Când ajungi în cimitirul de la Copuzu, din Episcopia Sloboziei şi Călăraşilor, nici nu ştii ce să crezi. Căci, la poalele unui deal argilos, răsare direct din pământ… celălalt sat! Cel al crucilor din piatră. Privite dinspre biserică, în sus, imaginaţia te duce cu gândul mai degrabă la şiruri nesfârşite de cosaşi porniţi să culce la pământ, valuri-valuri, tina, timpul, aerul, istoria însăşi. La Copuzu se află unicul cimitir din lume unde, pe măsură ce satul de oameni se mută în satul de sub ţărână, cruci de piatră, vechi de sute de ani, ies la suprafaţă de la doi metri adâncime.
"Unii localnici din Sălcioara şi din Copuzu cred şi astăzi că crucile din cimitirul pomenit au pornit-o singure de aici, din această pădure, târându-se prin râpe şi mărăcinişuri, pe sub pământ, până în coasta bisericii. De aia li s-ar spune "zburătoare" sau "umblătoare"."
"Ne minunăm şi astăzi de crucile noastre. Mai ales de cele cu… pui! Adică, crucile care au sub braţe alte cruci mai mici, ca nişte părinţi care îşi ocrotesc copiii. Se tot vehiculează ideea că aceste cruci de la Copuzu ar fi "zburătoare" sau "călătoare". Nici vorbă de aşa ceva. Ele au fost transportate aici."
O vizită la Copuzu nu poate fi nici explicată, nici redată pe deplin, căci, despre taină, noi, oamenii, nu prea putem spune mare lucru. Călătoria spre acest sat, plămădit din ţărâna galbenă a Bărăganului din dreapta Ialomiţei, la scurtă distanţă de şoseaua Urziceni-Slobozia, pe drumul ce trece prin poarta Mănăstirii Balaciu, este fără îndoială un drum spre inima tainei. Căci, dincolo de ce se petrece astăzi în sat, de cum pătrunzi în el, ceva cearcă direct, profund şi discret la uşa inimii.
În primul rând, deşi departe de noi în timp, vremuri istorice, comori fabuloase şi regi pe măsură, sfinţi coborâţi din păduri ancestrale spre "muntele" din şes, drumuri antice de lut şi ape, paşi de apostol plecat în lumea lupilor să tălmăcească Evanghelia vieţii veşnice se contopesc într-o copleşitoare simţire ce te face atent şi smerit, grijuliu mai ales la călcătură. Pentru că nu ştii ce poţi strivi sub tălpi: un deget de sfânt, un ciob de vas din care s-a răcorit un mare domn dac sau poate chiar ochiul nevăzut al unui duh ce a vegheat de la-nceputul lumii la pacea acestei aşezări.
Naparis şi caleaşca de aur a "boierului" Dromichete
De cum treci podul peste apa învolburată şi şerpuitoare a Ialomiţei, primul lucru ce te lasă fără suflare este chiar minunea din faţa ta: "muntele" galben, argilos, fixat în palma câmpiei de rădăcinile scaieţilor ca să nu se înalţe la cer, ca o spinare scofâlcită de balaur, ce se întinde leneş din zarea răsăritului până spre cea a apusului, inexplicabil şi misterios. La adăpostul lui, satele Crăsani şi Copuzu par a se ghemui cu gospodării cu tot de teama unui crivăţ ce mătură nervos osul câmpiei albindu-l.
Şi tocmai aici, la o mare încrucişare de drumuri antice ("Crăsanii au alcătuit în chip natural o încrucişare de drumuri: drumul greco-getic, al apei, cu drumul iranian, al stepei", după cum spunea în 1926 Vasile Pârvan) dacii din câmpie, cu aproape trei milenii în urmă, ridicau din valuri de pământ şi nuiele o davă fără de pereche în epocă - Helis sau Netindava, după unii, nici una dintre ele după alţii - în care regele lor Dromichete avea să-i servească în vase de aur marelui său învins Lysimah lecţia de cumpătare, sărăcie şi respect a unui popor ce râvnea doar la nemurire.
Şi nici nu este de mirare că toate acestea se petreceau aici, când însăşi Naparis, cum îi spuneau romanii, sau Helibachia, cum îi ziceau grecii, adică Ialomiţa, ce se scurgea spre Istru prin poarta cetăţii lor, era un râu sacru. Şi nu se cădea nicidecum ca aventurieri de aiurea să calce în picioare ţarina şi apa sfântă a dacilor de la şes. Şi tot aici, după secole, însuşi Andrei, primul chemat la apostolie de către Mântuitorul Hristos, avea să ajungă pentru a propovădui celor răzleţiţi după distrugerea cetăţii de către generalul roman Sextus Adinus Cato cuvântul Evangheliei vieţii veşnice.
Astăzi, din toate acestea au rămas numai câteva semne. În muzee, un celebru candelabru din bronz, o vatră solară a unui sanctuar, un riton terminat în formă de cal, mii de fragmente ceramice din epoci şi locuri diferite, zeci şi zeci de figuri antropomorfice, unelte şi arme din bronz şi din fier etc. În sat, sus la Deluş, la Platou sau la Luterie, mai trăiesc doar câteva şanţuri rămase în urma săpăturilor arheologice, mii şi mii de cioburi de vase fărâmiţate secole la rând de fiarele plugurilor. Şi peste toate acestea, negăsita caleaşcă de aur a "boierului Dromichete", pe care o caută cu înfrigurare localnici, scormonitori de comori, braconieri, şi o tradiţie, unică în ţară, ce păstrează vie amintirea primului botez săvârşit de Apostolul Andrei, poate chiar în apa sfântă a Naparisului.
"Zburătoarele" sau "umblătoarele" pe sub pământ
Lăsăm toate acestea să ne asalteze în voie imaginaţia. Şi nici nu putem face altfel trecând printre pereţii de pământ şiroiţi de ploile verii, în vârful cărora se ridica pe vremuri marea cetate a strămoşilor noştri. Ajunşi însă la poarta bisericii din Copuzu, ne adunăm gândurile şi simţurile pentru că trebuie să facem faţă unei alte minunăţii: satul subteran al crucilor din piatră.
Unii le spun "zburătoare". Alţii, "umblătoare". Numai ele se încăpăţânează să îi contrazică şi pe unii, şi pe alţii, răsărind direct din "cerul" de sub pământ, de pe la vreo doi metri adâncime, de fiecare dată când cei de deasupra, chemaţi de Domnul, se grăbesc să le ia locul.
Povestea lor, pe cât de stranie şi surprinzătoare, începe însă undeva mai sus, adică în pădurea căreia pe vremuri i se spunea "Odaia Călugărului", iar mai târziu, "Călugăreasca". Privite de jos, de lângă peretele bisericii, aceste cruci par mai degrabă gospodari din piatră ieşiţi la câmp din satul lor de sub pământ, cu mic, cu mare, ca nişte cosaşi hotărâţi să culce otava de lut, timpul, aerul, istoria însăşi. Plecat pe urmele lor pe marginea unei râpe, nu-ţi este însă greu să le ghiceşti drumul pe care au coborât, de vreme ce, din loc în loc, câte o cruce "a sărit" din uriaşa căruţă cu care au fost aduse, rămânând pe marginea drumului ca ostaşii trimişi în recunoaştere.
Mănăstirea din codrul secular şi "bunica crucilor"
Nu foarte departe de Copuzu, în mijlocul unui codru secular, o cruce uriaşă din piatră văruită în alb pare a se odihni "într-o rână", cum spun ţăranii din Bărăgan. Nu îi este dat oricui să o descopere. Despre ea localnicii vorbesc în şoaptă, cu grijă şi smerenie, ca despre o bunică ajunsă la senectute, rămasă să păzească vatra şi duhul "satului" urgisit, din care copiii au trebuit să plece în bejenie. În trupul crucii sunt săpate slove adânci, nedescifrate, ca nişte lacrimi, peste care varul depus încearcă să ostoiască durerea. Pe fruntea ei, o cifră: "1831". Atât. În rest, doar tăcere şi taină.
Unii localnici din Sălcioara şi din Copuzu cred şi astăzi că crucile din cimitirul pomenit au pornit-o singure de aici, din această pădure, târându-se prin râpe şi mărăcinişuri, pe sub pământ, până în coasta bisericii. De aia li s-ar spune "zburătoare" sau "umblătoare".
Memoria oamenilor reţine în străfundul ei fragmente dintr-o realitate peste care au trecut vremurile ca un tăvălug. Ecoul acelor timpuri bate şi astăzi ca nişte clopote prin satele din jur. La Copuzu, la Sfântu Gheorghe, la Sălcioara, la Crăsani şi chiar mai departe spre Urziceni sau Slobozia, cunoscătorii vorbesc despre sutele de călugări din pădure.
În acest ochi de lumină îşi găsise liniştea… Schimnicul. Personaj legendar, în jurul căruia se ridicase o mănăstire. Sute de călugări se nevoiau aici, nu întâmplător, de vreme ce la numai câţiva kilometri mai jos, însuşi Andrei, Apostolul nostru, îi botezase pe "dacii-lupi" de pe malul Naparisului. Şi tot aici, sute de cruci populau pădurea. Nu mai încape îndoială că Schimnicul era un sfânt. A lui era "odaia". Adică bordeiul în care se nevoia. El a fost urmaşul primilor preoţi ai creştinismului din această parte de ţară. La el veneau, după cum spun oamenii locului, domnii vremurilor să primească binecuvântare. Pe urmă, Schimnicul s-a făcut pământ. Sau a intrat în pământ. Pe la 1700, mănăstirea era mare şi bogată. Tot în acele timpuri, turcii au trecut-o prin foc şi prin sabie. Doar sutele de cruci din piatră au rezistat. Pe la 1800, stareţii mănăstirii se închinau Muntelui Athos. Apoi, nu se ştie exact când, tăcerea a acoperit totul. Taina a pus stăpânire peste locuri. Unii cred că după secularizarea averilor de către Cuza, din 1864, stareţii greci ai mănăstirii s-ar fi retras, călugării s-ar fi risipit, sau altă nenorocire ar fi atins mănăstirea, astfel încât, pe la 1900, doar poveştile ar mai fi populat pădurea de la Călugăreasca şi vechea cruce, "bunica" rămasă să păzească vatra şi duhul locului urgisit…
Crucile cu pui, ca nişte părinţi ce-şi ocrotesc copiii
Crucile de la "Odaia Călugărului" au ajuns, cu mic, cu mare, la poalele "muntelui" de la Copuzu. Au intrat în cimitir întemeind vatra singurului sat de cruci de piatră din lume. Nu se ştie dacă au venit toate deodată sau pe rând. Încet-încet, au intrat direct în pământ, întemeind satul acolo, şi numai târziu, pe măsură ce oamenii aşezării de deasupra se mută la Domnul, ies, încet-încet, la suprafaţă.
"Cele mai vechi cruci se află şi acum în pământ. Atunci când săpăm gropi noi pentru adormiţi, le descoperim la o adâncime de vreo doi metri. Ne minunăm şi astăzi de crucile noastre. Mai ales de cele cu… pui! Adică, crucile care au sub braţe alte cruci mai mici, ca nişte părinţi care îşi ocrotesc copiii. Se tot vehiculează ideea că aceste cruci de la Copuzu ar fi "zburătoare" sau "călătoare". Nici vorbă de aşa ceva. Ele au fost transportate aici. Atunci când s-a făcut biserica aceasta, între 1848 şi 1856, cu hramul "Înălţarea Domnului", în amintirea fostului schit, şi ca să întărească sacralitatea locului, devenit metoc al fostei mănăstiri din pădurea Călugăreasca, au fost transportate cu carele şi crucile emblematice. Multe dintre cele aflate acum la suprafaţă sunt vechi de aproximativ 200 de ani", ne spune părintele paroh Nae Ion.
Prof. dr. Ştefan Grigorescu, autorul unui excepţional volum dedicat inscripţiilor din judeţul Ialomiţa, este de părere că actuala biserică de la Copuzu (din lemn în forma ei iniţială) a fost ridicată chiar de către monahii de la "Odaia Călugărului". La fel şi celebra cruce de lemn, din anul 1834, păstrată în foişorul clopotniţei, ridicată în cinstea cuvioşilor arhimandriţi de acolo, după cum spune şi inscripţia săpată în carnea ei.
O posibilă dezlegare a misterului şi mai multe întrebări
Ne despărţim cu greu de satul de cruci din cimitirul de la Copuzu. Mai privim încă o dată şirurile de "săteni" împietriţi, gata de coasă, cu creştetele înnegrite de licheni şi praf ars de vipia Bărăganului. Le mângâiem cu sfială capetele, căci atingem cu degetele simboluri sacre creştine şi vechi elemente solare şi vegetale dacice, nume de bărbaţi, femei şi copii, şi nu putem pricepe cum de s-au aşezat ele direct sub pământ. Privind mai sus de cimitir, spre muchia dealului scăpat din strânsoarea rădăcinilor de salcâmi, înţelegem posibila dezlegare a misterului: valurile de nisip şi humă, în scurgerea lor lentă sau abruptă la vale, au acoperit treptat-treptat crucile strămutate de la "Odaia Călugărului", înghesuindu-le unele într-altele, împingându-le până în zidul bisericii, strângându-le bucată cu bucată în satul subteran. Plecăm de la Copuzu frământaţi de întrebări ale căror răspunsuri poate le vom căuta cu alt prilej: Cine a fost cu adevărat misteriosul Schimnic, sfântul de la Odaia Călugărului? Ce taină îl înconjoară încă de a fost căutat în zilele noastre, cum spune un confrate, de un monah, "cu părul roşu şi creţ", pe nume Irineu, dispărut şi el la fel de misterios ca şi sfântul?
Să fi ştiut ceva despre Schimnicul de la "Călugăreasca" părintele Gheorghe de pe "Urziceanca", singurul sihastru din stepa Bărăganului, chinuit de comunişti, care se nevoia în plin secol al XX-lea întocmai sfântului din mijlocul pădurii despre care am vorbit?
Dumnezeu le va limpezi pe toate, la vremea lor.
