Darul sculptării lemnului nu mai este aşa de căutat în epoca tehnologiei IT. Pe cine mai interesează dacă lemnul are sau nu o faţă ascunsă care aşteaptă să fie descoperită?! Rar se mai întâlneşte bucuria de a vedea o bucată de lemn mângâiată, domesticită, pe care să urmăreşti liniile date de fierul ascuţit al daltei din mâna meşterului. Însă meşterii nu renunţă, duc mai departe şi lasă moştenire urmaşilor o daltă, un ciocan, dar şi o mare iubire. Spre exemplu, sculptorul Vasile Moldoveanu, un muntean cu origini moldovene, a reprezentat România cu succes peste tot şi este căutat chiar şi de occidentalii mai „puţini spirituali decât noi“.
În mâinile lui, bucata de lemn prinde contur, formă şi unicitate. Dalta scrijeleşte lemnul uscat şi diform, descoperind parcă ceva nemaivăzut de nimeni. Nu apare deodată, ci, cu fiecare lovitură a fierului, lemnul se dezgoleşte de aşternut şi îşi arată inima. Numai el, sculptorul, ştie să îi intre în rărunchi, să-l aducă la lumină şi să arate tuturor comoara cea ascunsă. Dar lemnul nu se descoperă tuturor, ci numai celor care ştiu să îi citească sufletul, să-l înţeleagă; numai sub mângâierile daltei lor se înmoaie, le spune pe unde să meargă sau când să se oprească. Dar atunci când sculptorul reuşeşte să ridice din materia moartă Crucea cea de viaţă dătătoare, cu adevărat lemnul se înalţă la sensul său dintâi.
Acest sens ascuns şi greu de scrijelar l-a înţeles demult, în urmă cu aproape 50 de ani, Vasile Moldoveanu, sculptorul din Moreni, judeţul Dâmboviţa, care toată viaţa a stat cu dalta şi cu ciocănelul în mână. La origine este moldovean, de asta şi poartă acum acest nume - Moldoveanu. Spune că a fost o poreclă primită de stră-străbunicii săi - care se numeau Marica - veniţi în sud pentru a lucra în exploatarea petrolului.
„Tu eşti din naştere artist popular, niciodată să nu renunţi!“
Meşteşugul i-a intrat în sânge de la bunicul său care era dulgher, dar l-a învăţat de la şcoală, mentor fiindu-i profesorul de arte plastice, tot sculptor. În clasa a V-a a intrat cu adevărat în contact cu partea artistică a sculptatului. Făcea parte din cercul de desen, era năbădăios, voia să facă şi pictură şi modelaj. Prin clasa a VII-a a făcut şi ceramică. Mergea după ore să modeleze lutul, îl dădea la ars muncitorilor de la fabrica de ceramică din Moreni, care îl şi smălţuiau. Avea satisfacţia realizării; îi dădeau impresia că i-a depăşit. Însă, cu ajutorul profesorului, s-a apropiat de motivele populare. Atunci profesorul i-a zis: „Tu eşti din naştere artist popular, niciodată să nu renunţi!“. Scrijelea lemnul, făcând la început piese mici; „Dânsului îi erau foarte dragi, dar mie nu-mi plăceau“, îşi aminteşte sculptorul care, la despărţirea de mentorul său, în clasa a VIII-a, a fost îndemnat: „Nu te lăsa niciodată de sculptat!“.
Şi nu a renunţat la prima lui dragoste - lemnul, cu toate că, neputând să intre la liceul de arte plastice, din cauza situaţiei materiale a părinţilor, a făcut şcoala profesională. Şi-a ales frezoria, meserie care l-a învăţat să îşi confecţioneze singur uneltele. „Mi-a plăcut tare mult să prelucrez lemnul. Am plecat de la cel mai simplu element - lingura, simbolul culturalizării omului. I-am sculptat cupa, coada, am patinat-o frumos. Mi-aduc aminte că bunicul meu, care făcea parte din Comitetul parohial, mi-a comandat prima troiţă pentru altar. Am primit atunci 1.400 de lei. Copil fiind, erau foarte mulţi, iar tata nu m-a lăsat să mă ating de ei. Se aştepta să mi-i ceară oamenii înapoi. Apoi am început să primesc diferite comenzi, lucruri mărunte“.
„Dumnezeu m-a îndrumat mereu“
Primu-i agent de vânzări a fost o vecină. Mergea prin staţiunile din ţară să se trateze şi îi vindea realizările. Comunicau prin telefon, îi dădea diferite comenzi, lucra toată vara, iar toamna primea banii.
„Îi mulţumesc lui Dumnezeu că, pe parcursul vieţii, toate au venit la rând, numai în beneficiul meu. Mi-a îndrumat mereu drumul“. Spune că în armată a tras o singură dată cu puşca, în rest a lucrat numai în servicul de protocol, unde a întâlnit câţiva generali care au investit în el. I-au cumpărat cărţi să se documenteze, l-au susţinut. Apoi, toată viaţa a lucrat într-o uzină militară. „N-am lucrat niciodată pe freză. Mi-au descoperit talentul şi m-au ajutat să-mi folosesc darul tot în cadrul serviciului de protocol. Eu făceam obiecte din cultura populară, de care ei aveau nevoie în marile delegaţii. Eram singur aici, mi-au creat un atelier, mi-au dat bani, materiale, orice doream“, se mândreşte meşterul Vasile cu şefii care îl trimiteau şi la diferite expoziţii şi muzee pentru documentare.
„Toată această susţinere materială şi morală a celor din jur m-a făcut să mă perfecţionez, să caut, să scormon, să tind spre desăvârşire“, îşi aminteşte Vasile Moldoveanu. Nu a lipsit nici de la „Cântarea României“, despre care recunoaşte că avea un iz comunist, dar cu părţi bune. În operele sale era prezent şi motivul crucii, însă le spunea iscoditorilor: „Vezi dumneata că e o cruce! Eu vă spun că acela este simbolul norocului, trifoiul cu patru foi“; s-a ajutat foarte mult de aceste simboluri pentru a scăpa de ochiul veninos al ateilor.
Candela este o creaţie a fraţilor Moldoveanu
Din experienţa vieţii şi-a dat seama că fără credinţă n-ai nici o direcţie precisă. Credinţa îţi luminează creierul. „Atunci când lucrezi o piesă religioasă trebuie să fii liniştit. Te mai superi din cauza grijilor, dar când lucrez la candelă, la icoana de vatră sau pristolnic, încerc să fiu împăcat sufleteşte“.
Modelul său de candelă a apărut pe fondul intrigării de prezenţa kitschului. „Cum e posibil să arzi o lumânare într-un pahar din care consumi alcool?“, şi, ca urmare, împreună cu fraţii săi, meseriaşi, ca şi el, au creat o matriţă din lemn. Au ales ca icoană pictura ardelenească Maica Îndurerată, „care ne reprezintă peste tot în lume ca identitate culturală în pictura ţărănească. Crucea am pus-o sus, iar jos am creat un butuc în care am aşezat paharul şi am gravat pe el monograma lui Iisus, pe o parte, pe cealaltă am pus pecetarul, iar frontal am făcut trei feţe - Sfânta Treime. Am scrijelit «calea rătăcită», în centru, iar pe celelalte două feţe am pus liniile drepte, «calea mântuirii». Totul merge pe verticală, liniile, cu lumina candelei, până la cruce. Când scoţi o lucrare trebuie să o gândeşti din toate punctele de vedere; ţăranul totdeauna a gândit şi a făcut lucrul în primul rând practic, cu o logică precisă, şi după aceea a înfrumuseţat-o“, ne-a descris sculptorul Moldoveanu, păstrător şi al tradiţiei icoanei de vatră, element creştin creat de ţăran, ca scut spiritual, aşezată pe hornul vetrei. „Ţăranul a spart dintr-un lemn tare de stejar o bucată de scândură pe care a îndreptat-o şi a scrijelit o cruce, un serafim, un arhanghel sau un sfânt protector“.
▲
Între Veneţia şi Spania a trecut prin Bucureşti, fiind prezent la summitul NATO
Sculptorul Vasile Moldoveanu este şi profesor de artă populară la Clubul Copiilor din Moreni, de peste 23 de ani. Cu copiii a obţinut multe premii la concursurile şcolare, precum şi la olimpiade. Are şi el doi copii. Primul a făcut studii de teologie şi este şi meşter în metalo-plastice, ferecând icoane cu tablă de cupru, pictate de cei din familie, iar cel mic a făcut Liceul de Arte plastice, Facultatea de Sculptură şi e artist desăvârşit. După ani de muncă, a reuşit să îşi îndeplinească şi visul tinereţii - a făcut Facultatea de Etnologie. Acum are un set personal de 30 de modele de cruci de mână, 12 pristolnice, sărăriţa, candela şi icoana de vatră, toate reprezentându-l.
Meşteşugul său l-a dus la diferite expoziţii. După o selecţie foarte riguroasă, a făcut parte din cei nouă meşteri care au reprezentat România la summitul NATO de anul trecut din Bucureşti. „A fost o onoare; m-am simţit ca o piesă de muzeu vie; reporterii se vânturau prin expoziţia noastră, mereu ne asaltau cu fotografii, ne intervievau şi ne-au cumpărat lucrările“. Sculptorul a fost prezent şi la Veneţia, cu o expoziţie de măşti în cadrul Festivalului de mască veneţiană. Invitat şi în cadrul programului „România, o ţară de 10“, a mers cu un atelier practic în Spania.
