Un preot misionar de la Clinica de ortopedie şi traumatologie din Cluj-Napoca a trăit, în aproape 10 ani, numeroase situaţii dramatice, alături de pacienţii din spital. El este la căpătâiul bolnavilor atunci când ajung în regim de urgenţă, pentru a intra în sala de operaţie sau atunci când se recuperează şi au nevoie de ajutorul duhovnicesc, alături de cel medical, de specialitate.
La Clinica de ortopedie şi traumatologie din Cluj-Napoca există o capelă mică cu hramul „Sfântul Nicolae“ în care încap, înghesuite, în jur de 10 persoane. De obicei, atunci când se adună mai mulţi credincioşi la slujbă, aceştia asistă de afară, ca să nu se incomodeze unii pe alţii, iar înăuntru rămân câteva persoane bolnave sau cele de vârstă înaintată. Aici vin credincioşi din afara spitalului pentru a participa la sfintele slujbe, în timp ce puţini dintre cei bolnavi ajung în capelă. Motivul este unul obiectiv, după cum povesteşte părintele slujitor Eugen Mera, care atrage atenţia asupra specificului spitalului. „Aici, fiind spital de ortopedie, cei mai mulţi dintre pacienţi se operează la membrele inferioare, la picioare. Cei care se operează la mâini nu necesită prea multă spitalizare, stau o zi, două, trei, apoi pleacă acasă“.
Fiindcă majoritatea bolnavilor sunt imobilizaţi la pat, părintele Eugen Mera slujeşte mai mult la căpătâiul bolnavului, decât la capelă, cu excepţia duminicilor şi sărbătorilor.
„Slujesc Sfânta Liturghie în sărbători şi duminica. Am dorit să măresc numărul de slujbe, dar cum postul de cântăreţ este blocat, am întâmpinat unele dificultăţi“, povesteşte părintele Mera care apelează, de obicei la cunoştinţe, rude, sau chiar la credincioşii care participă la slujbă, pentru a primi răspunsurile la Sfânta Liturghie. Una dintre cele mai des întâlnite persoane care asigură răspunsurile, cu vocea ei cristalină de copil, este chiar fiica părintelui, Maria, care la cei zece ani ai săi, este o bună cunoscătoare a cântărilor liturgice.
„O parte frumoasă aici este că, deşi este un spital de adulţi, la aproape fiecare Liturghie participă mulţi copilaşi, ceea ce este un lucru foarte îmbucurător“.
Capela din sala cazanelor
Părintele misionar Eugen Mera şi-a început activitatea ca preot în decembrie 2003, când a fost hirotonit chiar pentru postul de preot din Spitalul de ortopedie, unde se află şi acum. „O primă etapă a fost aceea de a amenaja capela pe care am avut-o în incinta spitalului şi în care am slujit până acum trei ani. Apoi capela a trebuit să fie mutată în incinta de acum, care are o treime, ca suprafaţă, din cealaltă, adică are în jur de 10 metri pătraţi“.
Locul actual a fost amenajat prin bunăvoinţa conducerii spitalului care i-a oferit preotului ca ajutoare un electrician şi un instalator. „În acest loc, unde este acum capela, a fost înainte sala cazanelor, un loc cu o adâncime de doi - trei metri sub pământ. De acolo s-au scos afară toate componentele metalice, s-a umplut cu pământ, s-a pus şapă, iar acum este capela. Din acest motiv, acum este umezeală în pereţi, iar orice fel de tencuială cade“. Acesta este unul dintre motivele pentru care capela nu este pictată.
Înaintea părintelui Eugen Mera, la spital a slujit un alt preot, păritele Călin Florea, în perioada 2000-2003. Acesta a oficiat Sfânta Liturghie mai întâi într-un amfiteatru al spitalului, unde, în timpul săptămânii aveau loc cursurile pentru studenţi. Ulterior părintele Călin Florea a primit un alt spaţiu, în spital, pentru a amenaja o capelă. „Locul a fost refăcut şi organizat ca să se poată sluji în condiţii cât de cât optime, a fost reparat, tencuit, văruit, s-a amenajat altarul, iar inconostasul a fost primit de la Mănăstirea Crişana, din judeţul Hunedoara, prin bunăvoinţa domnului Sorin Albu care predă la Academia de Arte din Cluj-Napoca“.
După ce părintele Eugen Mera a fost instalat, a înzestrat cu icoane iconostasul, cu ajutorul unui student, Claudiu Mihăilă, de la secţia de Patrimoniu, care le-a pictat, apoi a adus şi alte obiecte liturgice, pe lângă cele primite de la predecesorul său. „Ceea ce este în altar s-a făcut prin bunăvoinţa credincioşilor, o parte chiar prin cea a personalului din spital. Noi, preoţii misionari, neavând parohie, la fel ca părintele dinaintea mea, ne desfăşurăm activitatea prin bunăvoinţa credincioşilor care participă la Sfânta Liturghie“. Acum capela este la fosta sală a cazanelor, ceea ce arată că Dumnezeu îşi poate face casă oriunde.
Prezent lângă bolnav „la orice oră“
Legătura cea mai strânsă a preotului este cu bolnavii la căpătâiul cărora merge, pentru care se roagă şi cărora încearcă să le ofere tot sprijinul, dar fără a-i deranja, astfel că este nevoit să facă echilibristică între solicitudine şi discreţie. „Mă duc la patul lor, încerc să aflu ce doresc, dacă vor rugăciuni, sfaturi, sau să stea de vorbă. Unii vor spovedanii, încerc să le ofer tot ce se poate pe partea duhovnicească“.
Primul pas este cel în care preotul îşi arată disponibilitatea. „Apoi sunt chemat. Mă duc la cererea lor. Au fost situaţii când am fost apelat şi seara târziu şi m-am dus. Sunt prezent de câte ori sunt chemat. Eu nu am o oră anume la care nu pot fi chemat, mai ales dacă situaţia o impune. Cel mai devreme am mers la căpătâiul bolnavului la ora şase dimineaţa, astfel că mă întrebau portarul şi personalul medical: «Părinte, ce-i cu dumneata la ora asta»?“.
Părintele Eugen Mera îşi aminteşte că acea persoană avea diabet şi a cerut să fie spovedită şi împărtăşită. „Pentru că avea probleme foarte mari cu glicemia, trebuia să îşi ia insulina, astfel că a trebuit să merg înainte de a i se administra insulina“. Apoi, cel mai târziu a fost solicitat la ora 22.00. „Ultima dată am fost solicitat la o persoană care era în stare comatoasă şi care, între timp, s-a dus la Domnul. Iniţial am fost chemat ca să o împărtăşesc, dar nu s-a putut, dată fiind situaţia, fiind în comă profundă, dar am făcut câteva rugăciuni care se impuneau şi le-am spus membrilor familiei să mă anunţe dacă acea persoană trece la Domnul, ca să ştiu cum să mă rog pentru ea, la Sfântul Maslu, la Sfânta Liturghie, sau ca pentru adormiţi“. Părintele a povestit că a avut mai multe cazuri de bolnavi pe care i-a spovedit, i-a împărtăşit şi care apoi au trecut la Domnul.
„Lucrurile sunt simple în ceea ce priveşte partea duhovnicească. În măsura în care omul îşi doreşte, se întâmplă. Eu sunt dispus să răsund la chemarea lor, oricând. Chiar şi pe afişul care este pus la spital este scris numărul meu de telefon, de mobil şi de acasă, şi scrie «la orice oră». Totul este ca omul să îşi dorească acest lucru“.
Părintele Mera spune că nu oricine este deschis să vorbească cu un preot. Sunt bolnavi care nu doresc acest lucru, unii sunt sub stare de şoc, dar chiar dacă nu are o relaţie directă cu aceştia, se roagă pentru ei. „Pe de altă parte, dacă la alt spital omul se poate deplasa la capelă, chiar dacă este operat, aici bolnavii nu se pot deplasa, sunt imobilizaţi, astfel că mă duc eu la ei“.
„Cine este aproapele?“
De-a lungul slujirii sale la spital, părintele a fost părtaş la nenumărate suferinţe. De multe ori încerca să se îmbărbăteze pe el însuşi, ca să fie, apoi, în stare să ofere, la rândul lui, un cuvânt de încurajare. „M-a impresionat cazul unui pacient căruia i-a murit toată familia, într-un accident pe care el l-a provocat. În decurs de câteva săptămâni am reuşit să leg un mic dialog cu el. Era anesteziat de situaţie. Am încercat să îl ajut, mă rugam la Bunul Dumnezeu să îl ajute şi să mă ajute să pot vorbi cu el, iar până la urmă Dumnezeu mi-a ascultat ruga şi am putut vorbi cu el. Am văzut că, încet, încet, omul începe să îşi uşureze povara de pe suflet, să îşi spună durerea, necazul care era unul foarte mare. E greu să şi spui aşa ceva, darămite să trăieşti!“.
Părintele este impresionat atunci când pacienţi de altă confesiune îi cer ajutorul. Cu unii dintre ei s-a revăzut după ani şi i-au mărturisit bucuria de a-l revedea.
„La fel, m-am rugat pentru mozaici. Pe mine nu m-a blocat confesiunea lor să mă rog pentru ei. Eu m-am rugat pentru pacienţi, nu m-am uitat ce confesiune are fiecare“, povesteşte părintele, care spune că încearcă să urmeze pilda samarineanului milostiv.
„Cine este aproapele tău? Cel aflat în necaz este aproapele! Un samarinean l-a ajutat pe un evreu. Dacă eu, ca ortodox, ajut doar pe un ortodox, nu cred că este corect. Dacă omul mă solicită, atunci, cu tot dragul merg la el. Am fost solicitat să mă rog pentru persoane care nu erau ortodoxe, aşa cum persoane ortodoxe nu au dorit, iar eu nu pot să le lezez libertatea de a alege şi le las în pace. La slujbă mă rog pentru cei blonavi, pentru cei care stau pe patul de suferinţă, dar în relaţia mea personală, directă cu ei, nu pot să îi oblig, pentru că nici Dumnezeu nu ne obligă“, a spus părintele Eugen Mera.
O dată părintele a fost chemat de o persoană cu care a discutat, iar pe parcursul discuţiei a înţeles că era de cult mozaic. „Pentru mine a fost ceva neobişnuit. Prima dată am făcut o rugăciune, a două oară am făcut iar rugăciunea. Apoi a intrat în vorbă. Mi-a cerut ajutorul, mi-a spus necazurile lui care erau foarte multe… M-a pus oarecum în dificultate, dar Dumnezeu mi-a luminat mintea şi i-am spus să citească din Psalmii lui David, iar omul a primit cu bucurie acest sfat şi apoi s-a văzut pe chipul lui că i-a fost de folos“.
Suferinţa îl apropie pe om de Dumnezeu
Atunci când se află în situaţii dramatice, oamenii se schimbă. „Suferinţa îi apropie pe oameni unii de alţii, îi apropie de cele duhovniceşti, de Dumnezeu. Omul, atunci când mă apropii de el, îmi spune despre suferinţa fizică pe care o are, dar vorbeşte mai mult despre problemele sufleteşti, problemele de acasă“.
De multe ori, suferinţa fizică nu face altceva decât să scoată la iveală problemele sufleteşti, mai grave pe care le are omul, iar prezenţa preotului în spital, îl ajută.
„Când sunt solicitat să merg la căpătâiul bolnavului, de regulă sunt situaţii dramatice. Dacă noi, oamenii, fie Îl ignorăm, fie Îl uităm pe Dumnezeu, când dăm de necaz, negreşit ne aducem aminte de el. Negreşit! Indiferent cât de credincios ai fost, cât de mult te-ai rugat, cât de mult ai mers la biserică, cât de mult te-ai spovedit, sau nu, în clipa când vine necazul, inevitabil îţi aduci aminte de Dumnezeu“.
„Se poate întâmpla ca unii să fie prea şocaţi de accident sau în stare gravă şi nu se poate dialoga cu ei. Alţii pot vorbi şi se vede că întâmplarea îi schimbă total. Sunt foarte mulţi care au devenit credincioşi după o astfel de întâmplare. Sunt destul de puţine situaţiile în care nu este aşa. Necazul îl apropie pe om de Dumnezeu. Chiar dacă familiei, celor apropiaţi nu le vine bine acest necaz, din punct de vedere spiritual este cel mai sigur mod în care omul se apropie de Dumnezeu. Nu mai este cale de întoarcere, după asta“, povesteşte părintele Eugen Mera.
Cuvântul lui Dumnezeu trăit
Părintele de la spitalul de ortopedie clujean are mulţumirea sufletească că a fost alături de persoanele traumatizate, în momentele în care acestea aveau nevoie de un sfat, de o vorbă bună. „Mă bucur că am reuşit să leg un dialog cu unele persoane care s-au rupt de Dumnezeu şi să le îndrum spre adevărata cale. Aici este spital, nu este parohie, pacienţii nu sunt enoriaşii mei, la mine este ca într-o sală de aşteptare dintr-o gară. Sunt ca la urgenţe. Eu nu pot să îi mai monitorizez după ce pleacă, foarte mulţi nu sunt din Cluj. Dar, din dialogul pe care l-am purtat, am văzut că ceva i-a mişcat, i-a pus pe gânduri, dacă nu şi-au schimbat chiar viaţa. Mulţi pacienţi au spus că, după zeci de ani în care au dus un anumit mod de viaţă, şi-au schimbat modul de a privi lucrurile. Cum spunea şi vrednicul de pomenire mitropolitul Bartolomeu, uneori omului şi dacă îi spui o vorbă, aceasta face foarte mult pentru el. Suntem tentaţi să credem că dacă avem bani, putem să rezolvăm de toate, dar de multe ori, în situaţii dramatice, e suficient să spui o vorbă, şi omul este mângâiat“.
Misiunea de preot de spital nu este uşoară, concluzionează părintele Eugen, dar cu ajutorul lui Dumnezeu putem trece peste toate obstacolele.
Părintele este convins, prin cele trăite, că fără ajutorul lui Dumnezeu, nu se poate răzbi. „Dar şi Mântuitorul Iisus Hristos, partea umană din el, a căzut, sub greutatea crucii. Eu am fost doborât de situaţie în unele momente ale misiunii mele, dar, prin rugăciune, iată că Dumnezeu mi-a dat forţa necesară şi, pe măsură ce trece vremea, îmi dau seama, nu numai teoretic, ci şi practic, prin ceea ce văd, prin ceea ce simt, faptul că fără Dumnezeu nu se poate face absolut nimic. Sfânta Evanghelie ne învaţă ce să facem, iar trăind alături de bolnavi îmi dau seama că aşa este. Am probat cele spuse în Evanghelie aici, la spital“.
