O mână de femei din satul Ciurbeşti de lângă Iași, de la doamna educatoare şi până la bunica Viorica, se întâlnesc săptămânal în şcoala veche şi lucrează cu drag la stative, gherghef, cos ii şi cămeşe, se relaxează prin muncă, cum zice coordonatoarea Eugenia Stan. Tot aici vin şi numeroşi copii, unii lucrează alături de femeile satului, alţii cântă şi dansează jocuri populare sub îndrumarea unui profesor. Cele două, trei generaţii îşi dau mâna în şezătoare întru neuitare şi întru veşnicia satului tradiţional, care nu moare, ci se dezvoltă tocmai prin păstrarea tradiţiilor.
Încă nu ieşise la pensie când un gând măreţ i-a încolţit în minte: să readucă în actualitate valorile pe care s-a clădit odinioară satul tradiţional românesc: credinţa, hărnicia, respectul reciproc. Şi a început prin a merge din casă în casă şi a zăbovi cu fiecare bătrân care mai păstra în amintiri crâmpeie din satul de demult şi în pod dovezi inestimabile ale veşniciei sufletului ţăranului român din imediata aruncătură de băţ din capitala Moldovei.
Eugenia Stan s-a întors în satul natal, Ciurbeşti, de unde, după cum singură recunoaşte, nici nu a plecat vreodată, şi s-a pus pe treabă. A cules folclor, pe care l-a cuprins în cartea „Tezaur de Ciurbeşti”, a strâns laolaltă obiecte şi unelte vechi din gospodăria ţărănească şi s-a consultat cu specialişti de la Muzeul Etnografic al Moldovei tocmai pentru a respecta în totalitate specificul zonei. Chiar dacă a reuşit să scoată la lumină multe obiceiuri, tradiţii şi expresii rămase doar în vocabularul octogenarilor, a simțit că acestea, ca şi îndeletnicirile ţăranilor din urmă cu 70, 100 de ani, trebuie transmise, nu trebuie uitate, pentru că „meşteşugul vreme cere, nu se-nvaţă din vedere”.
Aşa a început organizarea de şezători la care i-a cooptat, uşor-uşor, şi pe copiii satului. „La început ne-am strâns un unchi, învăţător aici în sat, o mătuşă, verişori, vecini şi număram 8, 10 membri. Acum am ajuns la 30 de membri, toţi fii ai satului. Ulterior au început să vină şi copiii, mai întâi din curiozitate, apoi chiar din plăcere. Vin aici, lucrează cu noi, cântă cu noi, sunt dornici să înveţe, iar noi suntem datori să-i învăţăm”, ne spune doamna Eugenia Stan.
Fost psiholog clinician şi psiholog şcolar, ea crede că astăzi copiii trebuie susţinuţi mai mult ca niciodată, trebuie impulsionaţi şi încurajaţi. „Am observat că, din păcate, nu au motivaţie, nu mai au aspiraţii. Dacă un copil vine aici şi îşi propune, de exemplu, să facă o trăistuţă la gherghef sau să coase o ie, o cămeşă, la finalul lucrului are o deplină satisfacţie care-l face să meargă mai departe, să-şi propună altceva, şi altceva. Unii îşi descoperă abilităţi de care nu erau conştienţi nici ei, nici părinţii lor”, expune Eugenia Stan câteva dintre beneficiile şezătorii.
Îndeletniciri artistice
La Ciurbeşti, însă, femeile, strânse laolaltă de fostul psiholog, nu se mărginesc în a ţese, a coase, a toarce sau a lucra la gherghef, ci îşi pun în valoare şi veleităţile artistice. Există aici şi un grup vocal, şi un ansamblu de jocuri populare format doar din copii. Iar la şezătorile săptămânale nu lipseşte domnul Marcel, venit în sat de doar 7 ani, aici trăgându-l aţa după o viaţă petrecută în oraş la studii şi mai apoi la serviciu. El împleteşte la fluier notele muzicale şi le ţine isonul femeilor în timp ce lucrează: „Venind aici, îmi amintesc cu drag de locurile mele natale, de dealurile cu viţă-de-vie din judeţul Vaslui, unde îmi petreceam verile şi unde am învăţat a cânta la fluier şi la alte instrumente de suflat”.
„Frunză verde de cicoare/ Hai la noi la şezătoare/ Şezătoare la Ciurbeşti/ Şi munceşti, te veseleşti,/ Lucrul şi cântecul/ Ne bucură sufletul.” Astfel încep toate şezătorile, cu îndemn de muncă şi veselie. În repertoriul harnicelor femei de la Ciurbeşti se regăsesc nu doar cântece culese din folclor, ci şi cântece religioase, cântece patriotice, colinde de Crăciun şi de Paşti şi chiar cântecele lui Anton Pann. În demersul artistic sunt ajutate de o doamnă profesoară din oraş, care vine de dragul lor şi al copiilor.
Bunica Viorica, la cei 74 de ani, este maestră la ţesut la stative. De la 14 ani ţese orice: prosoape, covoare, scoarţe, macaturi, în mâinile ei suveica prinzând viteze ameţitoare. Se mai opreşte, din când în când, să spună povestioare care le amuză peste măsură pe copilele care muncesc de zor la gherghef: „Când eram fătucă de vârsta lor, de 12, 14 ani, mergeam la şezătoare cu scărmănatul lânii. De multe ori nu reuşeam să termin lucrul şi mai ascundeam pe sub patul gazdei lâna, cu toate că mama îmi spunea că dacă rămâne lâna nescărmănată, voi lua de soţ un bărbat bătrân. Poate din pricina asta, că nu prea reuşeam să termin de scărmănat, sau din altă pricină, am luat de soţ un bărbat mai bătrân cu 7 ani ca mine (râde). Eheee, era frumos, fetele care coseau aveau grijă să nu pună aţă lungă în ac ca să nu se mărite departe de casă (râde iar zgomotos)”, rememorează bunica.
Punct muzeal
Demult, şezătorile erau prilej de socializare, o activitate la care băieţii veneau, iscoditori, să vadă care fete sunt harnice, frumuşele, pentru că, în funcţie de hărnicia lor, de modul cum se purtau, băieţii îşi alegeau viitoarele mirese. „Era un prilej de a se întâlni, de a se cunoaşte, de a vorbi. Ei veneau cu ceva de-ale gurii, cu ceva vinişor, fetele lucrau, ei cântau şi la final se-nveseleau dând roată în bătătură cu câte o horă. Putem spune că era ca un fel de şcoală: învăţau a lucra, învăţau a se purta, pentru că cele mai în vârstă le dădeau sfaturi de comportament, învăţau, iată, a dansa în horă. Tot la şezătoare se spuneau veştile”, ne lămureşte doamna Stan. Şi acum mai vin băieţi la şezătoare, poate nu din aceleaşi motive ca în trecut, iar pentru ei există tot timpul pregătită „câte o coşarcă de popuşoi”. Pentru că, nu-i aşa, când ochii privesc şi urechile ascultă, mâinile trebuie să se mişte.
Şi aşa, în ritmul sacadat al desfăcatului ori împletitului, membrii şezătorii se desfată cu alte strigături şi cântece din bătrâni: „Toarce furca mea şi-adună/ Şi mă fă pe mine bună/ Toarce furca mea fuior/ De cămaşă la fecior./ Ei, mie nu-mi place să torc/ Când văd furca şi cu fusul/ Parcă văd lupul şi ursul./ Toarce furcă, şi tu, fus,/ Eu mă duc la badea-n sus!Î
În şcoala veche a satului, în afara spaţiilor amenajate pentru lucru, există două camere care imită o casă ţărănească tradiţională, un punct muzeal ticsit cu obiecte donate de săteni: de la lada cu zestre, prosoape de nuntă, laiţă şi obiecte de bucătărie, până la documente vechi, fotografii şi unelte folosite în gospodării în urmă cu o sută de ani. Cu tristeţe în glas, sufletul Asociaţiei „Ciurbeştenii” ne spune că în tot satul a găsit o singură ie, purtată în adolescenţă de o femeie ce acum are 94 de ani. Nu este sigură însă că ar fi tocmai specifică locului pentru că bunica în cauză nu mai ţine minte dacă obiectul vestimentar a fost cumpărat de la târg sau a fost cusut în sat. De aceea, în tot ce se coase la Ciurbeşti, în tot ce se ţese, doamna Eugenia Stan se consultă cu specialişti etnografi.
Planuri de viitor
Doamna Stan are, în continuare, aspiraţii mari. Vrea să pună pe picioare un atelier mare, unde să lucreze femeile din sat şi să câştige bani din lucrul de mână; să strângă laolaltă comunitatea, pentru ca, împreună, să se dezvolte şi să nu mai fie nevoiţi să migreze spre alte meleaguri.
Totul pentru copii, precum Elena, care la 14 ani s-a descoperit pe sine şi doreşte să urmeze o şcoală de arte şi meserii. „Îmi place foarte mult la şezătoare, vin aici să învăţ, de la meşteşug şi până la cântece de demult. Acasă, cu bunica, doar coseam, dar aici lucrez la gherghef, e mult mai interesant.” Şi pentru că este foarte îndemânatică şi muncitoare, i-a fost adus un gherghef doar pentru ea. Cu dedicaţie.
„Visăm la un ansamblu cu trei generaţii, în care să lucreze bunicii, părinţii şi copiii, să predăm ştafeta pentru că aceste lucruri reprezintă, de fapt, identitatea noastră. Până atunci continuăm cu sărbătoarea Zilelor Satului, manifestare organizată împreună cu preotul paroh, cu atelierele de meşteşuguri special organizate pentru copii în vacanţa de vară şi cu deplasările noastre la diverse evenimente la care suntem invitaţi. Dorim, prin mijloace diferite, să conservăm, într-o oarecare măsură, satul tradiţional, pentru că, vrem, nu vrem, există riscul de a se pierde tradiţiile. Micile muzee pot păstra aceste tradiţii, acolo se pune amprenta timpului, însă un atelier de meşteşuguri scoate din anonimat o comunitate, o ajută să se promoveze şi, de ce nu, să obţină venituri bune.”
