Săptămâna Pătimirilor este cea mai aşteptată perioadă de rugăciune, însoţită de momente unice, care au rolul de a actualiza credincioşilor, în chipul cel mai viu şi emoţionant, elemente esenţiale din viaţa şi activitatea Mântuitorului Iisus Hristos pe pământ. Am avut bucuria de a trăi adevărate daruri duhovniceşti la Sfântul Mormânt în lumina apropiatei Învieri.
Bucuria Deniilor începe în seara de Florii, culminând cu Joia şi Vinerea Mare, dar trăirile specifice acestei săptămâni se conturează într-o neîncetată priveghere, care îi apropie pe creştini de mult aşteptata clipă a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos.
Biserica Învierii este cel mai căutat locaş de închinare
Creştinii armeni, romano-catolicii, grecii ortodocşi, copţii, etiopienii şi sirienii se înfrăţesc întru primirea cu evlavie a sărbătorii Învierii Domnului. Spre Capela Golgotei, am păşit pe fiecare treaptă, cu nerăbdarea de a atinge, în sfârşit, stânca în care a fost înfiptă Sfânta Cruce. Când am atins stânca Golgotei, am trăit senzaţia că din Ceruri o mare de lacrimi mângâie locul în care a fost răstignit Mântuitorul. În timp ce se citea Evanghelia Răstignirii Domnului nu mai vedeai decât scena Răstignirii, mai vie decât oricând, iar toţi cei de faţă trăiau cu emoţie desăvârşită bucuria de a fi acolo, într-un moment cu totul aparte. Biserica Învierii este cel mai căutat locaş de închinare, trecerea din biserică la Sfântul Mormânt făcându-se pe un tărâm cu adevărat al sfinţeniei. Murmurăm cu emoţie la începutul slujbei Deniilor: „Iată, Mirele vine în miezul nopţii şi fericită este sluga pe care o va afla priveghind; iar nevrednică este iarăşi cea pe care o va afla lenevindu-se. Vezi, dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreunezi, ca să nu te dai morţii şi afară de împărăţie să te încui; ci te deşteaptă grăind: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti, Dumnezeule; pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi“.
Atmosfera cu miros de smirnă şi tămâie este întregită de veşmintele cernite, care dau profunzime clipei. Toată lumea se uneşte în rugăciune, iar în mulţime, creştini din toate colţurile lumii primesc harul acelor momente. La Ierusalim, în Vinerea Mare se parcurge Drumul Crucii, începând de la Pretoriu, până la Golgota. În această atmosferă solemnă şi tristă, credincioşii se pregătesc pentru Procesiunea Prohodului Domnului. După săvârşirea cântării Prohodului, urmează punerea în mormânt şi sigilarea uşilor la intrarea în capela Sfântului Mormânt.
Pecetluirea Sfântului Mormânt
Când începe slujba Prohodului, în timp ce pelerinii stau nemişcaţi în toată incinta Bisericii Învierii, clericii merg încet în procesiune. Clericii pornesc din faţa Sfântului Mormânt, înconjoară baldachinul, urcă la Golgota, se închină aici, apoi coboară, înconjoară Biserica Învierii, se închină din nou la locul unde a plâns Maica Domnului, apoi cortegiul se opreşte la Piatra Ungerii, peste care se aşterne Sfântul Epitaf, se cădeşte, se zice ectenia mică şi se continuă Prohodul. După terminarea Prohodului, slujitorii se aşază în faţa Sfântului Mormânt şi continuă slujba Utreniei. Sfânta Evanghelie referitoare la pecetluirea Sfântului Mormânt (Matei 27, 62-66) se citeşte chiar în faţa uşii de la intrare la Mormântul Domnului. În jurul orei 3:00, după slujba Prohodului se miruiesc toţi pelerinii, iar feţele tuturor arată într-un mod cum numai acolo am văzut. La sfârşitul Utreniei, se controlează interiorul Sfântului Mormânt, ca nu cumva să fie vreo sursă de foc, în interior. Se sting apoi toate cele aproape 80 de candele din interior şi se sigilează ambele uşi ale Sfântului Mormânt cu sigilii de ceară şi pânză albă, aşezate cruciş. Fiecare delegat îşi pune parafa pe sigiliul Bisericii sale, după care nu se mai poate intra la Sfântul Mormânt până în seara Sâmbetei Mari, când vine Sfânta Lumină. Pelerinii şi clericii se retrag, dar poliţia stă de gardă la uşa Mormântului, o zi şi o noapte.
„A fost slăvit pentru că a purtat cununa răbdării“
Este pentru întâia oară în viaţă când mă împărtăşesc cu bucuria unor nopţi de rugăciune, unică şi înălţătoare, precum Sfântul Chiril al Ale-xandriei, vorbind despre Sfintele Patimi ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ne învaţă: ,,În timpul Patimii (Domnul Iisus) a fost slăvit pentru că a purtat cununa răbdării. Nu şi-a dat viaţa în chip silit, nici n-a fost omorât prin constrângere, ci de bunăvoie. Ascultă ce spune: «Am puterea să-Mi dau sufletul meu şi iarăşi am puterea să-l iau» (Ioan 10, 18) (...). Nu S-a ruşinat de Cruce, pentru că mântuia lumea. Cel Care a suferit nu era ca toţi oamenii, ci Dumnezeu întrupat, Care S-a nevoit în lupta răbdării (...). Prin urmare, El, Care era Dumnezeu, a îngăduit să sufere El mai întâi acestea de la oameni, pentru ca apoi noi, oamenii, să nu ne ruşinăm când suferim de la semeni pentru El unele ca acestea“.
