Nu mai este mult până când ne vom bucura cu toţii de marea sărbătoare a Naşterii lui Iisus. Atât cei mici, cât şi cei mari vom cinsti cum se cuvine însemnătatea momentului şi îi vom mulţumi lui Moş Crăciun pentru darurile oferite. Sub pomul împodobit, în cântec de colind, vom fi alături de cei dragi, vom fi fericiţi. Noi, cei de astăzi, vedem sărbătoarea prin ochii omului modern, care printr-un simplu gest îşi poate procura toate cele necesare sărbătorii, doar printr-o vizită la supermarket. Unde sunt cozonacii cu nucă, aromaţi, ai bunicii, merele, nucile şi colacii oferiţi colindătorilor, gerurile şi zăpezile de altădată? Sabina Ispas, folclorist, director al Institutului de Etnografie şi Folclor „C. Brăiloiu“, ne va purta în lumea necunoscută de mulţi dintre noi a Crăciunului de altădată.
„Au rămas ceremoniale sau activităţi festive care se practicau cu mai multă intensitate în prima jumătate a secolului al XX-lea şi în secolele anterioare. Este vorba despre desfăşurările dramatice în care intră colindatul, umblatul cu steaua, mersul cu Irozii şi cu Viflaemul, care sunt atestate în sec. al IX-lea în Bizanţ, şi care pot fi regăsite şi astăzi în unele spaţii din România. Aşadar, avem de-a face cu o vechime de 1.000 de ani, certificată, ceea ce ne dă de înţeles că avem una dintre cele mai bogate şi complexe sărbători. Aceste sărbători ale Crăciunului ţin din Ajunul Crăciunului, din seara zilei de 24 decembrie, până de Sfântul Ion. Acum se poate spune cu certitudine că nu au existat diferenţe esenţiale în felul în care a fost implicată comunitatea în sărbătorirea Crăciunului şi în punctarea momentelor rituale importante în zona urbană şi rurală“, este de părere cercetătorul Sabina Ispas.
În cete, la colindat
Pe timpuri, în toată această perioadă a sărbătorilor, care începea de Sfântul Andrei şi care avea punct important de Sfântul Nicolae, şi un altul, sacrificial, de Ignat, aproape fiecare membru al familiei avea câte ceva de făcut. Copiii erau vestitorii.
Folcloristul de la Institutul de Etnografie şi Folclor din Capitală spune: „Colindatul copiilor, piţărăii sau mersul cu niţălaşul, care de obicei se făcea cu o zi înainte, pe 23 decembrie, erau întruchiparea purităţii, care în textul sacru era reprezentată de cântarea îngerilor, cei care au anunţau naşterea. Singurele daruri pe care copiii le primeau erau fructele uscate şi colacii, nucile şi merele, care se consumau la o masă comună. Aceşti înaintemergători marcau un spaţiu de purificare prealabilă al desfăşurării sărbătorilor. Ei purtau în mână colindiţe, însă şi aici există diferenţe locale. Aceste colindiţe erau nişte beţe frumos împodobite, cu care copiii scormoneau tăciunii din vatră. Se poate spune că aceasta este o primă expresie a relaţiei dintre ritualul de sărbătoare şi accepţia luminii. Simbolistica acţiunii copiilor era aceea de a media, de a stimula efectul luminos al focului. Astăzi, nu se mai practică acest obicei. Mărturiile existente atestă existenţa acestui obicei şi la popoarele pregermanice şi la popoarele precreştine, însă semnificaţia era cu totul alta“, este de părere Sabina Ispas.
Copiii erau secondaţi de ceata de colindători maturi, „una dintre cele mai importante componente rituale din întregul ciclu calendaristic. Existau două cete bărbăteşti de colindători. Avem numai vreo două-trei localităţi unde există cete de femei, în Argeş şi Brăila. Cetele erau în majoritatea lor bărbăteşti şi aveau un caracter aproape ezoteric, deci de iniţiere. Aceste cete de colindători aveau repertorii specifice, cu o succesiune a cântărilor, cu locuri bine fixate, începeau cu poarta, uşa, fereastra şi apoi în interior, în jurul mesei, la icoane. Repertoriile erau de colinde generale, cele pentru gospodărie, pentru casă şi apoi pentru fiecare membru al familiei“, a mai adăugat directorului Institutului de Etnografie şi Folclor.
Tematica colindelor era foarte bogată, mare parte din aceasta se axa pe ciclul vieţii de familie, familia fericită, familia tânără. De asemenea, colindele mai vechi aveau mesaje legate de cele Şapte Taine, mesaje catehetice. Altele mai recente prezintă, după cum ştim, naşterea, bucuria naşterii, prezenţa Fecioarei Maria, prezenţa sfinţilor, mai apar chiar Adam şi Eva, protopărinţii.
Obiceiul descolindatului
În aceeaşi ordine de idei, Sabina Ispas adaugă: „Un alt eveniment interesant, care nu se manifestă peste tot, dar se pare că în trecut a fost destul de cunoscut, a fost numit de Petre Caraman descolindatul. Se referă la o serie de acţiuni negative întreprinse împotriva celor care nu primeau colindătorii în gospodăria lor. De multe ori s-a interpretat această acţiune ca o agresivitate a cetei de colindători, dar în realitate nu este aşa, este un mijloc de a elimina din structura rituală acele gospodării care ar fi putut să primejduiască unitatea comunităţii. Unul din rosturile colindatului era să recreeze în spaţiul şi timpul sacre, în contextul teofaniei de Crăciun, unitatea spirituală.“
Se colinda din seara de 24 decembrie şi până în 25 decembrie, când avea loc agapa (n.r. masă comună, frăţească, la vechii creştini), la care se adăuga obiceiul colindatului de Bobotează şi de Sfântul Ioan. De asemenea, folcloristul Sabina Ispas susţine că astăzi se face o confuzie gravă între cântece de Crăciun şi colinde. Acestea din urmă sunt componente ale vechiului ritual, ceea ce se cântă astăzi sunt cântece de Crăciun. A colinda nu înseamnă a merge din loc în loc, din casă în casă, după cum greşit a apărut şi expresia „a colinda magazinele“, ci înseamnă a vesti. De asemenea, nici cântecul de stea nu este colind. Şi nu este corect „a colinda cu steaua“, ci „a umbla cu steaua“. Aparent, cântecul de stea pare mai nou, dar cum trimiteri cu privire la umblatul cu steaua apar încă din secolul al IX-lea, rezultă că numai repertoriul este unul îmbunătăţit, actualizat, pentru a fi pe înţelesul oamenilor de astăzi.
Pluguşorul şi sorcova, specifice românilor
Sorcovitul şi Pluguşorul nu le găsim în alte culturi. Pluguşorul este un text, prin intermediul căruia, comunitatea este expiată, grâul chinuit preia păcatele omului. „Totodată, cred că ar trebui menţionat umblatul cu capra. De obicei, capra însoţea cetele de colindători, nu se regăsea în perioada Anului Nou. Acest obicei s-a răspândit în perioada ultimilor 50 de ani“, adaugă Sabina Ispas.
Şi continuă: „Întreaga perioadă a sărbătorilor de iarnă se bazează pe ceea ce am putea numi desfăşurarea unui sistem dramatic. Colindatul este o dramă liturgică, la fel ca şi mersul cu steaua, dar şi semănatul şi pluguşorul iarăşi sunt o desfăşurare dramatică. Şi ce se întâmplă de Bobotează este o desfăşurare dramatică. Deci, ne aflăm în faţa unei structuri dramatice prin gesturile tuturor celor implicaţi, de obicei bărbaţi, care deţin autoritatea, ei sunt sacrificatori, ei sunt oficianţii. Femeile aveau alte tipuri de sarcini. În decursul celor 12 zile se consumă aceste acte dramatice, în spaţiul şi timpul sacre.“
▲
Masa tradiţională simboliza sacrificiul
Cât priveşte masa tradiţională închinată sărbătorii, binevenită după perioada postului, cercetătorul Sabina Ispas spune că era momentul în care se consumau preparatele porcului, ale animalului sacrificat. Alături se găsea colacul, o altă formă a sacrificiului, de data asta hristic, şi vinul.
În centru stau ramura verde, garanţia învierii. Ramura verde o găsim şi în ipostaza pomului raiului, care apare în textul de colind, vegetalul care asigură viaţa după moarte. De asemenea, pe masă se puneau paie. Pentru că acel colac care se punea pe masă se presupunea a fi trupul lui Iisus, paiele întruchipau ieslea. Lângă toate acestea se mai punea grâu încolţit sau crenguţele înflorite, aduse în casă de ziua Sfântului Andrei şi se aprindea focul.
▲
Bradul cu lumânări, pom al vieţii
Bradul, aşa cum dovedesc sursele documentare, a apărut în a doua jumătate a secolului al IX-lea, probabil pe filiera legăturilor cu lumea germanică. Bradul, în tradiţia noastră, era legat de momentele importante ale vieţii - naştere, căsătorie, moarte. Pe scurt, bradul simboliza ideea de pom al vieţii. Este interesant că în unele părţi ale lumii germanice, podoabele de pom nu erau chiar întâmplătoare. Se puneau mere, nuci, corabia, care simboliza biserica, crucea, îngeraşii, lumânările.
Cât priveşte sărbătoarea Crăciunului de astăzi, Sabina Ispas conchide: „Nu este numai marketing, ci şi o regândire a locului omului în Univers. Se merge pe existenţa eminamente seculară, în acelaşi loc. În acelaşi loc nu pot exista deodată şi sacru şi profan. Este o schimbare de mentalitate şi de raport între om şi divinitate. Astăzi, sărbătoarea s-a transformat în serbare, mai mult din raţiuni de destindere, şi nu pentru că sărbătoarea în sine înseamnă ceva pentru om. Sărbătoarea Crăciunului este una dintre ofertele pe care Dumnezeu le face omului. Individul o acceptă sau nu acceptă. De el depinde“.
