Oricine se încumetă să bată cu piciorul cărările 4 kilometri de la Mănăstirea Neamţ, prin pădurile seculare cunoscute ca locuri de nevoinţă aspră pentru numeroşi sihaştri, şi ajunge la umbra Muntelui Chiriacu este întâmpinat de o privelişte ale cărei frumuseţe şi linişte l-au făcut pe Mihail Sadoveanu să o asemene cu "Poiana Raiului". Pe acest pământ, din 1714, dăinuie Schitul Pocrov construit de Sfântul Ierarh Pahomie, un loc al înălţării duhovniceşti.
Când am ajuns în pustia Pocrovului, ploua mărunt şi des. De fapt, tot drumul în văzduh ploaia s-a cernut ca prin tifon, ceea ce a făcut şi mai anevoios urcuşul până în poarta schitului închinat Mănăstirii Neamţ. Un lut galben, lucios, de consistenţa celui modelat de meşterii olari mi-a îngreunat atât de mult încălţările, de parcă ar fi vrut să mă facă să conştientizez mai bine condiţia mea umană, astfel încât să mă înfăţişez în faţa sfântului altar cu lecţia smereniei învăţată.
Sălaş de taină
E linişte ca într-un ou în biserica aşezământului monahal, care nu iese în evidenţă prin construcţia grandioasă, monumentală şi nici nu este un reper al unei epoci sau timp. Este un loc de taină, izolat de lume, care apropie sufletele de cer.
Sfântul Ierarh Pahomie, monah din Mănăstirea Neamţ şi episcop al Romanului între 1707 şi 1714, ridică biserica împreună cu primii ucenici care şi-au închinat viaţa sihăstriei - Sofronie, Mardarie, Lazăr, Dosoftei şi Ioanichie.
Biserica, cu hramul "Acoperământul (Pocrov, în slavonă) Maicii Domnului" (1 octombrie), are temelie de piatră, pereţi din bârne de brad şi respectă planul obişnuit nemţean de treflă, cu trei turle, pridvor la apus şi clopotniţă separată.
Impresionează catapeteasma, de pe vremea ctitoririi bisericii, în 1714, din lemn, ornamentată în stilul vremii, cu flori sculptate. Icoanele sunt zugrăvite în maniera bizantino-athonită cu elemente de influenţă kieveană.
Tezaurul cultural şi artistic al Pocrovului păstrează un număr valoros de cărţi, manuscrise, icoane şi obiecte liturgice, multe dintre ele fiind luate spre păstrare la Mănăstirea Neamţ.
Prefacerile
În acest schit, Pahomie a statornicit un stil de viaţă pustnicească pe care îl dorea păzit în veci. Voia ca în "rânduiala" schitului nimeni din afară să nu se amestece, nici chiar cei de la Mănăstirea Neamţ.
Autonomia pe care Pahomie o dorea pentru ctitoria sa a fost mereu ameninţată. În vremea stareţului Paisie (1779-1794), Schitul Pocrov a trecut cu totul sub ascultarea Mănăstirii Neamţ, păstrându-şi doar regimul sihăstresc sau pustnicesc.
Potrivit ieromonahului Ambrozie Ghinescu, egumenul schitului, aşezământul de la Pocrov era renumit, prin secolul al XIX-lea, pentru sihaştrii taumaturgi, care primeau şi vindecau bolnavi veniţi din satele din împrejurimi. Între aceştia, se remarcă doi pustnici renumiţi: schimonahul Zosima, mare protopsalt, copist şi cronicar în versuri, care a salvat odoarele Mănăstirii Secu în timpul Eteriei, şi ieroschimonahul Pahomie, care avea harisma vindecării.
În prezent, aşezământul monahal numără şapte vieţuitori, care îmbină în mod isihast rugăciunea cu tăcerea şi treburile gospodăreşti. Egumen este ieromonahul Ambrozie Ghinescu, urmaşul părintelui Gheorghe Ghervasie, care, la 84 de ani, este şi cel mai vârstnic dintre monahi.
În urma incendiului din urmă cu doi ani, schitul a rămas fără paraclis de iarnă, chilii şi trapeză. Momentan, cu mari eforturi, călugării încearcă ridicarea unor noi construcţii.
Viaţa ca o rugă a Sfântului Ierarh Pahomie
Despre ierarhul de la Gledin, trecut în rândul sfinţilor nu de mult, s-a scris puţin. Din datele obţinute reiese că Petru Pencovschi era ardelean de origine, s-a născut în jurul anului 1674, în satul Gledin, din ţinutul Bistriţei. Numele de Pahomie l-a primit odată cu intrarea în călugărie, la Mănăstirea Neamţ, pentru ca mai apoi, în schimnicie, să se numească Pimen.
În scurtă vreme, datorită râvnei sale, a primit răspunderea treburilor Bisericii "Înălţarea Domnului", în 1700, iar în 1702, a fost ales, de soborul mănăstirii, ca stareţ (1702-1704). În anul 1704 a căpătat binecuvântarea de a merge la Lavra Pecerska din Kiev, întrucât râvnea să cunoască rânduielile Sfântului Dimitrie al Rostovului, care, în viaţă fiind, se făcuse cunoscut în lumea monahală ortodoxă.
În 1706, Pahomie se întoarce de la Kiev la Mănăstirea Neamţ şi, cu învoirea stareţului Macarie, din acel timp, s-a retras în locul de sub muntele Chiriacu. Nu a putut rămâne multă vreme aici, deoarece, spre sfârşitul anului 1706, este chemat în scaunul de episcop al Romanului (18 decembrie). Ca episcop, Pahomie nu a uitat locul unde inima sa l-a chemat neîncetat, poiana de la Pocrov, cu frumuseţea şi liniştea ei, iar după şapte ani revine în aceste locuri, unde construieşte o biserică cu hramul "Adormirea Maicii Domnului".
"Activitatea lui ca episcop şi ca pustnic, preocupările şi concepţiile sale, materializate mai ales în testamentul său, au fost punctul de plecare al unui curent înnoitor în viaţa monahală a Bisericii moldovene din acel secol. Realizările stareţului Paisie Velicikovski n-ar fi fost posibile fără strădaniile episcopului Pahomie şi ale ucenicilor lui, care au făcut din pustia de la Pocrov un adevărat centru de cultură bisericească", menţionează ieromonahul Ambrozie Ghinescu într-o carte recent publicată despre "Viaţa Sfântului Ierarh Pahomie de la Gledin, ctitorul Pocrovului".
