de la Dumnezeu. „Mama mea, Elena Ştefan, a cântat în corul bisericii. Exista pe vremea aceea în sat un preot, Gheorghe Popescu, care avea un glas nemaipomenit. L-am cunoscut şi eu. Vocea şi atitudinea lui m-au influenţat foarte mult. De la el am învăţat cum se cântă în biserică şi multe alte lucruri despre viaţă şi Dumnezeu.
Muzica vine de sus. Este un cântec continuu al îngerilor. Pentru mine, muzica înseamnă viaţă. Pe unde umblu cânt.
La biserică, uit de toate. Cânt şi nu mai aud nimic în afară de slujbă. Nu pot altfel. Cânt chiar şi la înmormântări. Am cântat la îmnmormântarea mamei şi a tatălui. Astfel îmi exprim dragostea faţă de această binecuvântare, pentru că mama m-a dus la biserică de mică. Adevărul este unul singur: există Dumnezeu şi eu cred în lucrarea Lui“, limpezeşte de la început lucrurile interlocutoarea noastră.
O viaţă cu amintiri cât pentru trei
Viaţa a purtat-o pe Tiţa Ştefan prin mari ansambluri folclorice, pe scenele unor teatre, precum „Ion Vasilescu“, pe la mari festivaluri de la care s-a întors numai cu premiul I. A cunoscut compozitori, actori, dirijori, regizori, cântăreţi importanţi ai scenei, precum Gheorghe Bazavan, Valeriu Lazarov, Mircea Neagu, Ludovic Paceag, Dumitru Botez, Fărâmiţă Lambru, Nicolae Nistor, Dorina Drăghici, Nicolae Niţescu, Lucky Marinescu, Petre Geambaşu, Doina Spătaru, Dorin Anastasiu, Soroana Coroamă, Silviu Stănculescu, Alexandru Repan, Sorin Gheorghiu, Dorina Lazăr şi mulţi, mulţi alţii. Împlinirea artistică şi aceea de familist a trăit-o alături de un alt mare artist român, Ion Albeşteanu, soţul domniei sale, şi de Valentin, fiul lor, la rându-i om care a făcut din muzică viaţă, jertfă, dar din darul lui Dumnezeu.
Are amintiri cât să umple trei vieţi, bucurii, satisfacţii, dar şi neîmpliniri şi regrete, ca tot omul.
E greu să faci o selecţie emblematică din preaplinul vieţii acestei artiste. De aceea, am ales doar câteva episoade care confirmă din plin cele spuse mai sus: anume că a cânta este dar de la Dumnezeu şi că muzica este parte a tăcerii, a doua putere a lumii, după cuvânt.
Despre credinţă şi o rimă rebelă
„Când am cântat la Efes, în Turcia“, povesteşte doamna Tiţa Ştefan, „parcă zburam... Eram marcată de Casa Maicii Domnului pe care o vizitasem. Acolo am înţeles puterea lui Dumnezeu dintr-o întâmplare: securistul grupului, în momentul în care am păşit în casa Sfintei Fecioare, a refuzat să intre. A rămas afară, privind ofrandele aduse de credincioşi de-a lungul secolelor Sfintei Fecioare, aflate întrun tezaur, la intrare. La un moment dat, în spatele nostru, l-am simţit pe securist. Intrase şi el. «Ei, cum s-a întâmplat de aţi intrat?», l-am întrebat.
Ştiţi ce mi-a răspuns? «Păi dacă toată lumea a intrat?»
Pentru mine, răspunsul lui a echivalat cu o minune. Căci până şi el, securistul, fusese mişcat, cât de puţin, de credinţa celorlalţi.
Să vă mai spun una: la unele recepţii, Ceauşescu cerea cântece populare autentice. Când a împlinit 55 de ani, am cântat şi eu pentru el, cei de la Cultură improvizându-mi pe loc, pe metrica unei melodii consacrate, câteva versuri dedicate momentului.
Când am terminat, Ceauşescu mi-a cerut să cânt «De ce m-aţi dus de lângă voi», melodie neinclusă în program.
L-am cântat fără ultima strofă, care era scoasă de cenzură. Atunci mi-a zis Ceauşescu: «Tovarăşa, nu-l ştiţi tot». «Ba-l ştiu!», am spus. «Păi de ce nu-l cântaţi?» «Pentru că e scos!» «De cine?», m-a întrebat. «De Protocol», i-am răspuns.
Mi-a cerut să-l cânt tot, adică şi cu versurile «Aşa vă treceţi bieţi bătrâni,/ Cu rugi la Precurata,/ Şi plânge mama pe ceaslov/ Şi-n barbă plânge tata…».
Dumneavoastră ce credeţi despre asta, vă întreb?
În 1970, când s-a inaugurat Combinatul Chimic de la Giurgiu, făcut cu bulgarii, am fost convocaţi vreo 50 de cântăreţi. Venise împreună cu Ceauşescu şi Todor Jivcov. Pe vasul de protocol s-a dat un spectacol. A trebuit să încep programul eu, cu cântecul «Când eram pe Ialomiţa». La ultima strofă, «Şi-am să mă întorc acasă,/ Badelui să-i fiu mireasă,/ Că mă trage inima/ Lângă Ialomiţa mea,/ Of, of, of şi aoleu“, Ceauşescu zice către mine: «Că mă trage inima/ Lângă Pravăţu meu!», Pravăţ fiind oraşul în care se născuse Jivcov.
M-am oprit, întorcându-mă spre Constantin Busuioc, conducătorul orchestrei. Neştiind ce se întâmplă, Ceauşescu ne privea întrebător. «Nu rimează!», îi spun lui Busuioc. «Cum să rimeze Ialomiţa mea cu Pravăţul lui Jivcov?»
Nedumerit, Ceauşescu încerca să afle de ce ne opriserăm. Ministrul Iosif Banc, care înţelesese despre ce e vorba, îi şopteşte: «Nu rimează, tovarăşuâ secretar!»
Făcând un gest a lehamite şi trăgându-ne o înjurătură neaoşă despre rimă şi inimă, Ceauşescu se înnegri.
Busuioc, îngrozit, îmi zice scurt: «Dă-i drumuâ!» Şi încep să cânt din nou ultima strofă. Când ajung la «Că mă trage inima»“, în loc de Ialomiţa, arunc salvator, din rărunchi, o strigătură: «Lângă Praveţul meu!», salvând astfel momentul! Când a auzit Jivcov, s-a ridicat, m-a îmbrăţişat, m-a pupat, din acel moment destinzându-se toată atmosfera. Iar eu am răsuflat uşurată, căci Dumnezeu m-a inspirat, salvându-ne într-un moment extrem de delicat“.
Am plecat de la Tiţa Ştefan cu satul mai viu în suflet, înţelegând încă o dată cum se întoarce el prin cântec la cer şi cum Dumnezeu Se coboară uneori până în întunericul celor ce-L prigonesc, bătând iertător în fereastra îngheţată a inimii lor, după cum am văzut.
