Secole de slujire vegheate de colți de piatră

Doar câțiva kilometri mai sus de Muzeul Chihlimbarului din Colţi se pătrunde în teritoriul fascinant al bisericilor rupestre din Munții Buzăului, un complex de construcții cu funcții cultice și de refugiu, a căror origine coboară uneori până în preistorie, mai exact până în epoca bronzului. Primele atestări documentare datează însă abia din secolul 16, când s-au afirmat aici unii dintre monahii care au strălucit în smerenia specifică anahoreţilor.

În zona Aluniș-Nu­cu-Bo­zioru există aproximativ 30 de așezări ­rupestre, majoritatea accesibile doar pe jos, pe drumuri dificile și nemarcate care necesită un ghid. Cea mai cunoscută este bi­se­rica din satul Aluniș, care funcți­o­nează de peste 700 de ani, fiind unul dintre puținele lăcaşuri din România săpate în piatră în care încă se mai slujește. Mai exact, așezământul cu hramul „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul” datează din anul 1274.

Imaginea care te întâmpină este de o frumusețe, liniște și înăl­țare sufletească tulburătoare. De o parte este cimitirul comunal, foarte bine întreținut. Nici o cruce nu e improvizată ori sărăcăcioasă, impresia generală fiind una de seninătate mai degrabă decât de tristețe. De cealaltă parte, biserica, în care lucrarea lui Dumnezeu s-a întâlnit cu cea a oamenilor, căci o parte din lăcaș este săpat în stâncă, iar continuarea lui este construită.

În jur, un complex de mici așeză­minte creștine rupestre, denumite generic agatoane, biseri­cuțe, chilii sau monumente de artă creștină săpate în piatra muntelui. Una dintre ele este la câțiva metri înălțime, pe o potecă abruptă care, în momentul sosirii noastre acolo, era plină de copii! O tabără întreagă venise la Aluniș, iar în incinta ansamblului mai erau și familii cu copii ori pelerini singuratici - o surpriză plăcută să vezi atâția oameni acolo.

Nu lipsesc legendele. Chiliile din Munții Buzăului au fost și rămân învăluite în taină, având de-a lungul timpului diverse destinații, de la ascunzători pentru comori la refugii pentru primii creștini prigoniți și apoi sihăstrii ortodoxe. Cercetătorii afirmă că perioada de săpare și locuire se întinde pe parcursul a două milenii și jumătate, încă din vremea geto-dacilor.

Potrivit tradiției, biserica din Aluniș a fost începută de doi ciobani, Vlad și Simion. Unul dintre ei a auzit în timpul somnului un glas care îl îndemna să sape în stâncă, deoarece va afla o icoană a Fecioarei Maria. Om credincios, ciobanul a făcut întocmai și a găsit, într-adevăr, icoana, după care, ajutat de prietenul lui și de săteni, a săpat prima formă a bisericii.

Ce pot face oamenii care-și iubesc ținutul

Tabăra de copii, venită cu un microbuz, s-a mutat înaintea noastră în imediata vecinătate a complexului rupestru, la Centrul de Artă Aluniș. Mărturisesc că - posibil dintr-un nemărturisit orgoliu de bucureștean -, când am aflat că există acolo așa ceva, am fost cam neîncrezător. Centru de artă într-un sat din mijlocul munților!? Realitatea mi-a depășit toate așteptările. Centrul arată senza­țional și are o activitate formidabilă. O curte foarte mare, integral acoperită de iarbă, cu bănci și mese umbrite, plus o expoziție în aer liber de sculpturi în lemn; departe, în spate, o scenă și accesoriile necesare organizării de spectacole și concerte; o clădire adăpostind încăperile unde se desfășoară diferite ateliere de creație și în care sunt expuse rezultatele acestora; toate utilitățile moderne și necesare, inclusiv o cafenea, automat de răcoritoare, instalație de dezinfectare a mâinilor etc. De precizat că sculpturile din curte aparțin unui artist local, Mircea Dragomir, care, din cauza unui accident din copilărie, lucrează doar cu mâna stângă!

Gazdă ne-a fost Daniela Elena Cîrstian, care în acel moment era factotum: servea la tejgheaua cafenelei, le prezenta copiilor centrul și ne răspundea nouă la întrebări! „La noi, marea majoritate a oaspeților nu sunt anunțați”, ne-a spus ea ca o scuză, dar și cu bucurie, căci centrul are oaspeți în fiecare zi. Centrul de Artă Aluniș este un ONG creat de oameni îndrăgostiți de munții Buzăului care fac echipă cu localnici din zona Aluniș-Colți ca să pună în valoare patrimoniul cultural local și să asigure supraviețuirea tra­di­țiilor. Locuitorii de aici nu prea au acces la evenimente de artă și cultură, nici la cursuri de mește­șuguri tradiționale. În 2020, aici era fosta școală sătească, abandonată de peste un deceniu. Deşi gard în gard cu biserica rupestră, clădirea își pierduse menirea „sub tone de deșeuri, mucegai și uitare”...

Pe cărarea gândului bun

La inițiativa Iuliei Sârbu, care a venit aici pe urmele rădăcinilor sale buzoiene, un grup de entuziaști a închiriat locul de la Primărie și s-a pus pe treabă! Acum, aici au loc expoziții de pictură și sculptură, concerte de muzică populară, folk, lăutărească, arhaică și clasică, ateliere de creație, workshopuri și tabere, de toate beneficiind copiii, artiștii, artizanii, producătorii locali și vizitatorii. În fiecare weekend, copiii din zonă vin aici pentru cursuri de vioară, chitară, pian și olărit! Tot aici s-a organizat primul cinema în aer liber din ținut, s-a înființat Școala de olărit de la Colți, a fost repornit după 30 de ani primul război de țesut din zonă, se organizează târguri de produse apicole și spe­cia­lități tradiționale de la producătorii montani.

Totul e gratuit! Dar centrul are, firește, cheltuieli, așa că am întrebat cum se descurcă. „Nu ușor...”, ne-a răspuns cu modestie gazda noastră. Între altele, există donații (inclusiv o cutie de donații pe tejgheaua cafenelei) și nu e puțin lucru că pianina a fost cumpărată cu ajutorul lor! „Vremurile nu sunt ușoare, dar sufletele oamenilor au rămas deschise”, spune cu optimism Daniela Cîrstian. Dovadă că un tânăr vine voluntar să predea lecții de pian. „Dacă mânuțele se «lipesc» pe clapele acestea, înseamnă că aducem câte un mic moment de bucurie și ne simțim folositori.”

Olăritul s-a învățat inițial în sala principală a centrului, dar acum au reușit amenajarea unei şcoli de olărit, aflată la 2,5 km, unde vin în special copii din familii și medii defavorizate.

Cum suntem în secolul 21, Centrul de Artă Aluniş e prezent şi în mediul online, are site, pagină de Facebook, adresă de mail, tot ce trebuie pentru a fi cunoscut şi uşor de găsit, plus pliante de prezentare. Să mai adăugăm că are și o cochetă Casă de oaspeți, pentru cine vrea să înnopteze aici. „Cred că suntem pe cărarea gândului bun”, spune gazda. Mai simplu și mai frumos nu se poate spune.

Vestigii de acum patru milenii

Daniela Cîrstian este și ghid, așa că, așezați la o masă de lemn adăpostită de soarele puternic și având în față o limonadă adevărată, rece ca gheața, ne vorbește despre obiectivele rupestre care pot fi vizitate, dar numai cu o călăuză pricepută: „La origine, toate sunt vestigii geto-dacice, peste care s-a continuat viața creștină”. Traseul „la picior” durează între șase și zece ore și începe la Fundul Peșterii, una dintre cele mai vechi grote din sud-estul Europei, 3.500-4.000 de ani, conținând semne de arme ale sciților agatârși. Urmează Chilia lui Dionisie Torcătorul, Bisericuța lui Iosif, Agatonul Vechi, Agatonul Nou, Fundătura.

Gazda noastră ne mai dezvăluie și originea numelui Aluniș, locul fiind cândva greu accesibil, plin de mărăcini și tufe de alun. După secularizarea lui Al.I. Cuza, fosta mănăstire a devenit biserică și a început să se înfiripeze actualul sat, înjghebat mai serios pe la 1950-1960, odată cu electrificarea.

Poveștile despre traseele iniția­tice cu călăuză și mai ales impresia generală a acestui picior de plai care pare fermecat ca-n basmele românești mi-au adus aminte de filmul lui Andrei Tarkovski și am părăsit ținuturile buzoiene cu senzația că ies din Zonă...