Anul cultural „Dimitrie Cantemir” constituie un moment potrivit pentru a reașeza figura domnitorului-cărturar în istoria culturii naționale și europene, pentru a înțelege mai bine opera, rolul și anvergura personalității sale, dar și pentru a-i cunoaște rădăcinile. Satul în care s-a născut nu mai există astăzi, dar biserica schitului atribuit, prin tradiție, Cantemireștilor e nucleul luminos care menține vie memoria familiei pe aceste locuri. Astăzi, când se împlinesc 300 de ani de la moartea lui Cantemir (26 octombrie 1674 - 21 august 1723), ajungem pe firul poveștii sale de viață până la locul de baștină - Valea Elanului, din județul Vaslui.
De pe drumul național ce înaintează de la Crețeștii de Sus spre Șișcani, vechi sate răzeșești vasluiene, pe la margine de pădure se desprinde, în stânga, o șosea îngustă ce se strecoară pe spinarea dealului și, în trecerea spre Grumezoaia, te lasă și în poarta Mănăstirii „Dimitrie Cantemir”, singurul așezământ monahal din țară ce poartă numele domnitorului. Drumeagul ăsta e una dintre căile de acces în comuna Dimitrie Cantemir, în arealul căreia tradiția și istoria consemnează obârșia familiei Cantemir. De sus, de pe deal, orizontul deschide privirii un uriaș amfiteatru natural, având drept arenă amestecul pestriț de acoperișuri și coroane de pomi ale satelor din vale, iar pe post de tribune versanții ce se întind de-o parte și de alta a Văii Elanului. Imaginea e copleșitoare. Aici, pe coamă, spectacolul norilor, jos, spectacolul lumii.
Cândva, aveam să aflu de la părintele Serafim Bodnar, duhovnic și fost stareț al mănăstirii, pădurea prin care trecusem venind încoace acoperea dealul cu totul. Un loc pe care cei din vechime l-au considerat cum nu se poate mai potrivit pentru intimul exercițiu de dialog cu Dumnezeu și cu sinele. Un veritabil loc de pustnicie, puternic legat de istoria acestor sate și de memoria Cantemireștilor. „În 1996, când au venit primii călugări, bisericuța fostului schit era într-o stare foarte avansată de degradare, fiindcă fusese atât de mult timp în paragină. Era și izolată, pentru că satul Grumezoaia se află la trei kilometri distanță. A fost greu, era o zonă defavorizată, nu exista curent electric, drum de acces, iernile erau foarte aspre”, povestește maica stareță Teodora Pavel, în timp ce intrăm în biserica nouă, cu hramul „Sfântul Dimitrie”, a mănăstirii. Dar locul a reînviat, iar tradiția monahală, întreruptă mai bine de un secol, a fost reînnodată. Vreme de aproape 20 de ani, mănăstirea a fost de călugări. Din 2015 este așezământ de monahii. Piatra de temelie a bisericii noi, care a primit hramul „Sfântul Dimitrie”, drept cinstire a memoriei domnitorului Dimitrie Cantemir, născut în ziua Sfântului Dumitru (26 octombrie) 1673, s-a pus în 1997.
„Cum e viața aici?”, o întreb pe maica stareță. „Monahul se simte bine în mănăstire, oriunde ar fi aceasta. Nu contează unde suntem, contează să ne îndeplinim îndatoririle. Dar bineînțeles că este un loc al sufletului meu. Am intrat în mănăstire în perioada reconstrucției mănăstirilor, de după 1990. Ne străduim să creăm armonie și unire în obște. Să ne urmăm țelul și să ajungem la Hristos, că pentru asta intrăm în mănăstire”, spune maica.
Toată această armonie și intensa trăire duhovnicească s-au închegat în jurul bătrânei bisericuțe cu hramul „Intrarea în biserică a Maicii Domnului” (Vovidenia) a schitului ce a existat aici, conform tradiției, încă din epoca domniei lui Ștefan cel Mare. Refăcută în mai multe epoci, este astăzi nucleul luminos al mănăstirii.
„Pentru noi a avut o rezonanță uriașă numele domnitorului”
Părintele Serafim Bodnar e unul dintre cei trei călugări care, ajunși aici în 1996, s-au încumetat să rămână, să salveze bisericuța vechiului schit al Cantemireștilor și să reînchege viața monahală întreruptă la sfârșitul secolului al XIX-lea. „Era o biserică din lemn, acoperită cu tablă. Un an de zile nici nu am putut sluji în ea, erau crăpături mari în pereți. Nu era drum, nici curent electric. Dacă ploua, nu mai puteam ajunge cu mașina aici. Dacă veneam cu materiale de construcții, la fel, nu puteam intra. Nu aveam unde sta. Vreo patru luni am fost găzduiți pe la casele oamenilor, la Grumezoaia. Iarna era dificil, n-aveam drum să ieșim. Au fost condiții foarte grele pentru reînființare. Tinerețea și entuziasmul, râvna noastră de atunci au contat foarte mult”, povestește acesta. Au lucrat în condiții complicate, dar au reușit să transforme vechiul schit în mănăstirea de azi. „Patriarhul nostru, Daniel, care mi-a fost profesor, avea niște vorbe foarte înțelepte: «Prefer să pun preoți tineri în parohii, că au acea nebunie pentru Hristos și ei construiesc și fac». Așa am fost și noi, tineri. Era pustiu aici. Râdeam cu fratele meu, călugăr și el, și spuneam că dacă-ți dă cineva cu o piatră în cap aici, îl dai în judecată nu pentru că te-a lovit, ci ca să afli de unde a luat piatra. În județul Vaslui găseam greu materiale de construcții, trebuia să parcurgem distanțe foarte mari. Practic, din punctul ăsta de vedere, unele zone erau cu cinci ani înaintea noastră”, își amintește monahul.
Dar nu doar entuziasmul și puterea tinereții i-au făcut să rămână aici, ci și faptul că au înțeles importanța memorială a acestui loc. „Venind de la Mănăstirea Putna, am venit și cu dragostea de biserică și interesați de memoria locului. Acolo era vorba de Ștefan, aici de Cantemir. Pentru noi a avut dintr-odată o rezonanță uriașă numele domnitorului”, mai spune monahul, astăzi duhovnic al mănăstirii.
Baștina Cantemireștilor și mănăstirea ce poartă numele principelui-cărturar
O istorie cu destul de multe neclarități și incertitudini se întinde în trecutul acestui schit. Incertitudini pentru că foarte multe dintre informații au ajuns până în zilele noastre prin tradiția orală, fără a fi confirmate de documente. Neclarități pentru că unele dintre datele prezente în anumite documente sau însemnări sunt contrazise de altele. Cert este că în paralel cu dealul pe care se găsește azi mănăstirea, peste un deal distanță, a existat satul Silișteni, moșie a lui Constantin Cantemir, fost domn al Moldovei și tatăl principelui. Vatra acestui sat nu mai există astăzi, fiind doar o întindere situată la marginea actualului sat Urlați.
Potrivit pisaniei lăcașului, prima bisericuță de pe aceste locuri a fost ctitorită de Stan Posadnicul, oștean al domnitorului Ștefan cel Mare. Apoi, la 1668, ctitori ai unei noi mănăstiri devin, conform unui pomelnic, Brehoi, Prodana, Topilatul, Frone, Gliginco și alții. Abia de la 1692, istoria bisericuței se leagă de cea a familiei Cantemir. „După perioada lui Ștefan cel Mare, cea mai importantă amprentă în istoria acestei biserici o lasă domnitorul Dimitrie Cantemir. Este și o parte de legendă, dar asta este și din cauza faptului că multe documente s-au pierdut, iar multe informații provin doar din istoria orală. Azi, dacă veți consulta documentele existente, veți observa mai mulți ctitori: oamenii satului Grumezoaia, familii de boieri care aduc contribuții, dar și familia Cantemir”, explică părintele Serafim.
Într-adevăr, într-un studiu publicat, la începutul anilor ‘90, în revista științifică a Muzeului Județean Vaslui, „Acta Moldaviae Meridionalis”, profesoara Tasia Andronic afirmă că în preajma așezării de la Silișteni, în locul numit „Poiana Tomii”, Vodă Cantemir tatăl a înființat un schit, „iar pe creasta dealului un foișor al beizadeilor, adică al fiilor Voievodului Constantin Cantemir, Antioh și Dimitrie”. La 2 iulie 1692, după șapte ani de domnie, Constantin Cantemir a acordat schitului din Silișteni un act de închinare binecuvântat de mai mulți ierarhi ai Bisericii din Moldova acelei epoci. Este anul care apare consemnat și în pisania bisericii vechi a Mănăstirii „Dimitrie Cantemir” ca fiind cel în care Constantin Cantemir ar fi reconstruit-o. Însă, potrivit autoarei studiului, cel mai probabil biserica schitului de la Silișteni a fost mutată de săteni, în vremuri de restriște, pe dealul Mănăstirii, unde se află și astăzi. „Constantin Cantemir, tatăl domnitorului, este legat de aceste locuri prin faptul că avea 87 de moșii, începând din zona Hușiului până la Fălciu. Una dintre acestea se afla aproape de mănăstirea noastră, pe Valea Urlaților, în satul Silișteni, care este locul de obârșie al familiei Cantemir și locul în care s-a născut Dimitrie Cantemir. E peste un deal de mănăstire. Se pare că exista un schit aproape de moşia familiei Cantemir, dar nu ştim exact dacă se afla aproape de Silişteni sau este chiar cel de aici. Cert este că după plecarea lui Dimitrie Cantemir în Rusia, odoare ale familiei Cantemir au fost aduse aici, la schit, care era izolat, se afla într-o pădure. Schitul a fost construit pe vremea lui Ștefan cel Mare, iar Constantin Cantemir l-a refăcut, în vremea sa. Mai mult, se spune că Dimitrie Cantemir ar fi fost botezat în biserica acestui schit. Așa s-a ajuns ca această ctitorie să fie azi singura care poartă numele domnitorului”, povestește părintele Serafim Bodnar.
Mai târziu, spune pisania, frații Vasile și Gheorghiță Armașul, din satul Zastanca, județul Soroca, de pe teritoriul Basarabiei de azi, au refăcut bisericuța. Din anul 1802, mănăstirea a devenit vatră monahală de maici. La secularizare, schitul era închinat Sfântului Munte Athos. Dar încă de pe la 1802 o epidemie de holeră, apoi alta, la 1850, au zguduit viața monahală de aici. Așa că în 1866 așezământul s-a pustiit, iar după ce Cuza a adoptat legea secularizării averilor mănăstirești, a fost desființată, devenind biserică de mir.
Aflată la trei kilometri distanță de satul Grumezoaia, pe un deal abrupt, la care se ajungea cu mare greutate din cauza drumului, bisericuța a fost destul de izolată și uitată mai bine de o sută de ani. Sătenii ajungeau aici doar la slujba de Vovidenie, când se prăznuia hramul, sau în perioadele secetoase, vara, când se făcea slujbă pentru ploaie. Viața monahală a fost reluată în 1997, când vechiul schit al Cantemireștilor a fost ridicat la rang de mănăstire și refăcut din temelii, fiind astăzi un frumos și îngrijit așezământ monahal.
