Schitul ocrotitor din codrii Brădiceştilor

La capătul unui drum anevoios al Iaşilor, pitită în miez de codru, departe de lumea dezlănţuită se află bisericuţa de lemn a Brădiceştilor, o bijuterie arhitecturală. Lăcaşul, aflat în stare avansată de degradare, necesită restaurare urgentă.

Situat la hotarul dintre judeţele Iaşi şi Vaslui, într-o curăţitură croită în pădure în urmă cu mai bine de trei veacuri, schitul Brădiceşti pare că-i pune la încercare pe cei care se încumetă să meargă până acolo. De la Iaşi, ţinând drumul Vasluiului, calea te îmbie, în dreptul Coropcenilor, să coteşti la stânga, peste dealurile ce duc la Huşi. Un drum greu, colbăit de arşiţele verii şi încleiat de glodul primăverilor nehotărâte şi al toamnelor ploioase, e şi acum, ca şi odinioară, singura cale de acces. Urcând spre Ciorteşti, pe o pantă abruptă şi zdrenţuită de şanţurile săpate nemilos de apa ce muşcă fără sfială din versant, devine primejdios de-a dreptul. Prin codrul ce se înfăţişează dinainte, drumul se mai îndulceşte, cât să-ţi poţi trage sufletul. Apoi, ca o panglică firavă, agăţată fix pe o coamă de deal, coboară spre Dolheşti. Câmpurile etalează parcele colorate în zeci de tonuri, aşezate cu grijă, precum covoarele bunicii în zi de sărbătoare. Splendidă zugrăveală a naturii, contrastând, în cel mai românesc chip, cu drumul parcă desprins din descrierile cronicarilor.

Încă un sfert de ceas şi traversăm Dolheştii. De-aici, doar patru kilometri, spre codrii Brădiceştilor, mai trebuie cuceriţi. Dar pe un drum la fel de greu, îngust, cu pante abrupte şi zgrunţuri ameninţători la tot pasul.

Odată ajuns în mijlocul pădurii, acolo unde bisericuţa de lemn îşi aşteaptă, de veacuri, oaspeţii, tot efortul venirii până aici piere ca şters cu buretele. Turlele graţioase se zăresc proiectate în mijlocul întinderii verzi. Împrejur, copacii bătrâni veghează ca nişte oşteni atenţi. Totul e împresurat de o linişte şi o taină pe care nu ştii cum să le descrii, dar care te învăluie pe nesimţite.

Ctitoria de lemn a episcopului Varlaam

Pe cât de frumos e tot ce vezi aici, pe atât de multă istorie respiră locul. „Se spune că turcii şi tătarii au dat foc Episcopiei Huşilor. Iar episcopul Varlaam, împreună cu suita lui, s-a refugiat la Brădiceşti, o aşezare foarte veche, mărginită de codrii seculari. Aşa a găsit de cuviinţă, împreună cu oamenii din sat, să ridice bisericuţa, ca schit de călugări. Lăcaşul a fost ridicat în 1691, locul fiind donat de Maria Racoviţă, la 28 decembrie 1691“, explică părintele Simion Foca, stareţul Mănăstirii Brădiceşti, în timp ce intrăm pe uşa scundă.

Lăcaşul din codri a avut o existenţă zbuciumată. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea (1860), schitul s-a desfiinţat, devenind biserică a parohiei Brădiceşti. În 1946 a redevenit schit de călugări, prin străduinţele episcopului Grigorie Leu. „Schitul a fost, din 1712, metoc al Episcopiei Huşilor. Episcopii se retrăgeau aici, în liniştea codrilor, stăteau câte o săptămână“, povesteşte pr. Foca.

La decretul din 1959, schitul a fost iar desfiinţat, fiind redeschis abia în 1992. Din 1994 a căpătat statut de mănăstire.

În decursul vremii, aici au găsit ocrotire călugări foarte cunoscuţi în spaţiul ortodox românesc: părintele Mina Dobzeu, cel care în temniţa de la Jilava avea să-l boteze şi să-l convertească la Ortodoxie pe filosoful Nicolae Steinhardt şi părintele Vartolomeu Florea de la Sihăstria.

Astăzi, obştea mănăstirii este formată din cinci călugări.

Stilul arhitectural

Bisericuţa „Buna Vestire“ a Mănăstirii Brădiceşti este construită din bârne de stejar, încheiate la colţuri  „în cheotori“, aşezate pe talpă de stejar şi pe temelie de piatră de râu. Deasupra talpei prezintă o mică streaşină, acoperită cu tablă, element suplimentar de protecţie pentru temelie.

Exteriorul este căptuşit cu scândură de brad, pentru o mai bună protecţie. Iniţial, acoperişul a fost de draniţă. În 1961, aceasta a fost înlocuită cu tablă galvanizată.

Lăcaşul se remarcă în rândul construcţiilor similare din lemn din judeţul Iaşi prin cele patru turle de influenţă rusească („bulbi de ceapă“).

La momentul construcţiei, lăcaşul era format doar din altar, naos şi pronaos. În 1768, episcopul Inochentie al Huşilor a adăugat construcţiei şi pridvoraşul de la intrare.

Un patrimoniu de excepţie

Interiorul, luminat doar de făcliile de ceară, este de o frumuseţe tulburătoare. Aici totul e făurit la scară redusă, dând dovada smereniei celor ce se vor fi rugat în tihna din codri în toată această vreme. Un cafas mic, în care odinioară cânta corul, e un element arhitectural particular.

Piesa de căpătâi din inventarul iconografic este catapeteasma, realizată în 1766, pe cheltuiala episcopului Inochentie al Huşilor, socotit pe bună dreptate cel de-al doilea ctitor al bisericuţei, după episcopul Varlaam.

Din patrimoniul micului lăcaş fac parte, de asemenea, două cruci de lemn de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, dăruite de arhimandritul Augustin Cobalevski, o serie de icoane pictate pe lemn datând din secolul al XIX-lea, precum şi cărţi bisericeşti vechi, scrise în chirilică.

Un loc din care nu te-ai mai da dus

„Eu am zis că stau aici două săptămâni şi mă întorc la Secu. Nu mi-am imaginat că o să rezist mai mult. Când am venit, atât era: bisericuţa şi o casă. În rest… codru şi pustiu. Dar nu cred că aş fi putut avea o mai mare mulţumire sufletească, vă spun sincer“, povesteşte stareţul.

Sosit la Brădiceşti în anul 2000, pr. Simion Foca a făcut tot ce i-a stat în puteri pentru ca această atât de veche ctitorie să poată fi salvată. Prin grija şi suportul său financiar, profesorul Constantin Clit a putut duce la capăt o muncă de documentare laborioasă şi foarte riguroasă, publicând, în 2013, ampla monografie intitulată „Mănăstirea Brădiceşti“.

Bisericuţa necesită urgent intervenţii de restaurare