Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Reportaj Şcoala de duminică de la Fierbinţii de Jos

Şcoala de duminică de la Fierbinţii de Jos

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Reportaj
Un articol de: Dumitru Manolache - 07 Mar, 2011

Suntem mai puţin obişnuiţi să aflăm că există şi parohii de ţară unde lucrarea preotului poartă în contemporaneitate nu numai continuitatea firească a credinţei strămoşeşti, ci şi migălirea cu răbdare şi har din sufletul copiilor de astăzi ai satului, viitorii purtători ai mesajului creştin în lumea din ce în ce mai provocatoare şi mai înstrăinată de mâine. Ei, bine, Parohia Fierbinţii de Jos, din Protopopiatul Urziceni, din Episcopia Sloboziei şi Călăraşilor, cu Şcoala ei de duminică, este un exemplu în acest sens.

Pentru foarte mulţi dintre noi, parohia de sat este imaginată fie doar ca o fotografie îngălbenită de la nunta bunicii, ce încă mai degajă parfumul bucolic al unei veri de altădată, fie ca un chip tăcut şi prăfuit de biserică ruinată, scăpată de demolare, fără preot, în care doar câteva bătrâne intră duminica sau în marile sărbători să se închine, să aprindă lumânări sau în ziua morţilor să care tăciunii încinşi şi tămâia în oale de pământ la mormintele rudelor din cimitir.

Depopulate, îmbătrânite, sărăcite şi zgribulite sub gerul uitării, cu credinţa schimonosită de ateismul trecut şi de ofensiva agresivă a sectelor de astăzi, multe parohii rurale par a se topi încet-încet, retrăgându-şi vetrele în tină. Par numai, căci, în fapt, în ultimii ani, bisericile vechi au renăscut, iar altele noi şi-au înălţat turlele spre Dumnezeu, întărind parohiile şi credinţa acolo unde vrăjmaşul a lovit ani la rând cel mai necruţător.

Şi tocmai din acest motiv, când vezi că un preot, fiu al satului, prin zidirea lui cotidiană face din parohie o adevărată şcoală de credinţă, trebuie să te apleci cu mai multă răbdare asupra efortului lui, să cântăreşti mai cu atenţie fiecare realizare a parohiei sale, ca să poţi cuprinde în nu prea multele fraze ale unui reportaj adevărata dimensiune şi importanţă a dăruirii lui.

Noi am avut prilejul să constatăm toate acestea într-o zi îngheţată din această iarnă, cunoscându-l pe părintele Gheorghe Radu, de la Fierbinţii de Jos, în parohia sa, şi vizitându-i "Şcoala de duminică", luminoasă ca o făclie peste întinderea îngheţată a Bărăganului.

Copiii cu feţele aprinse de-o pulbere de soare

Nici nu ştim până la urmă cum am ajuns la Fierbinţii de Jos, scăpaţi din pierzania lăptoasă a ceţii şi chiciurii ce ascundeau în desimea lor reperele obişnuite ale câmpiei.

Ne-am trezit deodată în malul Ialomiţei, lunecând peste zăpezile drumurilor, în faţa bisericii din Fierbinţii de Jos, străjuită de doi falnici şi nemaiîntâlniţi copaci. Şi tot cercetând noi la frunzişul verde-ceros al pomilor, până să ne dăm cu părerea cam ce ar putea fi ei, ne-a lămurit însuşi părintele Radu, care tocmai ieşise din biserică: "Sunt două schelete de brazi peste care s-a ridicat până în vârfuri iedera asta veşnic verde. Dacă îi priveşti de departe, chiar crezi că sunt brazi. Numai de aproape îţi dai seama că e numai iederă", ne spune sfinţia sa.

Suntem apoi invitaţi în biserică. Aici, câteva zeci de copii veniseră la părintele, căci erau în vacanţă. Ei reprezentau doar o parte din elevii "Şcolii de duminică", pe care preotul a înfiinţat-o în urmă cu cinci ani.

O rază de soare rătăcită tocmai trecea prin fereastra bisericii, spărgându-se într-un fel de praf auriu, sclipitor, risipindu-se peste chipurile copiilor.

Ruşinoşi, frecându-şi căciulile în mâini, incomodaţi parcă de mănuşile ascunse în adâncimea buzunarelor, se tot înghesuiau unul în altul invitându-se reciproc să ne răspundă întrebărilor. Dar gândul că a doua zi vor pleca în excursie cu părintele, tocmai pe Valea Oltului, la Mănăstirea Cozia, i-a făcut în cele din urmă pe doi mai îndrăzneţi să ne vorbească despre şcoala lor, cea de dincolo de şcoală. Adică, despre "Şcoala de duminică".

"Venim duminică de duminică la biserică şi în marile sărbători. Aici cântăm la strană, împreună cu fetele, spunem Crezul, ne rugăm, iar noi, băieţii, îl ajutăm pe părintele în altar", ne mărturiseşte Daniel Narcis Smărăndescu.

Elena Alexandra Zaharia este cea mai mică dintre ei. Este clasa a III-a. Şi ea se bucură de această şcoală, de ceea ce fac după slujbe, de toate activităţile pe care le desfăşoară aici, coordonaţi de părintele Radu şi de soţia sfinţiei sale, Elena.

Cinci ani de lecţii de duminică în biserică

"Am demarat acest proiect acum cinci ani. La început, a fost mai greu. Cred că suntem primii din protoierie care am deschis o Şcoală de duminică pentru copii. Avem înscrişi în jur de 60 de elevi, iar constant vin la "cursurile" de la biserică vreo 40, din familiile celor 900 de suflete cât adună parohia noastră.

Să vă spun acum cum decurge viaţa în Şcoala noastră de duminică. Dimineaţa, copiii vin la biserică, citesc Psalmii la strană, iar la Sfânta Liturghie, băieţii mă ajută la altar: unii taie anafură, alţii ies cu lumânarea la Vohod sau trag clopotul. Când se rosteşte Crezul, toţi se aşază în genunchi în faţa altarului şi mărturisesc Simbolul credinţei noastre ortodoxe.

De fiecare dată, după slujbă, ne retragem în trapeză, unde ne continuăm activităţile: pictăm icoane, ne întâlnim cu medici, sanitari sau cu poliţişti de circulaţie, ca să dau numai aceste exemple, cu care discutăm despre probleme cu care copiii se vor confrunta în viaţă. La sărbători mai importante, continuăm cu ei să adâncim tema zilei respective, să o înţelegem mai în profunzime", ne-a spus părintele, în timp ce vizitam trapeza, o sală nou-nouţă, ridicată cu efortul enoriaşilor în curtea bisericii şi cu sprijinul Organizaţiei "World Vision".

O miză uriaşă: modelarea unor buni creştini

"Şcoala de duminică" a apărut firesc, ca o necesitate, ca un răspuns la provocările vremurilor. Roadele ei sunt evidente. Dincolo de ocuparea timpului liber al copiilor cu activităţi utile şi ziditoare, aici, la Fierbinţii de Jos, se pregăteşte de pe acum viitorul Bisericii.

Acest "contract" cu viitorul are o miză uriaşă: modelarea unor buni creştini, pregătirea pentru o viaţă curată, în iubire de Dumnezeu şi de semeni, a câtorva generaţii de copii, a unor familii şi enoriaşi cărora provocările lumii secularizate nu-i vor putea înstrăina de lumea ce trăieşte în Cuvânt. Adică de lumea care priveşte spre cer, în speranţă, în mântuire, şi nicidecum în rătăcirea şi deznădejdea şablonului de viaţă pe care societatea de azi o propune tineretului.

Trebuie însă să mai remarcăm un fapt foarte important: nimic nu s-ar fi putut urni la Fierbinţii de Jos dacă nu exista binecuvântare, interes şi preocupare din partea păstorului locului şi dacă autorităţile, şcoala din comună, nu ar fi sprijinit din plin iniţiativa părintelui Radu.

Şi tot vorbind despre autorităţi, părintele paroh a ţinut să ne spună cât de mult sprijin a primit din partea actualului primar, domnul Yusein Yuksel, care, deşi este de altă confesiune, a dat curs tuturor cererilor parohiei. Cu sprijinul domniei sale, s-a reparat gardul bisericii, s-a renovat clopotniţa, au fost ridicate mai multe troiţe.

Biserica satului, mărturisitoare peste vremuri

Ne-am tot întrebat, pe drumul de întoarcere spre casă, de ce istoria acestor locuri este atât de zgârcită şi nu a lăsat prea multe mărturii în urmă. Dar poate că aşa a trebuit să fie, căci istoria comunei Fierbinţii de Jos se trăieşte

într-un alt mod: în perpetuarea unor tradiţii atât de originale şi de tulburătoare, încât nu se poate trece uşor pe lângă ele, dar despre care noi vom vorbi într-un alt reportaj. Şi în tot acest probabil hiatus istoric, biserica satului rămâne singurul mărturisitor peste timp despre oamenii locului şi credincioşia lor, despre vremurile de altădată.

Ridicată la 1854 de către Alexandru Scarlat Ghica, împreună cu obştea satului, biserica a cunoscut mai multe reparaţii, restaurări, preoţi care

şi-au marcat trecerea prin lucrări de conservare şi o frumoasă pictură, dar al cărei autor a rămas anonim.

Astăzi, deşi încă solidă în temelia sa, zidurile îi sunt roase de nevăzute vietăţi şi mucegaiuri, mai ales după ce un mare lac de acumulare a ridicat apele Ialomiţei aproape la nivelul acoperişului, şi numai digul de protecţie ţine în zăbală năvălnicia râului.

În drum spre neundele nostru de fum

Ne despărţim cu oarecare regret de gazdele noastre, de elevii "Şcolii de duminică" de la Fierbinţii de Jos. O rupem la drum traversând la un moment dat Ialomiţa, purtaţi de gânduri şi lungi tăceri.

Şi în această petrecere a timpului spre neundele nostru de fum, trecând cu privirea peste mărăcinişurile îngheţate de pe marginea şoselei, ca nişte copii care trag cu băţul peste ulucile gardului, vedem, aşa ca prin geam, o siluetă. Să fie cumva umbra vreunui ţăran ridicat din tăcerea istoriei ca să ne spună nouă, bucureşteni ai anului 2011, cum a fost la 1907 cu răscoala la Fierbinţi? Cum s-au dus ei, flămânziţii şesului, să-şi ceară de la boier bucata de pământ din care să trăiască? Nu ştim.

Câteva sute de metri mai departe însă, doi ţărani înhămaţi la sănii cărau câteva braţe de vreascuri putrezite spre nesperanţa satului lor din vale.

Şi iarăşi, chipurile acelor copii din biserica părintelui Radu, elevii Şcolii de duminică, cu pulberea de soare risipită pe feţe, ne-au revenit în minte, luminându-ne cu lumina lumii lor ce trăieşte în Cuvânt. Adică lumina lumii care priveşte spre cer şi-L aşteaptă pe Hristos să vină la cina din inimă.