În acest prezent egoist, pragmatic, lipsit parcă de orice fel de sentiment, iubirea aproapelui devine de neînțeles. Compasiunea, altruismul, toleranța au fost „eviscerate, cum scria un confrate, și lăsate să putrezească pe terenul de joacă al celor a căror vanitate nemăsurată are nevoie de spectacolul grotesc al ritualului de sacrificiu”. Există totuși cineva pentru care lumina, sufletul, dragostea nu sunt cosmetizate pentru imaginea artistică. Ei sunt slujitorii bisericilor. Cei care defrișează calea pe care iubirea celui de lângă tine urcă spre Dumnezeu. Preoții de la parohia călărășeană „Sfântul Nifon” sunt un exemplu în acest sens.
Când vanitatea devine seducătoare, și chiar profitabilă, un fel de monedă de schimb pusă la baza a ceea ce se declară cu emfază astăzi a fi „umanitate”, când iubirea aproapelui rămâne doar un gest care dă bine „social”, oferind confortul unui oftat de solidaritate, mincinos, pe facebook, dramele unor semeni de-ai noștri „trăiesc” în conștiința publică preț de doar câteva minute. Și acestea mediatizate în exces și mai mereu din interes. Cine să-i mai iubească și pe ei, când majoritatea dintre noi suntem preocupați să ne idolatrizăm propria imagine? Sunt însă și oameni care fac din iubirea pentru semeni combustibil existențial, care vine de la Dumnezeu. Pe ei nu trebuie să-i cauți. Ei sunt permanent și pretutindeni prezenți lângă cei care au nevoie de ajutor. Pentru că, așa cum spune părintele Constantin Necula, „noi nu-i iubim pe oameni pentru lucrurile în care sunt puternici, noi îi iubim pe oameni pentru lucrurile în care sunt slabi. Fragilitățile ne țin laolaltă, neputințele ne unesc”. Un asemenea adevăr slujesc și preoții Marian Paul Anăstase, parohul Bisericii „Sfântul Ierarh Nifon”, din Protopopiatul Călărași, Episcopia Sloboziei și Călărașilor, și Bogdan Malciu, coslujitor în aceeași parohie, pe care i-am vizitat într-o zi însorită de noiembrie împreună cu părintele protopop Vasile Viorel Dinu.
Dăruire și dragoste constantă
Comunitatea călărășeană de la „Sfântul Nifon” are ceva aparte. Un fel de dăruire dezinteresată și o dragoste constantă față de cei aflați în nevoi, de cei slabi, bolnavi, singuri și deznădăjduiți. Ea umple spațiul social cu acel combustibil existențial despre care vorbeam. Biserica parohiei, născută în 2003 dintr-un punct termic aflat între blocurile unui cartier muncitoresc din partea sud-vestică a orașului Călărași, și centrul mutifuncțional din curtea acesteia au devenit repere ale iubirii frățești care înlocuiesc nepăsarea cruntă din jur, vanitatea celor „deștepți” ce arată cu degetul spre cei pe care îi fac „proști”, statisticile mincinoase și adevărurile la purtător, miile de site-uri făcute să ne gâdile amorul propriu, like-urile care ne izolează, înstrăinându-ne de noi înșine și de semeni. Pentru că aceste două borne referențiale fac din iubirea aproapelui lumină și spirit necosmetizate.
Părintele paroh Marian Paul Anăstase slujește de 13 ani în această parohie cu 1.850 de familii, „oameni apropiați Bisericii, care de câte ori îi solicităm să ne ajute răspund cu bucurie. Chemăm unul, dar vin șapte! Împreună cu ei am construit sfântul lăcaș și ceea ce se mai vede în jur. Biserica a luat ființă în 2003, pe vremea vrednicului de pomenire Damaschin, episcopul locului la acea vreme. În acel an a fost numit aici părintele Bogdan Malciu. Sfinția sa a înființat parohia. În 2008, eu am fost numit diacon, apoi în 2009 am fost hirotonit preot. Împreună cu părintele Malciu am început să transformăm centrala termică în biserică. I-am făcut mai întâi acoperișul, apoi interiorul, pe care l-a pictat în frescă Valeriu Timofti, un zugrav din Basarabia. Sfântul lăcaș a fost sfințit de Preasfințitul Părinte Vincențiu, episcopul nostru, în anul 2016. Astfel, blocurile din jur, cărora centrala termică le oferea încălzire și apă, primesc acum căldura sufletească a Bisericii și lucrarea lui Dumnezeu”, ne mărturisește sfinția sa.
În 2013, în curtea bisericii a început ridicarea unui centru multifuncțional, care a fost terminat în 2016. „Era nevoie de acest obiectiv care deservește nu numai parohia, ci și comunitatea municipiului Călărași. Centrul răspunde mai multor preocupări ale credincioșilor. Dispune de o capelă funerară, o sală de mese de 150 de locuri, este dotată cu bucătărie modernă, performantă, autorizată, în care se prepară mâncarea. Până în pandemie, aici serveau o masă caldă săptămânal 10-15 copii nevoiași din parohie. De când cu măsurile restrictive, ne-am organizat și, împreună cu credincioșii, distribuim, din două în două săptămâni, alimente la 25 de familii, pentru a-și găti acasă hrana necesară. Desfășurăm în centru foarte multe activități. Aici vin copii olimpici de la Liceul «Barbu Știrbei» în timpul vacanțelor și fac pregătire la limba română, matematică, limbi străine și la ceea ce mai e necesar, cu elevii care au rezultate mai slabe la învățătură“, ne mărturisește părintele paroh.
Copii nevoiași crescuți de preot
Biserica dispune de un cor în care activează 25 de persoane care dau răspunsurile la strană, iar de marile sărbători concertează pentru cei care vin la biserică. În centru vin și copii cu autism pentru a desfășura diferite activități, mai ales cu prilejul marilor sărbători. Parohia colaborează atât cu liceul pomenit, cât și cu Școala Nr. 8, cu profesorii de religie din aceste instituții, cu conducerile lor. De pildă, împreună au organizat un târg de prăjituri făcute de copiii de liceu, pe care le-au vândut enoriașilor, iar cu fondurile strânse s-au cumpărat rechizite pentru 30 de elevi din trei școli din oraș.
Părintele paroh Marian Paul Anăstase ne face și o tulburătoare mărturisire: „Eu am avut în grijă doi copii care au fost părăsiți de mamă la vârsta de patru ani. Le-am fost un fel de tată. Mergeam la ședințe la școală pentru ei, le-am cumpărat rechizite și îmbrăcăminte. La un moment dat, în această familie s-a produs un incident grav. Tatăl și-a abuzat fiica. Eu am aflat și am anunțat poliția. Tatăl a fost arestat. Am căutat-o în această situație pe mama lor. La judecătorie, fata a decis să rămână cu mama, iar băiatul, Marian, a decis să meargă la mine. Așa se face că eu am avut grijă de el să termine școala, să facă Seminarul Teologic din Constanța, fiind în prezent student la Facultatea de Teologie de acolo. Acum băiatul se află în supravegherea instituției de protecție a copilului din județul Călărași. Eu locuind într-un apartament cu doar două camere, împreună cu soția și cei doi copii ai noștri, nu am putut să-l iau pe Marian la noi. Așa că am rugat o enoriașă, Viorica Badea, rămasă singură, ca pe perioada vacanțelor să îl primească să locuiască la dânsa. Noi îi plătim chiria. Este un copil foarte bun, care are rezultate deosebite la învățătură. Am fost foarte emoționat când mi-a dat telefon și mi-a spus că pe perioada vacanței se angajează, pentru a-și plăti singur chiria...
Am mai îngrijit un copil, Ștefan, de vreo patru ani, care de fiecare dată când veneam la biserică îmi spunea că am întârziat și că nu mâncase în ziua respectivă. Provine dintr-o familie cu bunici retarzi, iar mama lui este plecată în străinătate. Copilul mi-a spus că doarme într-un tobogan în parc. I-am cumpărat haine, l-am dus la școală, am implicat enoriași în îngrijirea lui, după care l-am dus la Protecția Copilului. În prima zi de școală, îmbrăcat în costumul băiețelului meu, a mers la cursuri împreună cu dascălul nostru, Dumitru Vasile. Îl vizitam în fiecare săptămână, iar duminica îl aduceam la slujbă. I-am promis că nu îl las în centrul de plasament și m-am ținut de cuvânt. După două luni, m-a căutat o familie, David, care mi-a cerut ajutor pentru a înfia un copil. În cele din urmă l-au luat în plasament pe Ștefan. După doi ani, această familie a reușit să-l înfieze”, ne mai spune părintele paroh.
Preoții și credincioșii de la „Sfântul Nifon” se îngrijesc de copiii parohiei, de sănătatea lor, de cei bătrâni, bolnavi și singuri, neajutorați sau de cei aflați în nevoi materiale. „Noi suntem aici nu doar preoți, ci și duhovnici, doctorii lor de suflet, așa cum făcea de altfel și Mântuitorul Hristos, Care îi cerceta pe bolnavi. La fel facem și noi, indiferent de oră. Dacă suntem apelați, răspundem și le spunem credincioșilor că telefoanele noastre sunt permanent deschise, ca și cele de la serviciul 112!”, ne mărturisește părintele paroh Marian Paul Anăstase.
Fragilitățile ne țin apropiați
Cu părintele coslujitor Bogdan Malciu am discutat despre prezentul nostru lipsit de sentimente, despre timpul în care parcă nu mai avem dreptul de a exista decât numai cu certificate verzi și măști la gură, care îi arată pe unii dintre noi așa cum sunt. Adică goi.
„În asemenea vremuri, noi, preoții, avem o mare responsabilitate. Mai ales pentru că suntem purtătorii harului dumnezeiesc, iar oamenii așteaptă acest har, cu care să se întărească în primul rând în credință. Asemenea momente grele nu le vom trece decât prin multă, multă credință și rugăciune către Bunul Dumnezeu. Și lucrul acesta ne face să fim într-adevăr biruitori, cum ne-a lăsat nouă poruncă Mântuitorul Hristos zicând: Îndrăzniți, Eu am biruit lumea! Și noi trebuie să îndrăznim și să biruim vremurile de acum. Rugăciunea are două componente: cea a credinței, duhovnicească, și cea a faptelor. O rugăciune fără fapte, fără exprimări exterioare, nu-și va îndeplini niciodată scopul. De aceea, purtăm pe umeri crucea prezenței noastre permanente alături de credincioși, din rândul cărora, în pandemie, mulți au decedat. Alții au suferit și suferă în boală grea în spitale, în carantină. Dacă în asemenea momente noi, slujitorii lor, nu le arătăm ceea ce trebuie făcut și văzut, atunci când? Dacă nu-i îndemnăm acum să respecte cu strictețe regulile de igienă, distanțarea socială, care nu înseamnă însingurare și izolare totală, atunci când? Trebuie păstrată însă nu numai o distanțare de aproapele nostru atins de boală, ci și o decență față de el. O grijă aparte, obligatorie, mai ales în izolare, care nu trebuie să însemne că devenim dușmănoși, egoiști, supărați pe unii care au dreptul să se miște doar pentru că dispun de certificatul verde, în timp ce noi nu, și rămânem în carantină. Față de aceștia, trebuie să venim cu un cuvânt de mângâiere, cu un cuvânt de întărire, cu partea duhovnicească a rugăciunii. Pe care o înălțăm Bunului Dumnezeu, împreună cu credincioșii, pentru toți cei care au nevoie de susținere în aceste zile”, ne mărturisește sfinția sa.
Cel de lângă noi este un alt eu. Și fiecare dintre noi ne mântuim prin aproapele nostru.
