Satul adunat într-un muzeu nu este doar fotografia "moartă" a unei lumi apuse. Este un fel de inimă care pulsează atemporal, conectat fiind cu cele ale lui la lumea din cer şi la cea de ţărână. Poate din acest motiv satul strâns într-un muzeu transmite emoţie, durere, dar şi bucurie, dragoste, un fel de duh al nemuririi, pe care îl trăieşti profund, ca o tânguire, ca un "bună ziua" perpetuu, ca o rugăciune. Acest "zbor" fiinţial l-am experimentat şi noi în Cula de la Racoviţa, din Arhiepiscopia Argeşului şi Muscelului, unde un petic de cer şi un pumn de ţărână au fost strânse de doi entuziaşti, tată şi fiu, pentru a mărturisi peste veacuri despre om, viaţă şi Dumnezeu.
Cine ajunge la Mioveni, în judeţul Argeş, mai precis în fostul sat Racoviţa, în prezent încorporat în oraşul pomenit, şi nu trece şi pragul satului "adunat" în Culă ratează şansa de a trăi nemurirea. Pentru că şi nemurirea se poate trăi încă de aici de pe pământ, fie şi numai pentru câteva clipe.
Cula de la Racoviţa aduce prin însăşi denumirea sa parfumul satului românesc al vremurilor de demult, chiar dacă numele provine din limba turcă şi înseamnă "casă înaltă", "turn" sau "fortăreaţă".
Cu siguranţă însă, Cula Racoviţa ar fi rămas doar o fotografie îngălbenită într-o ramă de lemn, cu geamul crăpat, uitată pe peretele din spatele uşii, undeva la marginea localităţii, în vreo casă veche, părăsită, a vreunei bunici, lăsată pradă buruienilor de nepoţi, dacă nu s-ar fi ocupat de ea doi profesori de matematică-fizică, tată şi fiu, amândoi purtând acelaşi nume: Constantin Năstase.
Omul îndrăgostit definitiv de viaţa ţăranilor
Profesorul Constantin Năstase, tatăl, are 97 de ani. Este veteran de război. A participat la Campania de la Odessa, în Divizia de sacrificiu 11, din Regimentul 19 Infanterie, până la capitularea oraşului, după care a fost retras în ţară pentru scurtă vreme. În 1942-1943, a luptat la Cotul Donului. "De acolo, am scăpat din încercuire cu vreo 5-6 ostaşi şi cu ordonanţa pe care o aveam, eu fiind ofiţer de rezervă, şi am venit pe jos până la Tighina, în ţară.
După ce am trecut Nistrul, am îngenuncheat şi am sărutat pământul românesc, am rostit o rugăciune şi am spus: "Doamne, acum m-am născut a doua oară!", povesteşte domnul profesor.
I-a plăcut viaţa la ţară. Ca profesor în Mioveni, unde s-a născut, făcea vizite la părinţii elevilor, cunoscând nemijlocit felul lor de viaţă. "M-a impresionat viaţa ţăranilor. Văzând că în Mioveni începuseră demolările, am zis să adunăm ce putem de pe la ei şi să facem un muzeu, să lăsăm generaţiilor viitoare posibilitatea să arate cum au trăit părinţii, moşii şi strămoşii noştri. Nu mă gândeam atunci că acest muzeu va depăşi mia de exponate", mărturiseşte fostul ofiţer.
Aşa s-a născut Muzeul Etnografic "Profesor Constantin Năstase", amenajat în Cula polcovnicului Nicolae Racoviceanu.
Fortăreaţa polcovnicului Racoviceanu
Fortăreaţa familiei Racoviceanu a fost construită în 1806, fiind înaltă de 20 m şi acoperită cu şiţă, având ziduri din cărămidă, groase de 75 cm. Clădirea este ridicată pe trei niveluri, are o singură intrare, cu uşi de stejar. La etajul II, polcovnicul păstra obiectele de valoare.
Familia se retrăgea în culă numai în caz de pericol, pe o scară portabilă, de la etajul I la II, lăsa apoi un oblon cu orificii, prin care fie arunca apă fiartă peste atacatori, fie trăgea cu arma în ei.
"Deşi polcovnicul şi-a pregătit clădirea ca să se apere de hoţi, de haiduci sau de cetele turceşti care treceau Dunărea pentru jafuri, în 1811, familia a fost surprinsă de nouă hoţi în conac, în noaptea de 19 septembrie, care au jefuit-o, iar pe Nicolae Racoviceanu l-au omorât", ne relatează profesorul nonagenar.
În 1877, cula a ars. În anul următor, a fost renovată de Grigore, un nepot al polcovnicului, fiul lui Ion Racoviceanu, însă numai pe două niveluri. La scurt timp după aceasta, Grigore a vândut conacul şi cula.
În timpul Primului Război Mondial, nemţii aveau în această clădire depozitul de alimente, tot aici păstrându-se şi arhiva Primăriei Racoviţa.În anii 1973-1975, cula a fost renovată de Ministerul Culturii, fiind adusă aproape de aspectul ei iniţial. Între 1980 şi 1985, în culă a funcţionat Secţia de ceramică populară a Muzeului Goleşti.
Muzeul Etnografic, iniţiat de fostul ofiţer, a fost inaugurat la 12 septembrie 1970, exponatele sale fiind prezentate în două camere din căminul cultural. După ce în 1985 muzeul din Goleşti şi-a retras exponatele, muzeul profesorilor Năstase s-a mutat în culă.
Satul înveşnicit din cula Racovicenilor
Satul profesorilor Năstase înveşnicit în Cula Racoviţa se deschide ca uşile unei biserici. Printre exponatele de la parter se află icoane de patrimoniu din secolul al XVII-lea, un pristornic cu iniţialele lui Iisus Învingătorul morţii şi multe alte obiecte şi cărţi de cult.
"Avem aici o icoană a Maicii Domnului realizată pe carton. Ea provine de la o şcoală primară din Cadrilater, de la învăţătorul Nicolae Constantinescu, care se refugiase în ţară. Ea mă emoţionează în mod deosebit, pentru că încă din copilăria mea am văzut asemenea icoane mai în toate şcolile de prin satele pe care le-am călcat. Originalul datează din secolul al XVII-lea", ne spune gazda noastră.
Printre exponatele de o valoare deosebită remarcăm războiul de ţesut, realizat pe verticală, cu o vechime de peste 150 de ani, plugul de lemn, cu brăzdar de fier, cam de aceeaşi vârstă cu războiul de ţesut, teascul de ulei din miez de nucă din secolul al XIX-lea şi maşina de tors borangic, vechile costume ţărăneşti din Muscel, Rucăr şi din alte provincii istorice ale României, vasele de lut etc.
Satul "adunat" în Cula Racoviţa este "donat" primăriei. "Noi dorim ca urmaşii mei şi ai celor care vin după ei să păstreze obiectele pentru generaţiile următoare. Şi, la rândul lor, să îmbogăţească această colecţie, atât de dragă nouă, pentru că s-ar putea întâmpla ca satul românesc, în vremurile care vor veni, să-l regăsim doar în muzee, pentru că de ţărănime nu se mai preocupă nimeni", ne spune, cu îngrijorare, domnul profesor Năstase, la finalul vizitei noastre.
Întâlnirea cu satul din Cula Racoviţa rămâne pentru fiecare vizitator şi o întâlnire cu sine. Căci fiecare dintre cei care îi trec poarta se emoţionează, suferă, se bucură, trăieşte într-un mod aparte duhul nemuririi, profund, şi inconfundabil, ca o tânguire, ca un "bună ziua" perpetuu, ca o rugăciune, ca o inimă deopotrivă de cer şi ţărână.
