Sfântul Antonie de la Iezer, trei veacuri de continuă prezență

Anul acesta se împlinesc trei veacuri de la plecarea la Domnul a Sfântului Antonie de la Iezer, Cuviosul care, din dragoste pentru Dumnezeu, s-a lepădat de lume la 64 de ani și s-a lipit de Creator cu totul, îmbrăcându-se în rugăciunea inimii. În peștera lui din apropierea Mănăstirii Iezer, judeţul Vâlcea, continuă să fie o vie prezență, să dialogheze cu pustnicii, cu lumea rătăcită și cu veșnicia. Închinându-ne și noi în acest loc, am dobândit pentru o vreme cununa unei nemaicunoscute bucurii și liniștiri a firii, dar și atributul descoperirii în tăcere a sinelui nostru și a lui Dumnezeu. 

Acest „sfânt românesc al veacului al XVII-lea”, cum l-a numit Nicolae Iorga, „s-au apucat de lupta grea a sihăstriei, și au purtat brâu de fier, adecă verigi de fier înprejurul trupului Sfinției Sale, și mâncarea îi era la al noulea ceas, pâine tocmită cu măsură, și pe pat nu dormiia culcat, ci răzimat de niște pietri, și nici odată de făr de lucru nu ședea, ci au se ruga, au lucra în ogradă (...) și lacrămile din ochi nu lipsia, ci totdeauna era pururi. Și cum intra în sfânta biserică și începea rugăciunea, iar lacrămile cura pe obraz. Și vin au rachiu n-au băut niciodată. Și îmbrăcămintea care purta era foarte proastă. Și, așa, cu acest podvig (...) au ajuns până la adânci bătrânețe, plin de zile fiind. Și multe iscușenii au avut de la diavolul, iar cu ajutorul lui Dumnezeu, rugându-se ziua și noaptea, toate le-au biruit. Și au fost când au venit la sihăstrie de 64 de ani, și au viețuit la sihăstrie 28 de ani. Toată viața Sfinției Sale, ani 92”, s-a scris despre Sfântul Antonie de la Iezer.

Negustorul devenit sfânt

După cum reiese din Pomelnicul descoperit de strănepotul său, arhimandritul Chiriac Râmniceanu, călugăr iscusit, iubitor de liniște, rugăciune și cu înclinare spre căutare, Sfântul Antonie s-a născut la Ianina, în ținutul Pindului, din Grecia, în 1628. Sfântul provenea dintr-o familie de negustori aromâni credincioși, părinții săi numindu-se Iane și Stana. Sfântul Antonie s-a căsătorit cu Despina, în orașul Râmnicu Vâlcea, și a avut cel puțin un fiu, cu numele Mihail. Vreme de 44 de ani, s-a ocupat, ca și părinții săi, de negustorie, dar a făcut și multe fapte de milostenie. În toată această perioadă, a cunoscut bine viața mănăstirească. La 64 de ani, în timpul Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu, a primit binecuvântarea Episcopului Ștefan al Râmnicului de a se retrage la Mănăstirea Sărăcinești, pe care o ctitorise împreună cu alți binecredincioși. Și tot aici avea să fie tuns în monahism. După trei ani ajunge la Schitul Iezer, care la vremea aceea era părăsit și surpat, așezământ pe care l-a refăcut, i-a ridicat biserica, a construit chilii și i-a împodobit sfântul locaș. Dar dragostea de Dumnezeu și de ruperea totală de lume l-a făcut să caute un loc de sihăstrie. Nu foarte departe de schit, a descoperit o mică peșteră, în care a rămas câteva zile și unde, prin vis, în trei rânduri, i s-a poruncit să sape biserică în stânca de aici. Timp de trei ani a cioplit cu dalta și cu ciocanul pereții de piatră, creând un paraclis, chilia și mai apoi propriul mormânt. Aici s-a nevoit sfântul 28 de ani, iar prin pilda viețuirii a atras în jurul său mai mulți pustnici dornici de a-i urma exemplul, cărora le-a făcut chilii. S-a format astfel o nouă obște în Sihăstria de la Peșteră. De la ucenicul său Nicolae aflăm cum arătau trupul și chipul lumesc al sfântului: „Mărunțel și cam gârbov de bă­trânețe”, cu părul capului scurt și barba albă și deasă, cu „fața obrazului frumoasă” și cu căutătura chipului veselă. Uneori era „puțintel cam iute”, dar ierta ușor și revenea la starea cea dinainte.

Cu 40 de zile înainte de plecare, Dumnezeu i-a descoperit timpul trecerii prin poarta morții, la viața cea veșnică. Chemându-l pe ucenicul său, ieromonahul Nicolae, l-a înștiințat de apropiata despărțire și l-a povățuit să-l înmormânteze în gropnița pe care și-o săpase singur în piatră la intrarea în peșteră, lăsând cu limbă de moarte ca trupul să-i rămână acolo: „De nu mă veți îngropa aicea, nici voi nu veți putea ședea în Iezer”, a spus sfântul. Așa se face că, într-o zi de luni, la al nouălea ceas, s-a întins pe o rogojină, adormind somnul cel de veci. Era a 23-a zi a lunii noiembrie, a anului 1720. Luând dar de la Dumnezeu și dorind să-și mângâie ucenicii după plecarea la cele veșnice, s-a arătat de multe ori în vis acestora, în biserică, îmbrăcat în veșminte strălucitoare, cu cruce de aur la gât, „strălucind foarte cu razele”.

Ochiul deschis sub stâncă

La început de primăvară, înainte de pandemie, am mers și noi până la peștera Sfântului Antonie de la Iezer. Urcuș inițiatic, despovărâtor de griji și plin de tăceri, căci nu urcam oriunde, ci foarte aproape de cer. Cărarea ușor umezită de ploile trecute prin sita nopții, florile răsărite printre frunzele arămite de înghețurile iernii rămase în urmă, copacii goi, slăbiți la înfățișare ca niște chipuri smerite de sihaștri ne dirijau nevăzut pașii spre peștera de sub stâncă. Un ochi mare, deschis spre lume și cer, deopotrivă, care păstrează în lumina geamului ferestrei, la interior, câteva picături aproape invizibile de rouă, ca o respirare de înger. Aici, în acest spațiu, continuă să trăiască el, sfântul, care acum se hrănește doar cu lumina candelei din peșteră. Pe care monahia Casiana, viețuitoare a pustiei, cu vreo 20 de ani de adâncă tăcere și rugăciune a inimii prin crăpăturile munților vâlceni la activ și cu alți vreo 20 de cuvioasă nevoire în obștea mănăstirii din vale, vine să o umple de câte ori este nevoie cu lumină și untdelemn din rugăciunea cea nerostită a inimii sale. Să nu se stingă cumva, să nu se usuce dorul de cer sau să sece lacrimile pocăinței. Și, dacă nu am fi descoperit tulburați un veșmânt pustnicesc agățat de creanga unui copac, așa ca și cum cineva îl uitase acolo, poate că am fi crezut că tot ce ni se întâmplă este doar închipuire. Dar nu, nu era, căci o prezență tainică ne însoțea pașii și o răsuflare ușoară ne mângâia obrajii. Aici, în acest loc, am dobândit și noi în tăcere darul conștientizării sinelui nostru și a prezenței lui Dumnezeu. Cu aceste neprețuite averi am coborât la mănăstire să sărutăm fruntea Sfântului Antonie, păstrată în racla din paraclisul Mănăstirii Iezer.

Lucrarea sfântului astăzi

Ajunși în așezământ, am întrebat-o pe maica stareță Antonia Bogdan ce înseamnă prezența sfântului pentru obștea de astăzi a mănăstirii. „Anul acesta se împlinesc trei veacuri de la plecarea la Domnul a Sfântului Antonie de la Iezer. Atent la fiecare clipă, vei descoperi cum lucrează sfântul aici, pentru că el și ceilalți sfinți ni-L fac pe Dumnezeu prezență continuă în viața noastră. Sunt momente când Harul lui Dumnezeu îți dă să cunoști prezența sfântului. Pentru mine, peștera din poieniță este locul în care simți cel mai bine duhul sfântului. L-am simțit din primul an în care am intrat în mănăstire. Când ajungeam acolo, liniștea punea stăpânire pe sufletul meu. Starea de pace pe care o re­simțim noi, cei din mănăstire, dar pe care o descoperă și cei care ne vizitează, este exemplul cel mai convingător al prezenței sfântului printre noi. Am fost uimită să cunosc persoane pe care nu le-am văzut niciodată, care mi-au spus că aici simt ceva deosebit. Cred că această liniște este specifică pustnicilor, pentru că ei se retrag tocmai pentru a reuși să intre într-o legătură mai profundă cu Dumnezeu și să-L aducă pe El în mijlocul nostru. Lucrarea interioară pe care a dobândit-o Sfântul Antonie, folosindu-se de Rugăciunea lui Iisus, despre care se știe că o avea ca dar de la Dumnezeu, ajută la despătimirea sufletului, la curățirea minții, face ca omul să devină vasul prin care Creatorul varsă în lume darul Său. Sunt multe momentele în care suntem conștienți de lucrarea sfântului. Mai ales când ni se povestește câte o minune trăită de câte un om care vine să se închine la racla lui sau când obștea trăiește, la nivel comunitar, o anumită minune în prezența sfintelor lui moaște. În aceste momente, reușim să intrăm mai profund într-o comuniune cu el. Maicile pustnice, vreo 12 la număr, sau poate mai multe, care trăiesc retrase în locurile dimprejurul mănăstirii, au mare evlavie la Sfântul Antonie, pe care îl vizitează foarte des la peștera sa. Și noi, când mergem acolo să ne rugăm sau să între­ținem veșnic aprinsă candela din peșteră, le mai întâlnim, sau descoperim câte un semn că au trecut pe acolo. În legătură cu anul trecerii sfântului la Domnul, s-a crezut până de curând că ar fi fost 1719. Dar Pomelnicul Schitului Iezer, din 1740, scris chiar de ucenicul său Nicolae, care s-a păstrat și a fost redescoperit de un strănepot al sfântului, Chiriac Râmniceanu, pe la anul 1812, în satul vâlcean Dobriceni, menționează anul 1720”, ne mărturisește monahia stareță Antonia. 

Cinstitele moaște și semne înfricoșătoare

La ceva vreme după ce ucenicii săi Nicolae și Atanasie au așezat trupul sfântului în gropniță, egumenul Schitului Iezer și ierarhul locului de la vremea aceea au dorit să-l îngroape în mănăstire. „În 1912, când arhimandritul Chiriac Râmniceanu vine în zonă cu aceeași dorință de nevoință pustnicească, știind de bisericuța săpată în stâncă, l-a întrebat pe pustnicul Ștefan, care trăia acolo de 50 de ani, unde se află moaștele sfântului. Acesta i-a arătat locul. Când și-a exprimat dorința de a le scoate, pustnicul i-a spus să nu îndrăznească, pentru că au încercat și alții și s-au arătat semne înfricoșătoare. Sfântul Calinic de la Cernica, pe vremea când era episcop la Râmnic, a vrut și el să dezgroape moaștele sfântului. A făcut priveghere, însă, cu o noapte înainte, o furtună puternică a surpat tavanul peșterii, iar stânca de deasupra s-a prăbușit pe mormânt. Atunci a înțeles că nu este voia Sfântului Antonie să-i fie scoase moaștele. Prin 1948, când au venit aici maicile, una dintre ele a dorit să viețuiască retrasă la peșteră. Ea a săpat în jurul stâncii prăbușite, descoperind cărămida de la căpătâiul celui plecat, cu numele înscris pe ea și cu perioada în care a viețuit sfântul, precum și câteva părticele din craniul lui. A fost înștiințat Patriarhul Justinian, care, în 1955, a venit la Iezer și a confirmat că osemintele păstrate într-o raclă în peșteră sunt ale Sfântului Antonie. În acel an, au fost coborâte în bisericuța veche a mănăstirii, cu dorința de a fi proclamată canonizarea. În 1992, la 20 iunie, s-a proclamat sfințenia Sfântului Antonie de la Iezer, fiind trecut în calendar cu zi de prăznuire 23 noiembrie, și i s-a alcătuit slujba. Sfântul a murit într-o zi de luni, iar anul acesta, la 23 noiembrie, va fi tot luni! Cu prilejul împlinirii a 300 de ani de la trecerea la Domnul a Sfântului Antonie, în mănăstirea noastră se va desfășura o conferință cu tema «Isihasmul românesc și monahismul vâlcean». De asemenea, se va pune o piatră de temelie pentru ridicarea unei bisericuțe în poiana peșterii”, ne mai spune maica stareță Antonia.

Aceeași prezență, peste timp

Părintele Damaschin, duhovnicul mănăstirii, ne mărturisește că „sfântul nu se supune timpului și spațiului. Că au trecut o sută de ani, că au trecut două sute, sau că am ajuns la trei sute de ani, ca în cazul Sfântului Antonie de la Iezer, el este aceeași prezență. În Dumnezeu nu există modificare, ci doar o trăire continuă. Deci, sfântul este viu. Este aceeași prezență. Că o simțim, mai mult sau mai puțin, asta ține de interioritatea noastră. Dacă eu simt mai mult, rezultă că sfântul e mai puțin, pentru că el este mai smerit și nu poate să treacă peste libertatea mea, deși el este aceeași prezență. Într-o obște, sigur, sunt unii care îl simt sau trăiesc această prezență mult mai profund, iar alții mult mai diluat. După cum ei sunt, prezența există, mai mult sau mai puțin, ca formă, ca sine egotic (tendință de supraapreciere a propriei individualități, n.r.)”.

Sărbătorirea unui sfânt este, înainte de toate, intrare în voia lui Dumnezeu. Am înțeles acest adevăr tot de la părintele Damaschin. Și cred că pentru noi clipele petrecute în peștera Sfântului Antonie au fost tot un fel de intrare în voia lui Dumnezeu, o așezare pe cale. Căci am simțit acolo cum ne revenim, regăsindu-ne din împrăștierea noastră cotidiană, tăcând. Adică purtând dialogul profund cu Cel ce tace, pe Care noi, în rătăcirea noastră, refuzăm să-L descoperim în absență.