Ajungând la Schitul „Înălţarea Sfintei Cruci“, din pădurea „Valea vrăjii“, comuna Topolog, Episcopia Tulcii, aflându-i istoria şi tulburătoarea chemare a unei întregi familii de ctitori la slujire şi asumarea crucii, mi-au venit în minte cuvintele părintelui Stăniloae, care spunea: „Crucea este puterea lui Hristos care, asumată de noi, poate transforma lumea în paradis“. La Topolog s-au împlinit toate: şi puterea Mântuitorului, şi Crucea, şi asumarea, şi transformarea lumii în paradis.
Drumul de pământ care taie câmpul perpendicular, spre dreapta, din şoseaua naţională Bucureşti - Tulcea, urmărind săgeata indicatorului de scândură, te poartă printre lanuri de porumb şi floarea-soarelui spre marginea unei păduri în care timpul pare să se fi-nverzit a veşnicie. Aici se află „Valea vrăjii“. Loc preschimbat de Dumnezeu în paradis, însemnat spre aflare şi închinare cu semnul crucii, crescut în carne de copac.
A trebuit să se producă o minune pentru ca „Valea vrăjii“ să se aşeze în conştiinţa noastră ca semn. Ca reper al sfinţeniei. Şi poate că el ar fi rămas doar atât, dacă o întreagă familie, cea a părintelui Vasile Vâlcu, purtătoare de cruce, nu ar fi făcut din acesta altar de închinăciune.
Semnul crucii din copac
Până în 1992, „Valea vrăjii“ era doar locul de unde locuitorii din Topolog se aprovizionau cu lemne, trecând întrebători sau poate indiferenţi pe lângă vechile temelii de piatră ivite ici-colo pe câmpuri, dovedite de istorici a fi de pe vremea când romanii au intrat în Dobrogea. După ce nişte muncitori din Făgăraşul Nou, care lucrau la pădure, au doborât un copac şi, după multe încercări, au reuşit să-l taie şi să-l despice, descoperind în inima lui semnul unei cruci, „Valea vrăjii“ s-a preschimbat în poartă. În intrare, prin credinţă, în… Cruce!
„Tăierea acestui copac şi ducerea lui la locul destinat au fost însoţite de obstacole suprafireşti: lemnul avea o greutate neobişnuită; cădea repetat din remorcă; tractorul se defecta, semne că un fapt neobişnuit se întâmpla. După nenumărate încercări, unul dintre muncitori a reuşit să despice trunchiul, descoperind în interiorul lui semnul crucii. După trei zile, din el începuse să curgă un lichid care mirosea foarte frumos“, povesteşte părintele Vasile Vâlcu, duhovnicul schitului.
Credincioşii au început să vină să vadă minunea, mulţi dintre ei susţinând că s-au tămăduit de betegeli. Cele două bucăţi de lemn cu semnul crucii au fost luate de muncitori şi duse în biserica satului lor din Făgăraş. Dar, la Topolog, credincioşii din întreaga Dobroge, şi nu numai, continuau să vină, să se închine şi să se roage. Pentru ei s-a gândit părintele Vasile, slujitor în biserica satului, să ridice pe locul în care s-a arătat Sfânta Cruce un paraclis şi, din când în când, să slujească în el. Apoi, paraclisul a devenit biserică. În 2001, racla cu bucăţile de lemn cu semnul crucii a fost adusă acasă, iar în 2002, sfântul locaş a fost sfinţit. Începând din 2003, au fost construite două corpuri de chilii şi, începând din iulie 2005, practic, se deschide istoricul spiritual al locului, schitul căpătând recunoaşterea oficială, cu hramul „Înălţarea Sfintei Cruci“. În 2009, se mai ridică un foişor şi un Altar de vară, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“, pe care, la 9 august, l-a sfinţit Preasfinţitul Părinte Visarion, Episcopul Tulcii.
Familia purtătoare de cruce
Când am ajuns la schit, obştea se afla la Sfânta Liturghie.
Afară, patru muncitori lucrau la noua biserică. O mare multicoloră de flori îmbrăca fiecare clădire a schitului. Mirosea a tămâie, iar liniştea locului, aerul şi verdele codrului te chemau la meditaţie şi rugăciune.
Ne-am retras cu părintele Vasile în bibliotecă şi am continuat discuţia începută în tinda bisericii. Aşa am aflat minunata poveste a unei întregi familii purtătoare de cruce, cum rar auzi în viaţă: „Eu sunt aici pentru o perioadă, ca să mă ocup de construcţia schitului şi a noii biserici“, precizează părintele Vasile Vâlcu, care a slujit 18 ani în biserica satului Topolog. „Am fost preoţit la 26 de ani. Mai am un băiat preot în Italia, şi încă unul, mai mic, elev la seminar. Un ginere este preot în Topolog, iar fiica mea, Paraschiva, maica Paraschiva, este stareţa acestui aşezământ. O soră de-a mea este maică la Mănăstirea Pasărea, unde a ajuns alături de alte două surori ale tatei, care îmbrăcaseră haina monahală acolo. De asemenea, mai am un frate preot într-un sat din apropiere. Bunicul meu a fost cântăreţ la biserica din Dorobanţu. Noi am fost şase copii la părinţi. Duminicile şi de sărbători se încuiau uşile, se închideau porţile şi toată familia mergea la biserică. Până am fost preoţit, o singură dată am lipsit de la slujbă, şi atunci pentru că am fost bolnav! La noi în familie toţi ţineam posturile. Părinţii posteau şi lunea. Tatăl meu a fost foarte credincios. Dacă-i mulţumesc lui pentru ceva, îi mulţumesc în primul rând pentru că mi-a dat viaţa duhovnicească. Astfel am cunoscut credinţa şi, prin ea, calea. Şi în felul acesta am mulţumire sufletească. Fiica mea, Paraschiva, stareţa schitului, încă din clasa a VI-a era hotărâtă să meargă la mănăstire. Aceasta a fost dorinţa ei“, mărturiseşte părintele.
Nevoire în pacea lui Dumnezeu
Obştea Schitului „Înălţarea Sfintei Cruci“ este formată din opt surori, patru maici şi patru rasofore, care s-au strâns aici să se nevoiască în slujba Crucii, venind din Bucureşti, Constanţa, Galaţi, Babadag şi Slobozia. „Avem o maică mai în vârstă, de 91 de ani, care se nevoieşte în chilia cuvioşiei sale. A venit la noi când am înfiinţat schitul. Citeşte toată ziua, fără ochelari, din cărţile sfinte. O maică pictează, altele confecţionează cruciuliţe, icoane. Ne ocupăm cu toţii cu plăcere de sera de legume şi de cea de flori, muncim pământul schitului, ne facem singuri pâinea, avem o vacă, păsări. Nu cumpărăm decât ceea ce nu putem produce în gospodăria noastră. În fiecare zi slujim Sfânta Liturghie, urmată de Parastas pentru cei adormiţi. Pentru că la hram vine lume multă, la fel şi la Paşti, şi la alte sărbători, şi nu are loc în paraclis, am gândit să ridicăm o biserică mai mare, pe care am început-o, cu speranţa că o vom şi termina, cu ajutorul lui Dumnezeu. Pentru că El vrea mai întâi de la om voinţă, şi după aceea ajută“, mărturiseşte părintele duhovnic.
Cu maica stareţă Paraschiva am reuşit să schimbăm doar câteva cuvinte, pentru că era foarte ocupată cu ascultarea. „Avem o obşte mică, dar vrednică. Ne împăcăm foarte bine şi fiecare ne împlinim cât mai bine ascultările. Ne ajutăm reciproc. La noi nu există diferenţe. Ne rotim la ascultări cu toatele. Astăzi, spre exemplu, eu trebuie să fac pâine. O frământ într-un malaxor, apoi o coc într-un cuptor cu lemne. Se apropie ora prânzului şi trebuie să mă grăbesc, căci vor veni muncitorii la masă. De flori se ocupă maica Cecilia, la fel de grădină şi de sere, de solar“, mărturiseşte maica stareţă.
Am reuşit totuşi să o întreb de ce a ales calea monahismului. „Am intrat în mănăstire pentru că aşa am simţit eu chemarea aceasta. Îmi place mai mult liniştea. Dacă sunt în pace cu ceilalţi, sunt în pace şi cu Dumnezeu“, mi-a răspuns aceasta.
Am plecat de la Topolog pătrunşi de adevărul cuvintelor părintelui Stăniloae, văzând aici cum lucrează Crucea, puterea asumată a lui Hristos, şi cum poate transforma ea lumea în paradis…
