Departe de civilizaţie, în inima pădurilor din Munţii Cheia, pe o ridicătură în stânga pârâului cu acelaşi nume, unde în timpuri străvechi exista un mic iezer (lac de munte) - de la care şi-a luat denumirea -, Schitul Iezer este considerat unul dintre cele mai retrase aşezăminte monahale din nordul Olteniei. Începuturile acestui sfânt lăcaş se pierd însă în negura vremurilor secolului al XVI-lea. Un rol important în refacerea schitului, distrus în timp, l-a avut Cuviosul Antonie Schimonahul (1628-1720). La 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea Cuviosului Antonie de la Iezer, cu ziua de pomenire în data de 23 noiembrie. În prezent, obştea Schitului Iezer, cu hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, numără 25 de măicuţe, în frunte cu maica stareţă Mihaela Popa, care se nevoiesc în linişte şi rugăciune să ducă mai departe tradiţia monahală existentă aici de atâta vreme.
Situat la 25 kilometri de municipiul Râmnicu Vâlcea, la schit se ajunge urmând o şosea asfaltată până în Cheia, iar de acolo, încă 4 kilometri de drum forestier. Drumul este destul de anevoios. Pe timp de noapte, bezna e parcă mai pătrunzătoare ca oriunde. Pe de o parte şi alta a drumului, sumedenie de copaci înalţi şi subţiri, cu rădăcinile ieşite din pereţii stâncilor, cât să susţină malul şi să dea impresia de sălbăticie. Crengi aplecate de sus, din rocă, stau aproape să cadă în cale, de parcă ar fi nişte soldaţi care vor cu orice chip să împiedice înaintarea celor care nu se cuvine să păşească în acest ţinut. Din loc în loc, sunt ridicate troiţe îngrijite, primenite cu var alb, curat, semn că schitul nu este foarte departe. Aşa şi este. Ziduri masive, proiectate pe un cer luminat de o lună rumenă ca o pâine de casă, stau căţărate pe un deal abrupt, în care au fost înfipte scări masive, din piatră. Dincolo de poarta din lemn, lucrată de o mână pricepută de meşter, o pată albă - vechea bisericuţă - te întâmpină încă de la intrare. Pe de o parte şi de de alta, în cerc, sunt înşiruite chiliile, care strălucesc de curăţenie. E un loc primitor şi, dacă nu ai căuta să găseşti sfinţenia locului, ai avea impresia că te afli într-o gospodărie oltenească, cu pridvoare largi sub ferestre.
Maica stareţă Mihaela Popa întâmpină câteva măicuţe care tocmai au ajuns cu proviziile pentru mănăstire. „Coborâm în fiecare săptămână în sat şi cumpărăm toate cele trebuincioase”, rosteşte maica stareţă, cu pronunţat accent ardelenesc. Maicile, sfioase, dispar în întuneric cu greutăţile în mâini.
Trecut greu încercat
Maicile s-au retras atât de încet, încât nici nu ştii dacă ele chiar au trecut vreodată pe acolo. La fel precum călugării care au trăit aici cu mult timp în urmă.
Primii ctitori ai acestui sfânt lăcaş, pomeniţi în pomelnicul aflat azi la Biblioteca Academiei Române, sunt Radu cel Mare (1377-1383) şi fiul său, Mircea cel Bătrân (1386-1418). La începuturile secolului al XVI-lea, Iezerul era mănăstire de călugări şi avea ca hram „Obrejenia”, adică „Schimbarea la Faţă a Domnului”. Conform dovezilor istorice, se poate susţine că vechimea acestui aşezământ monahal datează cel puţin de la sfârşitul secolului al XV-lea.
În timp, acest vechi schit s-a degradat, dar a fost refăcut de voievodul Mircea Ciobanul (1545-1559) şi soţia sa, Doamna Chiajna, între anii 1552-1554. Pentru că a rămas necunoscut, acesta l-a coborât mai jos cu 500 m, spre albia râului şi i-a schimbat hramul în „Vovidenia”, adică „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”. Atât Mircea Ciobanul, cât şi urmaşii săi au întărit schitul cu numeroase danii domneşti.
După această perioadă de înflorire însă, asupra schitului se abate urgia şi este distrus. Toţi călugării sunt ucişi de către un nemeş păgân, care căuta comori ascunse în zidurile mănăstirii. Locul unde au fost îngropaţi cei aproximativ 300 de oameni ucişi atunci (călugări şi credincioşi ce se aflau la o zi de praznic a mănăstirii) se cheamă, până azi, „Crucile Moşilor” şi se află mai jos de mănăstire cu 500 m.
În 1692, mănăstirea se afla „de tot pustie, nelăcuind măcar un călugăr sau alt om pământesc şi biserica fiind surpată de tot”.
În pisania din 1720, se menţionează că schitul a fost terminat în 1567-1568, după moartea ctitorului, şi că în 1700 schitul era pustiu şi surpat.
Un rol important în refacerea schitului, la începutul secolului al XVIII-lea, l-a avut cuviosul Antonie Schimonahul (1628-1720).
„Dumnezeu nu ne lasă”
Din 1948, Iezerul este transformat în schit de maici cu viaţă de obşte. Odată cu încredinţarea conducerii schitului monahiei Irina Călugăru, viaţa monahală renaşte în acest ţinut. S-au construit chiliile din aripa de nord, s-a restaurat clopotniţa, biserica veche şi corpul de chilii din aripa de sud, iar între 1996-2000, cu sprijinul Preasfinţitului Gherasim, s-a ridicat Paraclisul „Sfântul Antonie”, săpat în piatră, în peşteră, în care acesta vieţuise 28 de ani. De asemenea, în perioada 2002-2003, s-a restaurat pictura bisericii vechi.
Din anul 1998, sfântul lăcaş s-a îmbogăţit cu o nouă biserică, construită în prelungirea chiliilor. Aici, într-o atmosferă calmă, este depusă racla Sfântului Cuvios Antonie Schimonahul, pustnicul care a fugit de lume până în măruntaiele Munţilor Cheia şi pe care astăzi, aceeaşi lume, plină de suferinţe şi necazuri, îl caută. „Când sunt în astfel de locuri, îmi dau seama cât de mici suntem, cât de neputincioşi, haini şi fără de inimă. Dumnezeu nu ne lasă. Ne arată lumina prin ochii săi preasfinţiţi, care sunt aceste mănăstiri şi schituri. Oaze de linişte, de aşezare a sufletului”, spune Maria, o tânără pelerină.
În prezent, obştea monahală, cu hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, numără 25 de vieţuitoare, care se nevoiesc în linişte şi rugăciune, continuând tradiţia monahală existentă aici de secole. Şi care va mai exista încă, atâta timp cât va mai curge apa limpede a râului Cheia prin faţa schitului, care duce cu el, spre sat, duhul curăţeniei şi sfinţeniei acestui loc binecuvântat. (Raluca BRODNER)
▲ „Un Daniil Sihastru al Olteniei”
Nevoinţele cuvioşilor monahi, a oamenilor care au jerfit toată viaţa lor pentru un singur dor, acela de a fi cu Hristos pentru veşnicie, au rodit sfinţenie. Sfântul Antonie de la Iezerul Vâlcii, trăitor în veacul al XVII-lea, a fost unul dintre monahii care, în smerenie, au lucrat mântuirea lor şi a credincioşilor veniţi să le ceară rugăciunea şi binecuvântarea. Biografia sfântului, deloc spectaculoasă, ca de altfel a majorităţii sfinţilor români, spune mult despre virtutea care fuge de laudă, fiindcă aceasta ar împiedica la urmarea mai adâncă a învăţăturii lui Hristos. Între sfinţii români care au moaşte în Oltenia, Cuviosul Antonie este cel mai cunoscut. Viaţa lui mărturiseşte că Hristos-Domnul este acelaşi, bun şi minunat azi, ieri şi totdeauna.
Monahul Antonie de la schitul Iezerul Vâlcii a trăit pe vremea domnitorului muntean Matei Basarab (1632-1654) şi a Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu. Nicolae Iorga îl socotea „sfântul românesc al secolului al XVII-lea, un fel de Daniil Sihastru al Olteniei, ctitorul de iznoavă al schitului - adică cel care a reconstruit, a refăcut pe cheltuiala sa lăcaşul de cult de la Iezer”.
La 64 de ani a părăsit comerţul pentru „negustoria cea sufletească”
S-a crezut, iniţial, despre el că ar fi aromân la origine, din oraşul Ianina, Grecia. Cercetările întreprinse de istorici însă au descoperit că cel care a devenit mai târziu cel mai căutat schimnic din pustia Munţilor Căpăţânii s-a născut în jurul anului 1628, într-unul din satele aflate la poalele Carpaţilor. În biografia sa, scrisă de ucenicul său, ieromonahul Nicolae, este menţionat că, până la 64 de ani, ca mirean, pustnicul de la Iezerul s-a ocupat cu comerţul. După această vârstă a părăsit negoţul, alegând „negustoria cea sufletească”. De aceea a îmbrăţişat viaţa călugărească, fiind tuns în monahism la Schitul Iezerul din Vâlcea.
Dorinţa de a spori în nevoinţele pustniciei l-a făcut să ceară binecuvântare din partea episcopului Ilarion de Râmnic, pentru a merge în Athos. Ierarhul, cunoscând că Antonie este monah îmbunătăţit şi de mare folos celorlalţi nevoitori din schit, l-a sfătuit să renunţe la gândul său. Ascultându-l pe arhiereu şi „bucurându-se foarte de a locui în pustie”, smeritul călugăr a rămas în ţară şi, mai întâi, a pornit la repararea bisericii schitului şi a corpului de clădiri de pe latura de apus a incintei. „A dat din prisoseala negustoriei tot, neoprind pentru sine nici măcar un ban”. Dar râvna dumnezeiască l-a făcut, în 1690, să părăsească mănăstirea şi să se retragă mai sus, în pustia muntelui. „Neavând loc unde să se poată ruga şi poftind să fie mai îndeletnicit, singur, ca să poată lucra împotriva celui măestru”, Cuviosul Antonie, a luat binecuvântare şi a săpat, cu mâinile sale, timp de trei ani de zile, un mic paraclis în stânca versantului dinspre răsărit de schit.
Nevoinţele sale, greu de imitat
Ziua, cuviosul lucra, iar noaptea priveghea şi se ruga cu mâinile înălţate la cer, vărsând multe lacrimi. A scobit în piatră două încăperi, una de rugăciune, unde se afla un mic altar, şi alta de lcuit. În acest paraclis el citea zilnic rânduiala slujbelor, iar, la sărbători mari şi în posturi, câte un ieromonah de la schit venea şi săvârşea Sfânta Liturghie. Odată terminat micul lăcaş săpat în piatră, Cuviosul Antonie l-a înzestrat cu catapeteasmă, icoane şi toate cele necesare săvârşirii slujbelor bisericeşti, iar episcopul Ilarion de Râmnic l-a sfinţit. Neîncetata rugăciune, cugetarea la cele dumnezeieşti, citirile din cărţile Sfinţilor Părinţi au făcut ca bătrânul monah să ajungă la o adâncă sporire duhovnicească. Nevoinţele sale erau greu de purtat chiar şi pentru monahi încercaţi. Cuviosul purta un brâu din verigi de fier, mânca numai pâine şi apă după ceasul al nouălea din zi. Nu dormea niciodată pe pat, ci doar se rezema puţin, pentru odihna multelor sale osteneli. Hainele sale erau simple şi puţine.
Auzind că pe muntele Căpăţânii se află un călugăr cu trăire înaltă, mulţi credincioşi, preoţi şi călugări au început să-l caute pe fericitul sihastru, pentru a-i cere sfatul şi rugăciunea. Cuviosul îi primea pe toţi cu dragoste, odihnindu-le sufletele zdrobite, hrănindu-i cu merindele cuvintelor dumnezeieşti.
„Nu te întrista, căci sunt în odihna cea veşnică”
În bisericuţa din peşteră a vieţuit Sfântul până la sfârşitul vieţii sale, coborând la schit numai duminica şi în unele sărbători, pentru a asculta Sfânta Liturghie şi a primi Trupul şi Sângele lui Hristos. Prin rugăciune i s-a descoperit sfârşitul vieţi sale pământeşti. Astfel, cu patruzeci de zile înainte de plecarea sa la cer, a chemat la sine pe ucenicul său cel mai iubit, ieromonahul Nicolae, căruia i-a spus: „Sfârşitul mi s-a apropiat. După mutarea mea la cele veşnice, să pui trupul meu în groapa pe care am săpat-o la uşa peşterii”. Şi aşa, la 23 noiembrie 1720, a adormit întru Domnul Cuviosul Antonie. După îngroparea sa, s-a arătat în vis de mai multe ori ucenicilor săi, în biserică, cu o cruce strălucitoare la piept, iar într-una din vedenii a mângâiat pe ucenicul Nicolae, mâhnit de moartea duhovnicului său: „Nu te întrista pentru ducerea mea din această lume, ci mai mult bucură-te că sunt în odihna cea veşnică. De aici mă voi ruga pururi pentru voi”.
După 1720, peştera a fost, în continuare, locuită de ucenici ai Cuviosului Antonie, care, înainte, sălăşluiseră în chilii.
Nu a dorit să i se dezgroape moaştele
Pentru că era cunoscut prin viaţa sa dumnezeiască, mulţi au dorit să caute moaştele Cuviosului Antonie. Mai cu seamă monahii au încercat să-i scoată osemintele şi să le păstreze jos, în biserica schitului unde credincioşii veneau să i se închine. Cronicarul Chiriac Râmniceanu, strănepot al Sfântului, a cercetat, pe la 1812, peştera de la schitul Iezerul, unde a găsit un sihastru, pe ieroschimonahul Ştefan. Acesta, nevoitor de 50 de ani în acel loc, a oprit pe ruda Sfântului să-i dezgroape moaştele, spunând că s-au arătat semne înfricoşătoare celor care au avut astfel de gânduri. Mai târziu, pe la jumătatea secolului al XIX-lea, mai exact, în 1867, însuşi Sfântul Calinic de la Cernica, Episcop de Râmnic pe atunci, a vrut şi el să dezgroape moaştele. Dar, cu o noapte înainte de sosirea episcopului la schit, tavanul peşterii s-a dărâmat şi o stâncă imensă a căzut pe mormânt, piatra putând fi văzută şi astăzi. Episcopul a renunţat la dorinţa sa. Cuviosul Antonie voia să rămână în smerenie. De abia în vremurile din urmă s-a făcut dezgroparea sfintelor sale moaşte. Un călugăr a săpat pe lângă stâncă şi a scos o parte din rămăşiţele pământeşti ale Sfântului, pe care le-a aşezat într-un sicriaş, în peşteră. În anul 1955 ele au fost transportate cu procesiune jos, la mănăstire, în ideea canonizării.
„Cuviosul Antonie, care a însetat după Hristos-Domnul”
Astăzi, vizitatorul care se încumetă să urce prin hăţişuri cei trei kilometri care despart peştera de schit poate vedea părţi din zidul de la intrare, două nişe săpate în stânca afumată, care serveau, probabil, de proscomidiar şi sfânta masă, cu o cruce incizată între ele şi câteva litere chirilice. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât aşezarea Cuviosului Antonie în rândul sfinţilor în şedinţa din 20 iunie 1992. În Tomosul Sinodal de canonizare era menţionat că, „prin viaţa sa, Cuviosul Antonie de la schitul Iezerul, care a însetat după Hristos-Domnul «ca cerbul după izvoarele apelor», s-a făcut pildă de trăire tuturor iubitorilor de Dumnezeu prin lepădarea de sine, prin rugăciune neîncetată, postiri şi privegheri de toată noaptea, iar acum se roagă pentru pacea a toată lumea. De darul sfinţeniei dobândite de el s-au bucurat şi se bucură toţi cei care se roagă lui.” (Augustin PĂUNOIU)
