Pericle Muşat din Rusăneşti, judeţul Olt, are 95 de ani. Nu a revoluţionat secolul pe care îl străbate cu cine ştie ce reforme, nici mare orator nu este. Nu a condus oştiri, nici politică nu a făcut, n-a transformat Rusăneştiul în buricul pământului, nu a ridicat nici un Partenon sau vreun nou Erehteion la Olt, cum a făcut la Atena ilustrul său tiz din secolul V î.Hr. Şi nici măcar nu este rudă cu el.
Şi totuşi, nea Pericle din Rusăneşti şi-a pus în concordanţă felul de a trăi cu idealul său, întocmai marelui om al Greciei antice, rânduindu-şi viaţa pe coordonatele unei trăiri aristocratice simple, ce-i definesc existenţial universul: satul, munca şi credinţa în Dumnezeu.
Ca să ajungem la nea Pericle Muşat şi a afla ce lucruri şi fapte i-au marcat totuşi secolul de viaţă, pe care urmează să-l încheie peste doar cinci ani, am pornit de la Mănăstirea Plăviceni, din Episcopia Alexandriei şi Teleormanului, pe sub buza Oltului, mai apoi pe digul taluzat care-i încinge apele vreo 10 km, într-o după-amiază înmiresmată, cu tufe de pojariţă înflorite.
L-am găsit în curtea casei, odihnindu-şi secolul pe o canapea la umbră, sprijinită cu spatele de peretele unei bucătării de vară.
Parcă ne aştepta, şi parcă nu, mirându-se cum de-l caută cineva tocmai de la Bucureşti pe el, neînsemnatul Pericle, olteanul din Rusăneşti.
Un trup mic, nişte ochi albaştri şi o pălărie de vară
Mic de statură, cu nişte ochi albaştri, de parcă cerul verii se scursese în ei, adunat cu ani cu tot sub borurile unei pălării uşoare, nea Pericle poartă în statura şi în nedumeririle chipului său trăsăturile sătenilor de pe Olt. Oameni în care neastâmpărul, curiozitatea, sporovăiala sunt tot atâtea atribute ale unei fiinţe mândre, pline de viaţă, gata oricând să dea cu pălăria de pământ ca să-şi susţină părerea, să te convingă, să te enerveze, să afle. Să ştie tot, ca după aceea să te poată cântări şi aşeza în locul care ţi se cuvine în ordinea ordinii lor.
Ne-am aşezat lângă el, răcorindu-ne cu câteva căni de apă rece scoasă, pe loc, din fântână şi, după câteva minute de "fugă" aiurea printre cuvinte, ne-am pus pe treabă.
Iscodit cu vorbe cântărite, nea Pericle a început încet-încet să se destăinuie, fără emoţii sau cine ştie ce alte farafastâcuri pricinuite de tehnică, adică de reportofonul pe care i-l tot vâram în faţă.
Şi după ce ne-a relatat povestea Mănăstirii Plăviceni, pe care o ştia de la o învăţătoare cu care vizitase în copilărie aşezământul, nea Pericle s-a apropiat mai mult de el însuşi, dezvăluindu-ne taine, întâmplări şi poveşti trăite în satul lui, în minunatul şi inegalabilul său secol oltenesc.
Casa, nevasta, războiul de la Jijia şi colectivul
"Am lucrat la colectiv. Pă soţie o chema Irina. A murit, săraca, la 69 de ani. În 1991. Era d-aproape, d-aci de pe linie. Am văzut-o, mi-a plăcut şi am luat-o! Am făcut apoi casa asta în care stau şi acuma. Am avut şi cai, am avut şi boi, am avut şi vacă, am avut şi oi.
Stau aici cu Ion, cu fi-miu ăl mic. Mai am trei copii. Pă Vergică, Ion, Ecaterina şi unu la Corabia, căsătorit. Am făcut cinci ani şi jumătate de război. Am fost în Regimentul 26 Infanterie Craiova. După ce m-a vărsat la Divizie, am luat parte decât la războiuâ de la Iaşi. Încolo, în Rusia, nu am fost. Nu m-am dus nici spre Germania. M-am învârtit şi eu cum am putut! De 23 august 1944 eram la Iaşi. Era războiul la apa Jijia. Şi dacă s-a dat luptele acolo, ne-a respins ruşii. Şi dacă ne-a respins, ai noştri a trecut apa Jijia. Şi după aia a băgat ruşii tot felul de armament şi în 48 de ore ziceai că ia pământuâ foc. Tot feluâ de armament. S-a rupt frontuâ după aia. Şi i-a luat pe-ai noştri şi pă nemţi şi i-a băgat în apă. Care a ştiut să înoate a scăpat, care nu, s-a înecat. Eu n-am fost acolo. Am făcut ce am făcut şi am scăpat", ne povesteşte nea Pericle, dezinhibat de complexe.
"Pe vremea mea, să trăia din greu. Nu era atâtea bunătăţi, ca acuâ. Ceapă cu mămăligă, usturoi, asta mâncam. Aşa era atunci. Acuâ s-a modernizat lumea.
Lumea asta de azi trăieşte mai bine ca înainte. Daâ numai cine poate. Cine munceşte. Cine nu munceşte… nu prea.
N-am făcut politică. Nu mi-a plăcut", ne-a mai spus bătrânul.
Împăcarea cu Dumnezeu şi drumul la Maglavit
L-am întrebat cum s-a împăcat cu Dumnezeu în viaţă. "Bine", mi-a răspuns. "Nu prea mai pot să mă duc acuâ pă la biserică, că nu mă mai ajută picioarele. Dar am mers la biserică încă de când eram cavaler. Acuâ vine părintele la mine şi mă spovedeşte, mai îmi citeşte câte o rugăciune, câte o dezlegare…
Când aveam 18 ani, m-am dus, când cu Petrache Lupu.
Am fost pă jos la Maglavit. Pă jos am fost! Am plecat duminică dimineaţa, şase femei, doi băieţi şi două fete. Am plecat la Maglavit. Şi am ajuns acolo joi. Pă jos. Ne-am dus la casa lui. Avea acolo două cămăruţe mici. Şi a început să spună. "Fraţilor, eu nu sunt sfânt. Mie mi s-a arătat un nor, aşa, şi-mi spunea ca să mă duc să spun la lume să se pocăiască, că vine focuâ peste noi. Da. Şi, pă urmă, ne-a dus în vale unde avea stâna. Acolo la stână avea două grătioare, acolo, şi un pat dâăsta bulgăreştili, cum se spune, de blană. Şi era o roată aşa de mare de tămâie, şi ardea tot întruna.
Şi avea o tribună. Şi el să suia sus pă tribună şi spunea ce i s-a întâmplat. Că acolo era veniţi şi din alte ţări, cu maşinili, şi d-ăştia neputincioşi era acolo. Şi spunea ca să se pocăiască lumea. Era în 1935", îşi aminteşte Pericle Muşat.
Partenonul şi Erehteionul din spatele casei
Am ascultat amintirile omului, coborâţi în începuturile veacului său cu bucuria şi nostalgia celor care nu au cunoscut acele timpuri. Şi, după ce ne-a luat de braţ, ne-a plimbat prin "spatele casei", unde zilnic dă câte o tură prin cultura de roşii, unde leagă sau copileşte curpenii, făcându-şi de lucru cât e ziua de mare, cum ne spune Ion, fiul său, şi Maria, nora sa. Iar la plecare, a ţinut să spună un cuvânt pentru tinerii de azi: "Să fie cuminţi, să muncească. Cine munceşte, pentru el munceşte. Cine învaţă carte, pentru el învaţă. Şi să fie credincioşi. Că fără credinţă, lumea e stearpă. Acesta e secretul meu: munca şi biserica. Cu băutura, nu prea am avut-o. Făceam câte 30 de vedre de ţuică. Aveam duzi în grădină aici, două vii, daâ nu mi-a plăcut băutura. Mi-a plăcut însă să joc pe la nunţi!"
Ne-am despărţit de nea Pericle din Rusăneşti cu gândul la secolul său şi mai puţin la cel al lui Pericle din Atena. Căci în secolul lui, nea Pericle de la Rusăneşti e generalul propriilor bătălii câştigate cu viaţa, oratorul propriei smerenii, reformatorul tăcut al gândului, cel ce ridică zilnic câte un Partenon sau câte un Erehteion în spatele casei, unde face politică doar pentru roşiile lui, pentru găinile şi raţele din curte, pentru ca apoi să coboare seara în rugăciune, cu toate ale sufletului, în faţa icoanelor din tindă, sperând la cea mai înaltă împlinire: propria-i mântuire.
