Cine trece, fie şi întâmplător, prin ţinutul încărcat de spiritualitate al Vâlcii, cu siguranţă va mai reveni în aceste locuri binecuvântate. Pe lângă marile aşezări monahale care fascinează prin monumentalitatea lor există mici schituri care zidesc sufleteşte şi sporesc pacea interioară. Schitul Cornetu, aflat la interferenţa a două entităţi de spiritualitate, Transilvania şi Ţara Românească, este un impresionant loc de rugăciune şi descătuşare de cele lumeşti.
În Ţara Loviştei, multe sunt locurile în care sihaştri numai de Dumnezeu ştiuţi s-au rugat şi s-au nevoit de-a lungul vremurilor. Pornind de la toponimia locului, Schitul Cornetu este sugestiv aşezat într-un loc stâncos, dintr-o zonă predominată de arbuşti de corn. Un document datat din 1610 atestă faptul că înaintea acestui aşezământ monastic a mai existat un lăcaş de închinare, dar care cu timpul s-a deteriorat. În 1666, marele ban Mareş Băjescu, mare feudal şi apropiat al Cantacuzinilor, a ctitorit biserica schitului donându-i multe din proprietăţile sale. În anul 1752, Schitul Cornetu a devenit metoc al mănăstirii Spitalului Pantelimon din Bucureşti. Un moment trist al aşezământului monastic de la Cornetu a fost un nefericit incendiu din anul 1808, care a distrus aproape complet atât biserica, dar şi chiliile, motiv pentru care viaţa monahală a fost întreruptă, până în anul 1835. Noul stareţ al schitului, monahul Irinarh, care era şi iscusit zugrav bisericesc, a refăcut atât pictura murală, cât şi clădirile aferente bisericii. În perioada 1857-1864, două dintre chilii au fost transformate în şcoală pentru copiii din satele Loviştei, iar în 1898, când s-a săpat tunelul de sub zidurile mănăstirii, s-au distrus o parte din vechiul zid şi chiliile anexe, astăzi păstrându-se doar foişorul original, turnul şi laturile de nord şi de est. De-a lungul anilor au avut loc multe restaurări.
Legenda Schitului Cornetu
Tradiţia a consemnat o pioasă legendă despre începuturile acestui aşezământ monahal. Se spune că doi boieri ai vremii, împreună cu soţiile lor, şi-au luat pungile cu galbeni şi au urcat în păduri, adăpostindu-se la un moment dat într-o peşteră din Munţii Priboiului. Pe când unul dintre boieri aduna vreascuri pentru foc, a fost urmărit de doi hoţi, care în felul acesta le-a descoperit ascunzătoarea. Una dintre femei s-a ascuns în peşteră, iar alta a fugit în pădure, unde i s-a pierdut urma. Între timp, cei doi boieri s-au luptat din răsputeri cu lotrii, fiind ucis câte unul de fiecare parte. Rămas singur, cel din urmă boier a pornit în căutarea peşterii şi mare i-a fost bucuria când a redescoperit-o. În clipa imediat următoare, a izbucnit însă într-un ţipăt înfiorător. Soţia sa, care de spaimă născuse înainte de vreme, zăcea într-o baltă de sânge, strângându-şi la piept copilul abia născut. Amândoi fuseseră ucişi de hoţul furios că şi-a pierdut prietenul. Sfâşiat de durere, boierul şi-a îngropat soţia şi copilul în pământul reavăn de lângă o tufă de corn. A coborât apoi din munte şi cu toţi banii pe care îi avea asupra sa a construit o bisericuţă din lemn, încadrată de un luminiş de corni. Pe locul acela se află astăzi Schitul Cornetu, o impresionantă oază de lumină şi verdeaţă, chiar pe malul Oltului.
Peştera din Munţii Priboiului este din vremea dacilor
Dacă legenda ne dă detalii ale unor întâmplări târzii, există totuşi mărturii ştiinţifice conform cărora peştera ar fi fost săpată de preoţii daci cu mult înaintea venirii romanilor. Strategic amplasată, aceasta putea fi lesne apărată de câţiva arcaşi. Preoţii au gândit în aşa fel peştera, încât, după toate probabilităţile, aceasta avea un tunel prin care se făcea legătura cu un deal din apropiere, Dealul Cordoaia. Peştera a fost folosită o lungă perioadă de timp de călugării ortodocşi, care au părăsit-o în 1666, atunci când vel-vornicul Mareş Băjescu a construit Schitul Cornetu. Am urcat până acolo, pentru că trăiam sentimentul unei permanente revelaţii. Chilia care poate fi contemplată astăzi se pare că ar fi de pe la 1660 şi, fără-ndoială, a fost concepută pe locul vechi al peşterii despre care v-am vorbit. Părintele Mina Stan, stareţul acestei mănăstiri, îmi povestea odată că, după ce călugării s-au mutat la Schitul Cornetu, peştera a devenit ascunzătoare pentru fugari, în vremea atacurilor turceşti, loc de taină pentru haiduci, iar mai târziu, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, depozit de arme, vreme la care peştera era legată de partea dreaptă a râului Olt cu un pod mobil. Mai târziu, haiducii foloseau o scară mobilă (precum monahii de la Meteora) pentru a escalada versantul mult prea înalt. În cele două încăperi boltite, ciopliturile făcute cu dalta şi ciocanul au o însemnătate unică pentru cunoscători.
Multe şi grele încercări au trecut peste mănăstirea sihastră de pe malul Oltului. Din cauza situaţiei precare la care ajunsese, Schitul Cornetu a trecut sub administrarea Spitalului Pantelimon, apoi a Eforiei Spitalelor Civile din Bucureşti, până în anul 1948, când este preluat de Episcopia Râmnicului şi Argeşului, iar din 1992 aparţine de Episcopia Râmnicului.
Frumuseţe şi trăire harică
Ceea ce impresionează încă de la prima vedere este stilul cetate în care a fost conceput schitul, acesta fiind înconjurat de ziduri de piatră de munte, alternând într-un mod foarte inspirat cu cărămida arsă. Cu o arhitectură aparte, biserica Schitului Cornetu este una dintre cele mai frumoase biserici oltene. Turla înaltă de deasupra naosului, în completare cu clopotniţa scundă, dar foarte masivă, de pe pronaos, întregesc o impresionantă imagine a siluetei care te fascinează încă de la intrarea în sfânta mănăstire. Catapeteasma albă care te întâmpină în sfânta biserică îţi dă senzaţia unei imensităţi, cu minuţiozitate ascunsă între zidurile grele ale mănăstirii. Frumuseţea exterioară a bisericii este amplificată de cornişe cu trei rânduri de cărămizi şi un brâu de ciubuce, smălţuite cu roşu, la care se adaugă butonii rotunzi de teracotă, care vin să întregească acest gen de decoraţii, specifice arhitecturii din timpul lui Matei Basarab.
Dulcele har al Schitului Cornetu, savurat de mari personalităţi
Alexandru Odobescu, împreună cu familia şi un prieten pictor, a făcut un popas de suflet la această sfântă mănăstire, în a cărei condică se scrie: "Alexandru Odobescu, mergând în cercetarea autorităţilor din mănăstiri, a trecut cu soţia sa şi cu d-l Trenk pictorul şi se petrecură o noapte aici, mulţumiţi despre toate".
La 8 septembrie 1860, G.M. Tătărescu avea să scrie: "Am fost primiţi prea bine şi mulţumiţi am fost, însă am venit cu misiunea de a cerceta antichităţile ce se vor afla". Având bucuria de a-l fi cunoscut personal pe Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I, distinsul oaspete a scris: "Profund impresionaţi, precum în toate mănăstirile, şi în special în cele româneşti, am vizitat astăzi, împreună cu fratele nostru Preafericitul Teoctist şi însoţitorii noştri, acest Sfânt Schit, unde am fost primiţi cu căldură şi dragoste duhovnicească de către vieţuitori. Le mulţumim şi îi binecuvântăm cu dragoste părintească şi ne rugăm ca schitul lor să rămână întotdeauna o oază duhovnicească în lumea de azi". Multe personalităţi au făcut un popas spiritual la această sfântă mănăstire, despre care IPS Gherasim, Arhiepiscop al Râmnicului, concluziona: "Schitul Cornetu a înflorit, iar credincioşii închinători găsesc oază duhovnicească prin râvna PC Părinte Stareţ Mina. Dumnezeu să binecuvânteze pe toţi ostenitorii!".
